Spre Levant, monşer!

Împărţirea teritorială a României în 1950 (schemă întocmită după informaţiile din Nicoleta Ionescu-Gură, "Stalinizarea României", Bucureşti, All, 2005)

Printre aşa-zisele “reforme” la pachet din anii 1948-1950 ale comuniştilor s-a numărat şi reforma administrativă. După ce în plenara Comitetului Central al PMR din 15-17 mai 1950  s-a hotărât raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române după modelul sovietic, Marea Adunare Naţională a votat legea corespunzătoare în şedinţa din 6 septembrie 1950.

Dacă înainte de această reformă teritoriul României era împărţit în 58 judeţe, 424 plăşi, 6276 comune, de la sfârşitul anului 1950 teritoriul României era împărţit în 28 de regiuni (numărul lor a fost redus la 18 în 1952 şi la 16, în 1956), 177 de raioane şi 4052 de comune. Pe lângă acestea se remarcă oraşele de importanţă republicană, “acele localităţi care din punct de vedere economic şi politic prezentau o importanţă deosebită pentru R.P.R.” (Nicoleta Ionescu-Gură, p. 176). Aceste oraşe erau (cu numărul de locuitori la acel moment):

• Bucureşti – 1.041.000
• Braşov – 82.984
• Cluj – 117.915
• Galaţi – 80.411
• Ploieşti – 95.632
• Constanţa – 75.587
• Iaşi – 90.075
• Timişoara – 111.987

Bibliografie: Nicoleta Ionescu-Gură, “Stalinizarea României“, Bucureşti, All, 2005, p. 174-182.

[Continuare de aici.]

Alternanţa alb-negru am găsit-o în două cazuri privitoare la turcii otomani. În primul caz este vorba despre haremul sultanului, în care eunucii erau împărţiţi în două categorii: eunucii negri, care se ocupau de legăturile Sultanei-Valide (cea mai importantă “soţie” a sultanului) şi a cadânelor cu exteriorul, şi eunucii albi, care se ocupau de relaţiile sultanului cu Haremul (vezi şi Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 201). Dacă am considera sultanul persoana centrală a imperiului, albul şi negrul formează în mod simbolic două cercuri concentrice în jurul lui, cercul alb fiind cel mai apropiat. Astfel, albul şi negrul sugerează apropierea, respectiv depărtarea de sultan.

Al doilea exemplu se referă la alternanţa de nume a celor două mări circumscrise Imperiului Otoman: Marea Neagră (Karadeniz) şi Marea Albă (Akdeniz)=Marea Mediterană (cel mai probabil doar partea orientală, cu Marea Egee). Chiar apele Mării Negre sunt mai închise la culoare decât cele ale Mării Egee, dar cred că denumirile nu se rezumă doar la aspect. Se poate ca denumirea de Marea Albă să fie dată zonei mai sigure, în care patrulau galere otomane, iar Marea Neagră să fie zona în care conflictele erau dese (cu genovezi, în special) şi condiţiile de navigaţie erau mai dificile. Totuşi, în Marea Mediterană au fost purtate mai multe bătălii navale. Mai trebuie scotocit prin istorie. Alături de aceste două mări, denumirea de Marea Roşie invită de asemenea la căutarea unui răspuns.

Un lucru interesant despre care ne spunea Tudor Teoteoi în anul I se referea la alternanţa toponimică a popoarelor de origine turcică sau turanică – (proto-)bulgari, pecenegi, cumani, turci osmanlîi, unguri – între alb şi negru. Poate cea mai folosită antonimie de ordin cromatic, dualismul alb-negru este prezent în aproape toate culturile (exemple figurative celebre sunt taijitu – monograma yin-yang -, tabla de şah) şi este cu atât mai puternic simbolic cu cât antrenează extremele într-un conflict etern sau într-un mutualism etern.

În cazul neamurilor turcice şi turanice, observaţia noastră porneşte de la câteva toponime. Fiind vorba de migratori, mişcarea lor presupune un loc de origine şi o destinaţie. Aşezarea bulgarilor, cumanilor, turcilor în spaţiul care acoperă nordul Peninsulei Balcanice (cu zonele circumscrise ei) presupune de asemenea un sediu al puterii şi ţinuturi tributare. Apropiindu-se tot mai mult de Imperiul Bizantin şi de Regatul Maghiar, cumanii au intrat în atenţia acestor două state în secolele XI-XIII, când cronicile maghiare consemnau Cumania Neagră, teritorii supuse de cumanii veniţi de mai la est, din Cumania Albă, între Don şi Nipru (probabil un punct intermediar în avansul lor către vest, dar care în momentul consemnării reprezenta locul de origine). Ipoteza istoricilor e următoarea: un teritoriu care poartă numele de “negru” este un teritoriu supus la un anumit moment, iar cel “alb” este un teritoriu iniţial, de origine.

Numele oraşelor în care stăpânirea îşi avea sediul sunt şi mai relevante: Fehervar şi Gyulafehervar (Alba-Iulia) la unguri, Belgrad (anticul Singidunum) la bulgari, cu sensul de “Cetatea Albă”. Prin constrast, zone tributare, cum ar chiar cele din Valahia, au dobândit nume precum Caracal (“Cetate Neagră”, din cumană). Înseşi provinciile Ţara Românească şi Moldova erau denumite de către turcii otomani Kara-ulak/Kara-Iflak, respectiv Kara-Boğdan, unde adjectivul kara înseamnă “negru“. În limbile populaţiilor balcanice, toponimul Ţării Româneşti a fost preluat cu acelaşi sens: Kara-Vlaşka (bulgară şi sârbă), Mauro-Vlahia (greacă).

Cetatea Albă din sudul Basarabiei, mai cunoscută românilor, se pare că a fost denumită în felul acesta de romani (Album Castrum), cu denumirile mai târzii de Asperon Castron (locuită de pecenegi şi denumită aşa de către bizantini), Akkerman (în turco-osmană: “piatra albă”), Belgorod (în rusă), Bilhorod (în ucraineană, cum se numeşte şi azi). Din moment ce romanii au folosit şi ei asemenea nume, se pare că folosirea atributelor alb-negru în toponimie nu este doar specifică migratorilor dinspre est. Totuşi, alternanţa aceasta rezidă în conturarea unei zone cunoscute, sigure, contrastând cu o zonă mai puţin cunoscută, chiar străină, supusă dar nu asimilată. Din acest punct de vedere, numele de Album Castrum se poate integra în această schemă dacă am considera că denumirea o dădeau locuitorii ei în raport cu teritoriul din afara ei, şi nu autorităţile din Roma.

În imagine: asediul cetăţii Belgrad (1456) de către otomani, miniatură din 1584.