Spre Levant, monşer!

Vremea urâtă din Braşov m-a făcut să îmi aduc aminte de ziua în care am fost “sus, la castel”, la fel de mohorâtă. După ce imaginea deprimantă a unui oraş [Hunedoara, pentru cei care nu ştiu] în agonie (fără extaz) ni s-a desfăşurat prin faţa ochilor, am purces către bijuteria arhitectonică ce lucea doar palid în acea zi: castelul Huniazilor. Importante faze de construcţie au fost executate în timpul lui Iancu de Hunedoara, rezultând o masivă fortăreaţă medievală. Ulterior, Gabriel Bethlen a iniţiat o serie de adăugiri şi modificări în sec. al XVII-lea, iar aspectul de astăzi, cu turnuleţe în stil neogotic, e rezultatul restaurărilor din secolul al XIX-lea (iniţiativa guvernului maghiar). După 1950 a avut loc repetate operaţiuni de restaurare. Chiar şi în vara aceasta se lucra în două porţiuni. Cum arăta castelul în timpul Corvineştilor, habar nu mai avem. Găsiţi mai multe detalii despre construcţie şi restaurare pe site-ul muzeului. Castelul este, într-adevăr, impresionant (mai ales din exterior), dacă facem abstracţie de melanjul arhitectural. Interioarele, în schimb, în afara unor tavane din lemn cu decoraţiuni, sunt sărăcăcioase, şi aici e vina muzeului. În afară de câteva piese de mobilier şi de câteva arme, restul suna a gol. Etichetele exponatelor erau laconice sau “lipseau cu desăvârşire”. Cu alte cuvinte, transpunerea în atmosfera acelor vremuri cerea un efort de imaginaţie suplimentar. Am ieşit în parte nelămuriţi, dar am fi putut contrabalansa minusurile muzeului măcar printr-o informare preliminară.

Clujul este plin de statui, plăcuţe şi monumente de tot felul. Fiind prezent pentru prima oară în acest oraş, am remarcat cum puzderia de monumente poartă marca unor iniţiative mai mult decât fireşti. Venită puternic din spate, iniţiativa românească a fost de aşa natură încât să înnăbuşe urmele unui trecut maghiar. O întrecere naţională nu în săbii, ci în statui. Maghiarii, de data aceasta jucând “în deplasare” ba cu regimul monarhic, ba cu regimul comunist, ba cu regimul democratic al lui Gheorghe Funar (primar al Clujului în perioada 1992-2004), au fost reduşi la o tăcere “monumentală”. Iată cum stau lucrurile (atenţie la nume):

• În Piaţa Unirii (fostă Libertăţii) se află Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail (sec. XIV-XV) şi grupul statuar al regelui Matei Corvin (1902), pe care nu l-am putut privi de aproape, pentru că se afla în proces de restaurare (oare o să-l facă auriu şi pe acesta, cum e Mihai Viteazul din Bucureşti?). Se spune totuşi că inscripţia “Matthias Rex Hungarorum ” a fost redusă la “Matthias Rex” în timpul unui mandat al lui Gheorghe Funar. Aici asistăm la o interpretare modernă a naţiunii, care lui Matei Corvin îi era străină (identitatea lui Matei Corvin era de rege a Ungariei, nu a ungurilor).
• Paralel cu Piaţa Unirii se află româneasca Piaţă Avram Iancu. Iată ce întâlnim aici, în linie: bustul lui Alexandru Ioan Cuza, monumentul “Glorie Ostaşului Român”, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă (1923-1933), monumentul lui Avram Iancu (1993), susţinut de trei tulnicaşe stilizate. Peste drum se înalţă clădirea Operei şi Teatrului Naţional, flancată de statuile făcute la bandă ale lui Lucian Blaga şi Mihai Eminescu.
• În Piaţa Baba Novac se situează, evident,  statuia lui Baba Novac (1975), pe soclul căreia scrie: “Baba Novac. Căpitan al lui Mihai Viteazul, ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601″. Demascare irevocabilă, tovarăşi! Într-o carte din 1983 (nr. 2 din bibliografie) este trecut neutru: “ucis în ziua de…”. Textul ori a fost cenzurat la publicare, ori a fost dezvoltat ulterior, la o restaurare, numai un clujean ne-ar putea lămuri.
• Pe strada Mihail Kogălniceanu se află Biserica Reformată “Ştefan cel Sfânt” (al regatului Ungariei) (sec. XV-XVI), în faţa căreia este amplasată superba statuie a ecvestră a Sf. Gheorghe omorând balaurul (copie după cea din Praga, originalul fiind executat în 1373).
• Cum ieşi din Piaţa Unirii pe str. Eroilor, dai de un monument-clopotniţă închinat aniversării a 100 de ani de la Procesul memorandiştilor (1894-1994), cu un citat din Ioan Raţiu (“Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”, Cluj, 23 mai 1894).
• Pe dealul fostei cetăţui austriece, un loc de plimbare şi de belvedere, se înalţă un monument în forma hibridă de cruce-bisericuţă (1997) dedicat unor luptători din tabăra română şi sasă în timpul revoluţiei din 1848/1849. Textul de pe plăcuţă zice: “În această înălţime numită Cetăţuia şi în alte locuri din zona Clujului au fost executaţi un mare număr de români în campania de reprimare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. IN MEMORIAM Prefectul Alexandru Bătrânescu, tribunii Vasile Simonis, Vasile Turcu, Alexandru Ţicudi, marele istoric şi gânditor german Ştefan Ludwig Roth şi mulţi alţii. Unii, care au fost pomeniţi în documentele vremii, alţii, cei mai mulţi, ale căror nume au rămas necunoscute”.
• Pe faţada presupusei case în care s-a născut Matei Corvin sunt aplicate două plăci memoriale: una scrisă în maghiară (dezvelită în 1888), iar alta în română şi în engleză. Pe a doua placă se subliniază că “românul Matei Corvin” este “fiul marelui oştean Iancu de Hunedoara” şi “cel mai mare rege al Ungariei”. Transferul a reuşit!
• În Piaţa Mihai Viteazu, se află, v-aţi prins, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (1976), cu o înălţime de 7 metri.
• În piaţeta din faţa bisericii Franciscane se află Obeliscul Carolina (amplasat în acest loc din 1898), ridicat în 1831 în amintirea vizitei efectuate de împărăteasa Carolina şi împăratul Francisc I în 1817, fiind primul monument public laic al oraşului. Astăzi, basoreliefurile sale sunt parţial distruse.

Concluzia pe care o pot trage în urma acestei treceri în reviste (mai sunt multe monumente ridicate de români în ultimul secol) se împarte în două subpuncte:

1. În ansamblul arhitectonic al oraşului, monumentele din secolul al XIX şi începutul secolului al XX-lea, ridicate de autorităţile austriece sau maghiare, se încadrează armonios. În schimb, monumentele româneşti arată de cele mai multe ori ca nuca în perete, pe lângă faptul că nu dau dovada unei măiestrii artistice.

2. Mă bucur, ca tânăr istoric wannabe, că există materiale de discuţii şi de analiză, dar mă întristează faptul că autorităţile române de la sfârşitul secolului al XX-lea au adoptat o poziţie de tipul celei ungare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Găsiţi imagini şi aici.

Surse bibliografice:
1. Broşura Biserici şi grupuri statuare din Municipiul Cluj-Napoca, editată de primăria oraşului.
2. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi de jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 142-151.

Întrebarea aceasta a existat permanent în minţile istoricilor români şi continuă să existe, atâta timp cât răspunsul nu e definitiv. Dintre cei preocupaţi în mod special de relaţiile româno-otomane, osmanistul Mihai Maxim s-a ocupat intens de această problemă, pe care a  tratat-o în numeroase articole de specialitate, precum şi în volumul intitulat “Ţările Române şi Înalta Poartă (Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu)” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993). În acest volum, autorul prezintă cititorilor o listă bogată de cauze sau factori care “numai luaţi în bloc, ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă (p. 114) datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori” (p.116), specificul organizării militare a Ţărilor Române (p. 117-120), “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare” (p. 120), “teama Porţii de complicaţii ulterioare” (p. 122). De asemenea, profesorul Mihai Maxim reconsideră tezele lansate de P.P. Panaitescu (p.126), predecesorul său în acest domeniu, teze care enunţă faptul că Ţările Române nu se aflau pe principala rută de expansiune a Imperiului Otoman, precum şi “rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii româneşti”. Ambele sunt rediscutate şi nuanţate de către autor.

Ceea ce mi-a născut întrebări şi îndoieli a fost grupul de factori referitori la capacitatea românilor de a rezista în faţa otomanilor. O inerţie naţionalistă pare să-l conducă pe autor, până la a se folosi de date culese din “Istoria militară a poporului român” (Bucureşti, Editura Militară, 1984-1989), o lucrare în 6 volume, printre coordonatorii căreia se află şi Ilie Ceauşescu (!). La fel ca problema obsedantă a continuităţii românilor, această problemă a cuceririi Ţărilor Române rămâne încă nerezolvată pe deplin. Poate “interogarea” părţii adverse, a otomanilor, ar clarifica mai bine lucrurile. Lucrarea lui Mihai Maxim are o contribuţie importantă, însă oricine cred că e de acord cu reevaluarea şi dinamica istoriografică.