Spre Levant, monşer!

Într-o după-amiază am pornit de la Sinaia la Bran, pentru a-i face o vizită reginei Maria. Drumul trecea prin Brașov, pe numele lui german Kronstadt, un oraș cu vreo șaizeci de mii de locuitori, despre care se spune că ar avea magazine mai bune ca Bucureștiul [?! - V.P.] și prin urmare e intens vizitat de cei care își petrec vara la Sinaia. E un oraș plăcut, dar o bună parte din identitatea sa a fost ștearsă de stăpânirea austriacă, ce a lăsat masive clădiri publice, ca acelea ce pot fi găsite pretutindeni în Imperiul Habsburgic. Ai putea să crezi că ești la Graz, sau Klagenfurt, ori la Linz. Cartierele ceva mai modeste și-au păstrat încă caracteristicile săsești sau românești. Cel mai important monument din Brașov este Biserica Neagră, ridicată de către sași în stilul gotic german, care a primit acest nume din cauza zidurilor afumate [în incendiul din 1689 - V.P.]. Interiorul său protestant e mai degrabă auster și neinteresant, deși posedă o colecție de covoare orientale sau turcești de bună calitate, cu modele despre care se spune că au fost create special pentru a fi vândute sașilor din Transilvania [colecția de covoare mai este expusă și astăzi - V.P.]. Cu excepția magazinelor și a Bisericii Negre, mai sunt puține locuri interesante în Brașov [!].

(Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, (trad. Maria Berza), București, Humanitas, 2011, p. 64-65)

Un oraș pe care îl vedeam pentru prima oară inevitabil mi-a devenit obiect de observație. Până la urmă, această stare continuă de privire scrutătoare și critică îi este proprie unui „turist cultural”, care e preocupat de „odihna activă” (până la extenuare) pe care o oferă destinația, și nu de oferta de lâncezeală prezentă în pliante. În ipostaza mea de observator am fost constrâns să văd totul prin intermediul umilei mele experiențe citadine și anume prin referire la singura metropolă prin care am trecut: București. Veți spune – nu-i așa? – că o comparație între Viena și București e neîndreptățită, din diverse motive, determinisme și fatalisme, și ați avea dreptate dacă ne-am rezuma la trecutul lor. În schimb, mi-am ațintit privirea cu gândul la viitor. A fost – să zicem – un schimb de experiență, cam ceea ce fac toți birocrații care vor să aducă struți să-i împerecheze cu cămile autohtone. Mi-am alimentat idealismul cu încă un set de idei eficiente (ale lor) și mi s-a reconfirmat că în Vest, chiar dacă nu au câinii covrigi în coadă, purecii lor sunt mai curati decât cei dâmbovițeni.

Mi s-ar părea patetic să înșir liste de binefaceri ale civilizației occidentale, pentru că noi toți știm. Știm ce înseamnă Occident și continuăm să păstrăm distanța de teamă să nu dispară Occidentul odată cu occidentalizarea noastră. Vă dați seama? Dacă noi am ajunge occidentalizați, Occidentul ca idee absolută a civilizației s-ar dizolva, iar noi, comozi în starea noastră de cârteală, am fi în continuare nemulțumiți, eventual ne-am și întoarce împotriva „eh, Occidentului”, nerecunoscători și autodistructivi. Dar uite că mă îndepărtez de la subiect și ajung să îi cataloghez pe cca 70% dintre români drept imaturi leneși pretins nihiliști.

Viena, așadar, doamnelor și domnilor, este pentru un central-european, spațiul destinderii culturale și al angoasei postimperiale. Prin Viena bântuie fantoma Imperiului, pe care agențiile de turism te îmbie să o pândești la fiecare colț de stradă, dar care localnicilor le poate șopti oricând „austriecii au fost mari cândva, purtați măreția mai departe, cu modestie”. Circuitul turistic se învârte în jurul secolelor 18-19 îmbibate de cultura elitelor, în timp ce spațiul contemporan e un imens balansoar pe care se dau social-democrația și consumerismul. Câteva zile nu au fost suficiente pentru a observa polarizările sociale, lumea părându-mi senină, armonioasă, zâmbitoare, binevoitoare, cu excepția foarte vizibilă a imigrației balcano-orientale. Micile ajustări de civilizație urbană (și nu semirurală prăfuită a Bucureștiului), însă, le-am putut vedea la tot pasul, începând cu tehnologia „handicapation friendly”, care m-a sensibilizat cel mai mult, în comparație cu cinismul bucureștean (mi-ar plăcea să experimentez o săptămână în cărucior în capitala României democrate; dacă ești orb, nu mai vezi mizeria și inesteticul, dar cu putoarea tot trebuie să te obișnuiești). Sunt ajustări care au luat ceva timp și la ei, și cred că nimeni nu are pretenția ca primenirea orașului București să se facă în intervalul unui mandat de primar. Iată ce am văzut în Viena și ce am considerat potrivit și realizabil (în paralel cu o campanie permanentă de educare a populației, de schimbare a mentalității) pentru București în deceniul ce urmează:

• acces liber în majoritatea punctelor de interes pentru persoanele cu handicap
• generalizarea îngrijirii fațadelor de clădiri (publice și private) și reglementări arhitecturale; reglementarea formelor de „huliganism pictural”: tags, stencil, grafitti.
• lume mai îngrijit îmbrăcată și mai spălată
• dispariția câinilor vagabonzi
• dispariția căcățeilor de câini cu stăpân
• dispariția cablajelor dintre stâlpi
• piste serioase pentru bicicliști și reglementarea relațiilor șofer-biciclist-pieton
• claxonatul doar în ultimă instanță
• parcarea doar în locuri permise, fără a fi nevoie de constrângeri (piloni, borduri înalte și alte obstacole)
• deplasarea la serviciu cu mjloace alternative automobilului, sau măcar dispariția gândirii de tipul „un om, o mașină”; carpooling
• reglementarea eficientă a afișajului publicitar
• diminuarea poluării sonore și a poluării cu praf
• dispariția cazinourilor, a chioșcurilor și a maghernițelor de tot felul; un regim uniform al chioșcurilor.
• dispariția „industriei” firmelor de pază și protecție, o dată cu de-banalizarea infracționalității
• regimul aparatelor de aer condiționat și a antenelor parabolice cocoțate pe fațade
• soluții pentru folosirea forței de muncă masculină (în București sunt foarte mulți bărbați de 40-50 de ani care stau degeaba pe străzi)

Sunt mult mai multe, dar îmi dau seama că schimbarea nu depinde de autoritățile municipale cât de mentalul colectiv și de autoritățile statului. Așadar, vorba cuiva, avem o Românie (reflectată în mare parte în București), cum procedăm?

Ştire din 2005, în “Monitorul Expres”:
„Braşovul se pregăteşte să devină un oraş european, fără poluare, cu multe parcuri, belşug de verdeaţă şi magazine. Un oraş în care să le fie bine şi braşovenilor, şi turiştilor. Primăria a întocmit deja un plan prin care fabricile din centru, dar şi căile ferate industriale vor fi mutate în afara oraşului. Iar braşovenilor ideea le-a fost pe plac. Nici patronii nu se împotrivesc, deşi pe ei acţiunea îi va costa între 500.000 şi două milioane de euro. „Hidromecanica, Lemexim, fabrica de mobilă deţinută de Ioan Neculaie, fabrica de uleiuri Lubrifin, Întreprinderea de Unelte şi Scule, fabrica de pielărie Tamiv, dar şi calea ferata care taie oraşul nu mai apar în noul Plan Urbanistic General al Braşovului“, a declarat primarul George Scripcaru [în funcţie şi astăzi - V.P.]. După ce va muta fabricile, proces care va dura între trei şi cinci ani, Primăria va demola vechile clădiri, pe locul lor urmînd să se facă parcuri sau supermarketuri”[1].

I.U.S. a continuat – sub regimul comunist, cu alte construcţii şi cu alte scopuri – tradiţia pe care a lansat-o vestitul industriaş metalurg Iulius Teutsch, care în 1908 a achiziţionat pentru noile ateliere terenul ce azi, după o sută de ani, aşteaptă sub pătura de pietriş apăsarea noilor construcţii (am o exprimare de proletcultist…)[2]. Privatizată în 1998, I.U.S. şi-a încetat activitatea pe platforma de pe str. Hărmanului în 2005, mutându-şi locul de activitate în afara oraşului[3]. Exista deja în 2009, în jurul vechii fabrici IUS, un teren viran rezultat în urma demolării rafinăriei Lubrifin şi Combinatului de prelucrare a lemnului (Lemexim) – în 2006[4].

O ultimă vedere cu faţada inestetică a întreprinderii Hidromecanica.

Hidromecanica s-a dezvoltat pe structurile vechii fabrici Schiel (datând de la 1880)[5], corpul administrativ de la bulevard fiind o prezenţă cotidiană şi un reper pentru majoritatea braşovenilor. Când ne referim la acel nod de comunicaţie din faţă, încă îl numim „la Hidro”.

Ce a mai rămas, pentru câteva zile, din Hidromecanica - Braşov (vedere de pe str. Nicolae Titulescu).

Dincolo de uşi este molozul...

Iată de cine depinde viitorul terenurilor virane[6]:

• IUS → Immoeast
• Hidromecanica → Cora
• Tractorul → Auchan
• Fartec → Korona (mall)[7]
• Lubrifin → Pegasus Real Estate

Pentru că Braşovul a fost în perioada comunistă al doilea mare centru industrial al ţării, memoria multor locuitori declanşează nostalgii. Până şi eu, cu mâinile mele fine de om nemuncit prin fabrici, am simţit o scurtă părere de rău în faţa acestor demolări. Un soi de animism industrial şi un ataşament faţă de peisajul urban cu care am trăit stau la originea acesteia. Există undeva în memoria mea afectivă, dacă nu chiar în cea a întregii comunităţi, ideea că fabricile acelea aveau potenţial, că, dacă ar fi fost administrate cum trebuia, ar fi continuat să fie productive şi să asigure locuri de muncă (când, de fapt, erau încă de la sfârşitul anilor ’90 în agonie). Totuşi, companiile încă există, privatizate şi reformate, mutate în afara oraşului, lângă noile făbricuţe ridicate de investitori străini. Centrul va reveni serviciilor, iar hypermarket-urile nu pot decât să ateste creşterea nivelului de trai al braşovenilor. Numai că nici nu a început construirea lor…

Andrei Pippidi, București: istorie și urbanism, Iași, Do-minoR, 2002.

Andrei Pippidi – profesor de istorie la Universitatea din București, cercetător și comentator public – a participat în ultimii ani la campania de presă pentru conservarea (chiar salvarea) patrimoniului arhitectural și urbanistic bucureștean prin rubrica săptămânală din revista Dilema Veche (SOS București). Înainte de a trece la semnalarea problemelor edilitare din prezent, dumnealui a oferit cititorilor o antologie cuprinzând texte din primele patru decenii ale secolului 20 cu privire la chestiunile față de care se îngrijorau locuitori ai Bucureștiului de atunci – istorici, arhitecți, ingineri și alți oameni de cultură -, fiecare cu principiile, proiecțiile și nostalgiile sale. Iată cuprinsul selecției:

.

• N. Iorga – Bucureștii
• N. Iorga – Ce au fost Bucureștii
• N. Iorga – Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii
• H. Stahl – Dâmbovița
• H. Stahl – Botezarea și răsbotezarea străzilor capitalei
• Paul Zarifopol – Sat și mahala
• N. Iorga – Arhitectură românească!
• G. M. Cantacuzino – Tradiționalism și modernism
• G. Călinescu – București
• Al. Tzigara-Samurcaș – Stavropoleos – muzeu național
• Cincinat I. Sfințescu – Studiu asupra planului general de sistematizare a capitalei
• Cincinat I. Sfințescu – Delimitări în regiunea municipiului București
• Cincinat I. Sfințescu – Zonificarea urbanistică a municipiului București
• Dem. I. Dobrescu – Viitorul Bucureștilor
• Marcel Iancu – Utopia Bucureștilor
• Horia Creangă – Anarhia stilurilor și arta viitorului
• Octav Doicescu – Spiritul arhitecturii Bucureștilor