Spre Levant, monşer!

Cercetarea din România este foarte puțin vizibilă. Atât de puțin se știe despre activitățile cercetătorilor, încât se crede că nici nu există. Poate că promovarea e înțeleasă ca mijloc strict economic, și ca atare instituțiile bugetare nu ar fi nevoite să facă asemenea ”efort” de informare a unui potențial public. Cercul vicios în care prins acest tip de cultură va continua să se învârtă atâta timp cât instituțiile de cercetare rămân ”în afara timpului” și nu vor adopta o strategie ieftină și comodă, cu maxim de ”profit de imagine” (creșterea nivelului de informare cu privire la aceste instituții, deci o posibilă creștere – de la zero – a prestigiului). Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București dă exemplul unui colectiv rămas într-o inerție comunistoidă în ceea ce privește cadrul instituțional. Cercetările interesante care sunt produse între pereții acestui edificiu nu vor avea vigoarea culturală la care probabil se gândesc cu jind autorii decât în condițiile unei mai bune „nutriții” logistice. De mult apuse vremurile când o carte așteaptă timidă să fie descoperită. Cărțile (prin autorii și editorii lor), și mai ales evenimentele – că de la ele pornisem – trebuie să-și ”dreagă vocea” și să-și anunțe public valoarea. Altfel, presupunerile continuă: ”Ăia nu fac nimic acolo, toacă banii statului la fumat și bârfă”. Doar nu e așa, nu?

După introducerea aceasta cam lungă, vă aduc la cunoștință conferința cu privire la minoritățile etnice în societatea românească a secolului al XIX-lea, ce va avea loc la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”  (București, bd. Aviatorilor nr. 1) în următoarele două zile (29-30 octombrie), începând cu ora 9 dimineața. Programul și titlurile comunicărilor le puteți vedea pe site-ul unuia din organizatori, Grupul de Cercetare pentru Istoria Minorităţilor Etnice (doar la secțiunea în limba română, bineînțeles), nu și pe site-urile gazdei acestui eveniment (Institutul ”Nicolae Iorga”), neactualizate de hă-hă. 

Dacă tot suntem la capitolul instituții culturale, doresc să felicit echipele de la Arhivele Naționale și de la Institutul Cultural Român, care sunt în pas cu vremurile și au niște site-uri profesioniste. 

Trecutul României e într-o mică măsură dat la iveală. Din cât e dat la iveală, o mare parte e spoială trecută prin ideologii de tot felul, diletantism, prostie aplicată cu zel. Dincolo de noianul de deşeuri istoriografice se ivesc întotdeauna, pure şi promiţătoare, documentele de arhivă. Dacă se ivesc…De cele mai multe ori arhivele nu ni se dezvăluie aşa cum am dori. Problema nr. 1 ţine de informare. Cercetătorul e nevoit încă sa caute acul în carul cu fân. Şi pe lângă el cade fânul din căruţă. Fonduri blocate, deteriorate, aruncate cu sacii din lipsă de spaţiu de depozitare. Şi aici avem problema nr. 2, lipsa spaţiului. Ajungând în sala de lectură, tot entuziasmul cercetătorului e temperat de sistemul de funcţionare a arhivelor, la rândul lor instituţii ale statului român (aşadar, ştim la ce să ne aşteptăm, dar tot naivi intrăm). Deci, problema nr. 3: sistemul învechit de gestionare. Faptul că documentele sunt împrăştiate pe la diverse direcţii judeţene fac imposibilă o istorie serioasă a Transilvaniei scrisă de un istoric din Tulcea atâta timp cât documentele care zac într-un depozit de arhivă nu sunt scoase la lumină în mod organizat prin publicare. Aşadar, problema nr. 4: lipsa logisticii pentru publicarea documentelor. Una dintre “buboaiele” purulente ale românilor e lipsa de interes pentru cultură. Într-o ţară în care economia e o problemă, cum să te aştepţi să-i fie mai bine culturii? E şi normal ca spiritul să stea la coadă după stomac. În plus, spiritul mai stă la coadă şi după ignoranţa care ucide multe posibilităţi de revigorare culturală. Să fim mândri că am dat un Brâncuşi, un Eliade sau un Cioran e prostie curată. Plecarea lor a fost zborul de pe o baltă puturoasă.

Revenind la arhive, lumina se zăreşte la Bucureşti. În ultimele luni, oameni din Arhivele Naţionale ale României au pus la punct site-ul instituţiei pe care o reprezintă. Listele cu fonduri date în cercetare în fiecare direcţie judeţeană, unele inventare de  fond şi colecţie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unele numere din “Revista Arhivelor” şi alte publicaţii au fost făcute publice şi pe internet, marele partener al “liberalismului informaţional”. Iniţiativa e tardivă şi mai sunt multe de făcut, dar e un început promiţător. Informaţia trebuie lăsată să circule. Asta e menirea ei, altfel îşi pierde valoarea. La sălile de lectură cel mai bine stă tot sediul central din Bucureşti (Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cu intervale de satisfacere a cererii de 1-2 zile. Nu ştiu cum stau filialele judeţene în privinţa promptitudinii, dar ştiu că la Direcţia Municipiului Bucureşti (DMBAN) a durat 7 zile să mi se aducă – parţial! – documentele. Dacă Arhivele Naţionale sunt, să zicem, în convalescenţă, Arhivele Militare sunt bolnave rău. Cum e armata, aşa îi sunt şi anexele. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cred că e bine organizată, din moment ce este cea mai “fierbinte” arhivă din ţară astăzi. Nu am ajuns în ea, aşa că cine a fost e rugat să ne împărtăşească din experienţa sa acolo.

Comorile arhivistice rămân îngropate (ţin să precizez că în unele cazuri ele îşi pierd menirea – aceea de a fi date posterităţii – cu ajutorul persoanelor angajate să le gestioneze, persoane care se transformă în nişte paznici zeloşi, suspicioşi şi exclusivişti ai fondurilor ce le-au fost date în păstrare) în muzee, biblioteci, instituţii de învăţământ. Conţinutul acestora e cu atât mai puţin accesibil cu cât nu sunt puse în aplicare modalităţi de promovare a acestora. De cele mai multe ori, aceste instituţii ne lasă să mirosim plăcinta, dar nu ne dau voie să o gustăm. Munca de cercetare a unui istoric se ciocneşte, prin urmare, de aceste drumuri oneroase şi demoralizante, la capătul cărora puţin mai ajung. Restul se transformă pe parcurs în compilatori: cărţi sunt destule.

De doar câţiva ani Facultatea de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, împreună cu Asociaţia Studenţilor la Istorie “Dacia”, organizează anual, pe vremea când încep merii să-şi scuture florile, câte o sesiune naţională de comunicări ştiinţifice. De trei ani, de când ştiu eu de acest eveniment, prezenţa a fost relativ slabă. Sălile s-au  “umplut” cu studenţii care doreau să susţină prezentări, vreo 2-3 organizatori şi câţiva auditori. Gradul scăzut de interes faţă de asemenea evenimente cred că e generat de mai mulţi factori:

1. Evenimentul nu e promovat îndeajuns. De data aceasta, nici orarul prezentărilor nu a fost afişat. Sesiunea s-a transformat într-o întâlnire cu tentă exclusivistă.
2. Numeric, lucrările sunt foarte puţine. În anii trecuţi au fost mai multe prezentări, dar cu o medie calitativă mai slabă decât cea de acum. Selecţia de anul acesta poate a fost mai dură; au participat masteranzi şi studenţi din anul 3, mai puţini din anii I-II (majoritatea dintre aceştia au iniţiativă, dar, din lipsă de experienţă şi din naivitate, nu au rigoare).
3. Sistemul Bologna începe să îşi facă simţite efectele nefaste. Mă împiedic de un clişeu şi cred totuşi că istoria “se făcea mai bine înainte”.
4. Dezinteresul generalizat în rândul studenţimii (în faţa cui şi-ar ţine profesorii prelegerile dacă nu ar conta prezenţa la curs pentru nota finală?)
5. Vremea frumoasă de afară.
6. Springtime şi Motoare, pentru că sunt aproape de Facultate.

Din cele trei zile afişate bombastic pe program, doar una a contat. Celelalte două se refereau la sosirea şi plecarea participanţilor. Într-adevăr, au venit din ţară destui, din Constanţa, Iaşi, Oradea, Craiova. Clujul, Sibiul, Alba-Iulia au lipsit. Să vorbim iar de promovare? Sau de criza asta din minţile tuturor, care sistează orice iniţiativă de ordin cultural? Pentru a ne imagina ponderile din cadrul istoriografiei, o sală a fost rezervată istoriei contemporane, în timp ce a doua a fost destinată prezentărilor de istorie antică, istorie medievală şi istorie modernă la un loc. Din istoria modernă -  doar 4 prezentări, din care menţionez trei:

• Daniela Cosma – Reprezentări ale ideii naţionale. Studiu comparativ: Franţa, Germania, România (iconografia naţională)
• Alexandra Bere – Reprezentările iadului în bisericile de lemn din nord-vestul României (sec. XVIII-XIX) (cu ocazia asta am văzut în iadul de variantă maramureşeană şi femeia care îşi ceartă bărbatul sau femeia care nu face copii)
• Claudiu Carlaonţ – Noi informaţii documentare privind personalitatea lui Tudor Vladimirescu (studentul din Craiova ne-a atras atenţia asupra unui document care arată cum Tudor Vladimirescu, prin 1806, vinde cu de-a sila o moşie folosindu-şi şi puşcociul din dotare).