Spre Levant, monşer!

…să se ştie, când va ajunge să fie studiată această lamentabilă perioadă din dezvoltarea noastră, că erau oameni care nu credeau că totul este cât se poate de bine, care mai erau încă în stare să simtă o durere pentru ceea ce vedeau în România de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. (Nicolae Iorga)

Nicolae Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, trad. din franceză, introducere şi note de Andrei Pippidi, Bucureşti, Humanitas, 2008.

După atâtea clişee şi formulări exaltate despre Nicolae Iorga de-a lungul secolului trecut, nici nu ştiu cum să încep. Marele cărtu-, ba nu… Nicolae Iorga, despre care, până să-i citesc cărţile (târziu), ştiam din auzite că e un fel de bau-bau ,  mi-a apărut ca o personalitate originală. Originalitatea lui rezidă în echilibrul (în limitele acelei epoci, totuşi) pe care a încercat să îl menţină combinând o minte care ştia valoarea lucrurilor cu un naţionalism pertinent, valid, reformator (nu mă refer aici la Iorga – omul politic). Din dorinţa de a schimba lucrurile în bine în domeniul cultural (câmp ale cărui lipsuri îl afectau direct) s-a născut suita de articole critice scrise la sfârşiul secolului al XIX-lea pentru ziarul de limbă franceză L’Indépendance Roumaine. Dacă textul nu ar fi purtat o amprentă subiectivă, care pe alocuri era mai puternic imprimată de o revoltare firească, am putea considera pe bună dreptate că primele articole alcătuiau un raport comandat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aşa de clare şi de cuprinzătoare sunt. Gazetarul Iorga caracterizează instituţiile de cultură (Academia Română, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Ateneul Român, bibliotecile publice, arhivele, muzeele şi teatrele), mişcarea literară şi ştiinţifică, presa. În a doua parte a volumului sunt strânse articole cu privire la mediul istoriografic din acea vreme.
Din textele acestor colecţii  reiese foarte uşor antipatia (justificată, ţine să arate autorul) faţă de Vasile Alexandrescu-Urechia şi Grigore Tocilescu, ambii fiind colegi cu Iorga la Universitatea din Bucureşti, între primii doi şi al treilea fiind conturat un conflict de generaţii (mai ales în istoriografie).

Ecaterina Lung, Istoria culturală. Origini, evoluții, tendințe, București, Editura Universității București, 2009.

Ecaterina Lung (conferențiar la Facultatea de Istorie, Univ. București) a pus pe hârtie cursul de metodologia cercetărilor de istorie culturală pe care îl predă de mai mulți ani. Fiind un curs introductiv, acesta are avantajul de a oferi o imagine de ansamblu a încrengăturilor create de diferitele direcții de cercetare, care s-au format de-a lungul secolului XX. Dezavantajul este sugerat de informațiile extrase din alte studii ale evoluției istoriografiei (cel mai des, studii ale lui Peter Burke): urmele compilației sunt destul de vizibile, și mi s-a întâmplat să mă întreb dacă autoarea a înțeles ceea ce a preluat în unele cazuri, mai ales din câmpurile adiacente istoriografiei (și prin faptul că uneori lasă citate/parafraze nelămurite). Oricum, originalitatea și profunzimea cercetării nu au fost necesare pentru o trecere în revistă adresată studenților, așa că la acest nivel – introductiv – cartea se dovedește utilă, mai ales prin spiritul ei de sinteză și prin încadrarea istoriografiei culturale românești în contextul european. Iată mai jos lista autorilor de istorie culturală din România ultimilor 40 de ani, menționați de Ecaterina Lung (un alt merit al lucrării este bogata bibliografie):

• Alexandru Duțu
• Lucian Boia
• Pompiliu Teodor
• Alexandru Zub
• Alexandru Florin Platon
• Zoe Petre
• Florin Constantiniu
• Paul Cernovodeanu
• Eugen Cizek
• Simona Nicoară
• Teodor Nicoară
• Sorin Mitu
• Simona Corlan
• Mihaela Grancea
• Dan Horia Mazilu
• Andrei Oișteanu
• Ștefan Lemny
• Doru Radosav
• Constanța Ghițulescu
• Alexandru Ofrim
• Andrei Pippidi
• Alexandru Mamina
• Ovidiu Pecican
• Florin Țurcanu
• Răzvan Theodorescu

La editura Tritonic au apărut în colecția Istorie trei cărți scrise de cadre universitare de la Facultatea de Istorie a Universității din București. Carol Căpiță, specialist în antropologie și preistorie, a pus în cele din urmă pe hârtie dilemele, descoperirile și ipotezele în legătură cu civilizația miceniană, reunite sub titlul Bordeiul și palatul. Meșteșugari în lumea miceniană. Ceilalți doi autori, Alin Ciupală și Cristina Gudin, au publicat două suporturi de curs universitar privind istoria modernă a românilor, cu titlurile: Istoria modernă a românilor. Organizarea statului și a sistemului instituțional, respectiv Istoria modernă a românilor. Cultură și modernizare. Dimensiunile reduse ale acestor două cursuri nu trebuie să vă descurajeze, textul este foarte concentrat și în același timp accesibil.

La sfârşitul lunii octombrie a fost organizată la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” conferinţa cu tema Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea. La acest eveniment au participat în jur de 25 de profesori şi cercetători din ţară, cu o paletă mai largă de comunicări decât mă aşteptam. S-a vorbit cu precădere despre evrei, în acord cu importanţa acestora în rândul minorităţilor din România lui Carol I, dar şi despre armeni, ceangăi, turci, bulgari, greci, ţigani, germani. Iată mai jos lista celor prezenţi:

• Mihail Ioan Opriţescu
• Vasile Ciobanu
• Sorin Iftimi
• Constantin Ardeleanu (ocupându-se de sudiţii britanici – persoane protejate de Marea Britanie – din Galaţi, a subliniat faptul că aceştia erau greci în proporţie de 90%, organizaţi în reţele complexe)
• Delia Pohrib
• Dan-Nagy Pienaru (a prezentat comunitatea turcă din insula – acum dispărută sub lacul de la Porţile de Fier – Ada Kaleh)
• Mihai-Răzvan Ungureanu, care doar a citit comunicarea lui Dumitru Ivănescu, absent.
• Victor Neumann (care a repus în discuţie problema reconceptualizării naţiunii în istoriografia română)
• Sorin Antohi (a făcut o incursiune în istoria ideilor pornind de la scrierile lui Alecu Russo)
• Apostol Stan
• Raluca Tomi
• Silviu Văcaru
• Andrea Varga
• Elena Siupiur
• Ştefan Petrescu
• Radu Tudorancea
• Viorel Achim (cu lucruri interesante despre ţigani şi aboliţioniştii români)
• Silvana Rachieru
• Florin Anghel
• Costin Scurtu
• Liviu Rotman
• Lya Benjamin
• Cătălin Turliuc
• Dietmar Müller
• Dumitru Vitcu
• Ana-Maria Vele

.

Pe 13-14 noiembrie, la Colegiul “Noua Europă”, a avut loc conferinţa cu titlul Imitatio-Inventio: The  Rise of ‘Literature’ From Early to Classic Modernity. Aşa cum reiese de aici, această întrunire cu participare internaţională a atins probleme de istorie a literaturii în manieră interdisciplinară. Cu toată bunăvoinţa de care am dat dovadă, recunosc că subiectele m-au depăşit, fiind ultraspecializate. De exemplu, faimosul istoric Carlo Ginzburg (teoreticianul microistoriei, profesor la universităţile din Pisa şi Los Angeles) a avut o comunicare cu tema The Artist as Counterfeiter, o plimbare prin filosofie, semiotică, alchimie, teologie şi alte discipline. S-a putut observa cât de relaxaţi erau cercetătorii străini şi cât de încordaţi, cei români – marcaţi fiind, probabil, de un complex de inferioritate “culturală”, să-i zic aşa. Am mai audiat prezentarea lui Patricia Parker (de la Stanford University), Constructing Shakespeare in the Eighteenth Century (and Beyond), ajungând la concluzia că opera lui Shakespeare pe care o citim azi nu prea mai este originala operă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Alţi participanţi: Gordon Campbell, Sorana Corneanu, Dennis Costa, Gabriela Dragnea-Horváth, Christoph Ehland, Herbert Grabes, Flavio Gregori, Mihaela Irimia, Dragoş Ivana, Ludmilla Kostova, Ivan Lupić, Stefania Montecalvo, Michael McKeon, Mirosława Modrzewska, Stefania Montecalvo, Andrea Nagy, Petruţa Năiduţ, Mădălina Nicolaescu, Naji Oueijan, Stephen Prickett, Martin Procházka, Ignazio del Punta, John Roe, Trevor Ross, Raffaele Ruggiero, Jukka Tiusanen, Margit Sichert, Jorge Bastos da Silva, Lubomir Terziev, Jukka Tiusanen, Stefan Uhlig.

Şi la Facultatea de Istorie am participat, tot ca spectator, la conferinţa organizată de Centrul de Istorie a Imaginarului, numită Imaginarul Alterităţii (3-4 decembrie). Au participat studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cercetători tineri, de la Istorie şi de la Litere. Iată titlurile secţiunilor:

• Abordări conceptuale ale imaginarului alterităţii
• Imaginarul alterităţii în Antichitate
• Ipostaze ale alterităţii etnice
• Ipostaze ale alterităţii medicale
• Exilul ca literatură a alterităţii
• Ipostaze ale alterităţii religioase
• “Germanii” în imaginarul românesc
• Simboluri ale alterităţii în comunism şi postcomunism

Cercetarea din România este foarte puțin vizibilă. Atât de puțin se știe despre activitățile cercetătorilor, încât se crede că nici nu există. Poate că promovarea e înțeleasă ca mijloc strict economic, și ca atare instituțiile bugetare nu ar fi nevoite să facă asemenea ”efort” de informare a unui potențial public. Cercul vicios în care prins acest tip de cultură va continua să se învârtă atâta timp cât instituțiile de cercetare rămân ”în afara timpului” și nu vor adopta o strategie ieftină și comodă, cu maxim de ”profit de imagine” (creșterea nivelului de informare cu privire la aceste instituții, deci o posibilă creștere – de la zero – a prestigiului). Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București dă exemplul unui colectiv rămas într-o inerție comunistoidă în ceea ce privește cadrul instituțional. Cercetările interesante care sunt produse între pereții acestui edificiu nu vor avea vigoarea culturală la care probabil se gândesc cu jind autorii decât în condițiile unei mai bune „nutriții” logistice. De mult apuse vremurile când o carte așteaptă timidă să fie descoperită. Cărțile (prin autorii și editorii lor), și mai ales evenimentele – că de la ele pornisem – trebuie să-și ”dreagă vocea” și să-și anunțe public valoarea. Altfel, presupunerile continuă: ”Ăia nu fac nimic acolo, toacă banii statului la fumat și bârfă”. Doar nu e așa, nu?

După introducerea aceasta cam lungă, vă aduc la cunoștință conferința cu privire la minoritățile etnice în societatea românească a secolului al XIX-lea, ce va avea loc la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”  (București, bd. Aviatorilor nr. 1) în următoarele două zile (29-30 octombrie), începând cu ora 9 dimineața. Programul și titlurile comunicărilor le puteți vedea pe site-ul unuia din organizatori, Grupul de Cercetare pentru Istoria Minorităţilor Etnice (doar la secțiunea în limba română, bineînțeles), nu și pe site-urile gazdei acestui eveniment (Institutul ”Nicolae Iorga”), neactualizate de hă-hă. 

Dacă tot suntem la capitolul instituții culturale, doresc să felicit echipele de la Arhivele Naționale și de la Institutul Cultural Român, care sunt în pas cu vremurile și au niște site-uri profesioniste. 

Trecutul României e într-o mică măsură dat la iveală. Din cât e dat la iveală, o mare parte e spoială trecută prin ideologii de tot felul, diletantism, prostie aplicată cu zel. Dincolo de noianul de deşeuri istoriografice se ivesc întotdeauna, pure şi promiţătoare, documentele de arhivă. Dacă se ivesc…De cele mai multe ori arhivele nu ni se dezvăluie aşa cum am dori. Problema nr. 1 ţine de informare. Cercetătorul e nevoit încă sa caute acul în carul cu fân. Şi pe lângă el cade fânul din căruţă. Fonduri blocate, deteriorate, aruncate cu sacii din lipsă de spaţiu de depozitare. Şi aici avem problema nr. 2, lipsa spaţiului. Ajungând în sala de lectură, tot entuziasmul cercetătorului e temperat de sistemul de funcţionare a arhivelor, la rândul lor instituţii ale statului român (aşadar, ştim la ce să ne aşteptăm, dar tot naivi intrăm). Deci, problema nr. 3: sistemul învechit de gestionare. Faptul că documentele sunt împrăştiate pe la diverse direcţii judeţene fac imposibilă o istorie serioasă a Transilvaniei scrisă de un istoric din Tulcea atâta timp cât documentele care zac într-un depozit de arhivă nu sunt scoase la lumină în mod organizat prin publicare. Aşadar, problema nr. 4: lipsa logisticii pentru publicarea documentelor. Una dintre “buboaiele” purulente ale românilor e lipsa de interes pentru cultură. Într-o ţară în care economia e o problemă, cum să te aştepţi să-i fie mai bine culturii? E şi normal ca spiritul să stea la coadă după stomac. În plus, spiritul mai stă la coadă şi după ignoranţa care ucide multe posibilităţi de revigorare culturală. Să fim mândri că am dat un Brâncuşi, un Eliade sau un Cioran e prostie curată. Plecarea lor a fost zborul de pe o baltă puturoasă.

Revenind la arhive, lumina se zăreşte la Bucureşti. În ultimele luni, oameni din Arhivele Naţionale ale României au pus la punct site-ul instituţiei pe care o reprezintă. Listele cu fonduri date în cercetare în fiecare direcţie judeţeană, unele inventare de  fond şi colecţie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unele numere din “Revista Arhivelor” şi alte publicaţii au fost făcute publice şi pe internet, marele partener al “liberalismului informaţional”. Iniţiativa e tardivă şi mai sunt multe de făcut, dar e un început promiţător. Informaţia trebuie lăsată să circule. Asta e menirea ei, altfel îşi pierde valoarea. La sălile de lectură cel mai bine stă tot sediul central din Bucureşti (Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cu intervale de satisfacere a cererii de 1-2 zile. Nu ştiu cum stau filialele judeţene în privinţa promptitudinii, dar ştiu că la Direcţia Municipiului Bucureşti (DMBAN) a durat 7 zile să mi se aducă – parţial! – documentele. Dacă Arhivele Naţionale sunt, să zicem, în convalescenţă, Arhivele Militare sunt bolnave rău. Cum e armata, aşa îi sunt şi anexele. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cred că e bine organizată, din moment ce este cea mai “fierbinte” arhivă din ţară astăzi. Nu am ajuns în ea, aşa că cine a fost e rugat să ne împărtăşească din experienţa sa acolo.

Comorile arhivistice rămân îngropate (ţin să precizez că în unele cazuri ele îşi pierd menirea – aceea de a fi date posterităţii – cu ajutorul persoanelor angajate să le gestioneze, persoane care se transformă în nişte paznici zeloşi, suspicioşi şi exclusivişti ai fondurilor ce le-au fost date în păstrare) în muzee, biblioteci, instituţii de învăţământ. Conţinutul acestora e cu atât mai puţin accesibil cu cât nu sunt puse în aplicare modalităţi de promovare a acestora. De cele mai multe ori, aceste instituţii ne lasă să mirosim plăcinta, dar nu ne dau voie să o gustăm. Munca de cercetare a unui istoric se ciocneşte, prin urmare, de aceste drumuri oneroase şi demoralizante, la capătul cărora puţin mai ajung. Restul se transformă pe parcurs în compilatori: cărţi sunt destule.

De doar câţiva ani Facultatea de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, împreună cu Asociaţia Studenţilor la Istorie “Dacia”, organizează anual, pe vremea când încep merii să-şi scuture florile, câte o sesiune naţională de comunicări ştiinţifice. De trei ani, de când ştiu eu de acest eveniment, prezenţa a fost relativ slabă. Sălile s-au  “umplut” cu studenţii care doreau să susţină prezentări, vreo 2-3 organizatori şi câţiva auditori. Gradul scăzut de interes faţă de asemenea evenimente cred că e generat de mai mulţi factori:

1. Evenimentul nu e promovat îndeajuns. De data aceasta, nici orarul prezentărilor nu a fost afişat. Sesiunea s-a transformat într-o întâlnire cu tentă exclusivistă.
2. Numeric, lucrările sunt foarte puţine. În anii trecuţi au fost mai multe prezentări, dar cu o medie calitativă mai slabă decât cea de acum. Selecţia de anul acesta poate a fost mai dură; au participat masteranzi şi studenţi din anul 3, mai puţini din anii I-II (majoritatea dintre aceştia au iniţiativă, dar, din lipsă de experienţă şi din naivitate, nu au rigoare).
3. Sistemul Bologna începe să îşi facă simţite efectele nefaste. Mă împiedic de un clişeu şi cred totuşi că istoria “se făcea mai bine înainte”.
4. Dezinteresul generalizat în rândul studenţimii (în faţa cui şi-ar ţine profesorii prelegerile dacă nu ar conta prezenţa la curs pentru nota finală?)
5. Vremea frumoasă de afară.
6. Springtime şi Motoare, pentru că sunt aproape de Facultate.

Din cele trei zile afişate bombastic pe program, doar una a contat. Celelalte două se refereau la sosirea şi plecarea participanţilor. Într-adevăr, au venit din ţară destui, din Constanţa, Iaşi, Oradea, Craiova. Clujul, Sibiul, Alba-Iulia au lipsit. Să vorbim iar de promovare? Sau de criza asta din minţile tuturor, care sistează orice iniţiativă de ordin cultural? Pentru a ne imagina ponderile din cadrul istoriografiei, o sală a fost rezervată istoriei contemporane, în timp ce a doua a fost destinată prezentărilor de istorie antică, istorie medievală şi istorie modernă la un loc. Din istoria modernă -  doar 4 prezentări, din care menţionez trei:

• Daniela Cosma – Reprezentări ale ideii naţionale. Studiu comparativ: Franţa, Germania, România (iconografia naţională)
• Alexandra Bere – Reprezentările iadului în bisericile de lemn din nord-vestul României (sec. XVIII-XIX) (cu ocazia asta am văzut în iadul de variantă maramureşeană şi femeia care îşi ceartă bărbatul sau femeia care nu face copii)
• Claudiu Carlaonţ – Noi informaţii documentare privind personalitatea lui Tudor Vladimirescu (studentul din Craiova ne-a atras atenţia asupra unui document care arată cum Tudor Vladimirescu, prin 1806, vinde cu de-a sila o moşie folosindu-şi şi puşcociul din dotare).