Spre Levant, monşer!

Ioan Marian Țiplic, Bresle și arme în Transilvania (secolele XIV-XVI), București, Editura Militară, 2009, 236 p.

Tânărul profesor medievist de la Universitatea din Sibiu a valorificat un mai vechi studiu al său în ceea ce am putea numi o încercare de monografie. Chiar autorul expune la început atât starea relativ precară a istoriei breslelor din spațiul est-central și sud-est european, cât și cauzele acestei stări (în primul rând, lipsa unui număr suficient de documente, care nu permite elaborarea unei lucrări mai ample de istorie diacronică și comparativă). Subiectul propriu-zis al cărții îl constituie breslele de „făuritori de arme” din orașele Sibiu, Brașov și Cluj, dintre care Sibiului i se acordă prioritate. Pornind de la prezentarea generală a evoluției breslelor în Europa medievală și ilustrând pas cu pas organizarea unei bresle, Ioan Marian Țiplic tratează apoi fiecare breaslă în parte, urmând ca în ultimul capitol să treacă în revistă relațiile comerciale ale celor trei orașe cu Țara Românească și Moldova. Lucrarea este completată de un rezumat amplu în limba engleză și de un glosar care contribuie la mesajul didactic al autorului.

Nefiind medievist, am citit cu plăcere și interes această carte, chiar dacă pe alocuri am sesizat reluarea unor fragmente anterioare. Dacă vrea cineva să se inițieze în modul de funcționare/organizare a breslelor, ar trebui să înceapă cu primele două (de ce nu trei) ale acestei lucrări. Printr-o astfel de lectură am ajuns la firescul uman/antropologic al acelor vremuri, lucru pe care sintezele de istoria românilor nu mi l-au oferit. E ca și când aș fi vizitat o expoziție, iar pentru un brașovean/sibian/clujean experiența e cu atât mai vie cu cât locurile și personajele îi sunt atribuite identitar.

În privința Brașovului, sunt exploatate documentele deja publicate, cu excepția câtorva privilegii, iar la capătul numărătorii se pare că meșterii sași brașoveni au avut cele mai multe atestări (dintre cele trei orașe menționate), ceea ce, evident,  nu presupune că numerele erau cele maximale pentru fiecare oraș în parte. Autorul subliniază în mai multe rânduri (în capitolul 4) că, de la sfârșitul secolului al XV-lea, Brașovul se impune în fața Sibiului în comerțul cu arme în Țara Românească și Moldova, care totodată sunt și principalele piețe de desfacere ale mărfurilor sud-transilvănene. De obicei se zice că Brașovul a avut relații comerciale intense cu voievodatele extracarpatice, dar în această carte puteți găsi descrisă o evoluție destul de sinuoasă, marcată de perioade de „protecționism”/„embargo” impuse de voievodul sau dieta Transilvaniei, fără însă a fi excluse colaborări militare/comerciale pe frontul anti-otoman, în alte perioade. Importanța clienților extracarpatici pentru brașoveni este ilustrată și de obiceiul meșterilor de a face daruri domnilor nou-veniți pe tron, în speranța că li se vor confirma privilegiile, iar comenzile nu vor întârzia să apară.

Înainte de Mihai Maxim, această întrebare a fost pusă de istoricul român Petre P. Panaitescu în perioada interbelică. Studiul său se numea De ce n-au cucerit turcii Țările Române și a apărut în volum în Intepretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, Universul, 1947 (o colecție de articole semnate de istoric, apărute în Revista Istorică Română și Revista Fundațiilor Regale). Spuneam că Mihai Maxim a luat în considerare și argumentele prezentate de P.P. Panaitescu și anume: 

1. Țările Române nu s-au aflat pe drumul ofensivei Imperiului Otoman.
2. A fost de preferat un regim de dominație indirectă, prin intermediul unor domnitori creștini (români, greci) obedienți.

Cum sunt întărite aceste argumente?  Înainte de aceasta, e de remarcat modul în care își pune P.P. Panaitescu întrebarea din titlu, reflectând o retorică specifică unei perioade de exaltare națională: ”Cum se face că noi românii avem dreptul să afirmăm cu mândrie că niciodată în decursul veacurilor nu ne-am pierdut autonomia politică, am trăit sub domnii noștri cu cârmuire românească, pe când vecinii noștri, unguri, bulgari și sârbi, au fost robii padișahului și țara lor a fost proprietatea lor?” (p. 152). Păi, pentru că:

1. Otomanii au folosit vechea rută tradițională Istanbul-Adrianopol-Belgrad-Buda-Viena, care trecea prin ”poarta”  deschisă de Câmpia Ungariei și care era ”paralelă” cu Dunărea. Din cauză că navigația în porțiunea Cazanelor (Porțile de Fier) trebuia întreruptă până în secolul al XIX-lea, dându-se astfel discontinuitate exploatării militare a Dunării, ”principatele române rămâneau alături de drum”. (p. 157-159)
2. P.P. Panaitescu afirma că ”turcii n-au avut niciodată calități de coloniști și de organizatori în domeniul economic”, că ”ei nu îmbogățeau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnice superioare //ca romanii// , ci secătuiau bogățiile , fără a crea izvoare noi de bunuri”. Se face chiar o analogie cu Imperiul Spaniol. În schimb, românii ”eau specialiști în agricultură și creșterea vitelor, profesiune pe care o aveau în sânge” (!!!) (p. 154-156). Deci ”era în interesul împărăției ca grânarul ei //?//, fără de care ar fi murit de foame oștirea și capitala //?//, să fie bine gospodărit și gospodăria bună o asigura numai administrația românească” (p. 156). Cum rămâne cu fanarioții? 

Facem un apel umanitar Ahivelor din Istanbul să publice mai repede documentele otomane!

Numele Vlad s-a format prin extragere din Vladimir, un nume de origine slava compus din elementele vlad (“putere”) si mir (“lume” sau “pace”). Cum spatiul slav european a avut de-a face cu influente germanice, se poate presupune ca mir se trage din mari, insemnand “mare”/”faimos” (asa noteaza Tatiana Petrache in Dictionar enciclopedic al numelor de botez, Bucuresti, Anastasia, 1998, p.95, insa rezonanta cuvantului mi se pare straina de o limba germanica). Acest nume augural (care constituie o veste data de ursitoare) ar fi intrat in onomastica romaneasca de prin secolele XIV-XV, cand limba slavona se afirma ca limba de cultura in Tarile Române. Diversele forme ale numelui (Vlada, Lada, Ladul, Vlãdulet, Vlãdaia, Vlãdan, Vlãdašcu, Vlãdica, Vlãdilã, Vlãdin, Vlãdišan, Vlaicu, Laslo, Vlacea, Lacea etc.) ne pot face sa ne intrebam inca daca Vlad a avut la randul lui alti “stramosi” decat Vladimir.

Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, trad. în limba română de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002.

După 26 de ani, lucrarea scrisă de Daniel Chirot apare în traducere românească sub titlul Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt, conţinutul volumului va avea foarte puţin de a face cu zona Munţilor Balcani, aici cititorul asistând la ceea ce Maria Todorova ilustra în una din cărţile sale[1], şi anume includerea  spaţiului românesc în zona balcanică, fie ea geografică sau culturală. Aşadar, spaţiul avut în vedere se mută la nordul Dunării, în Valahia. Motivele pentru care lucrarea este restrânsă la Valahia şi nu la toate Ţările Române sunt prezentate în al doilea capitol, care arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. Clişeul „Ţărilor Române” umbreşte un set de caracteristici ale fiecărei provincii istorice, dar folosirea acestuia e comodă şi chiar legitimă în cazul unei perspective care ar putea găsi trăsăturile comune ale acestor spaţii populate de români. Din perspectiva economică şi socială, includerea Moldovei în această lucrare este naturală, cu atât mai mult în ceea ce priveşte capitolele legate de istoria românilor după unirea Principatelor din 1859.

Titlul anunţă o posibilă abordare teoretică. Într-adevăr, Daniel Chirot îmbină teoretizarea periferiei economico-sociale cu puterea exemplului dat de istoria economico-socială a Ţării Româneşti (Valahiei). De fapt, intenţia autorului pare dublă, în ambele sensuri. În primul sens, el construieşte un model teoretic pornind de la cazul Valahiei, iar în al doilea sens, modelul teoretic al periferiei este aplicat istoriei Valahiei. În al doilea caz, ne-am putea îngrijora în legătură cu o potenţială încadrare a experienţei românilor din Valahia într-o manieră asemănătoare unui pat al lui Procust. Vom vedea dacă autorul a reuşit să depăşească acest pericol, dat fiind şi faptul că provine din afara spaţiului românesc.

Încă din primul capitol (O metodă pentru studierea schimbării sociale) se anunţă o dezbatere cu privire la modul în care ar trebui scrisă istoria socială. Suntem în anul 1976, într-o perioadă care stă sub semnul istoriei structurale. Structurile economice şi sociale sunt principalul obiect al istoriografiei occidentale (fără să ignorăm tendinţele marxiste sau „marxizante” de a explica trecutul, foarte tentante în epocă). Daniel Chirot este discipolul unor astfel de istorici, cum ar fi Immanuel Wallerstein. Explicarea trecutului pe baza unor legi este şi ceea ce încearcă să întreprindă autorul prin lucrarea de faţă. Ce este în fond această carte, care cuprinde istoria românilor de la 1250 la 1914 în mai puţin de 300 de pagini, decât o sinteză care trebuie să vehiculeze inerentele-i scheme ? O sinteză pusă în slujba unui model emis de Immanuel Wallerstein[2] este sensibil expusă unor generalizări, iar autorul este conştient de această chestiune: „nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). La nivel mondial, Valahia reprezintă pentru Daniel Chirot un caz particular, care urmează să fie „interogat” de modelul teoretic, al coloniei (periferiei). Aşadar, sensul verificării teoriei periferiei economico-sociale prin exemplul Valahiei este cel anunţat, sens care va fi ilustrat pe parcursul lucrării. Această sinteză lansează continuu întrebări al căror răspuns final îl vom găsi chiar în subtitlul studiului: „Formarea unei colonii balcanice”.

Pe parcursul capitolelor 3-7, autorul identifică o serie de tipuri de sisteme politico-economice. Pornind de la tipul „comunitar-comercial” atribuit anilor 1250-1600, societatea valahă trece prin tipul proto-colonial (1600-1821), apoi prin tranziţia (1821-1864) şi prin desăvârşirea tipului colonial modern (1864-1917). Fiecare din aceste faze este puternic vizualizată sub aspect social, iar punerea cap la cap a acestora nu dă naştere decât unei sinteze cuprinzătoare de istorie socială. Ce îl interesează pe autor cel mai mult este nu atât setul de particularităţi corespunzător fiecărui tip de sistem politico-economic, cât modul în care societatea valahă a devenit o colonie a Europei Occidentale.

Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din  puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români, dintre acestea dominante fiind volumele editate între anii 1950-1975, cu alte cuvinte, ultimele apariţii privind această temă pentru studiul lui Chirot. Relativa deschidere a regimului lui Nicolae Ceauşescu din primii ani de la preluarea conducerii statului a creat unele condiţii pentru ca cercetători străini, din blocul vestic, să efectueze stagii de studii în România. Printre aceştia s-a numărat şi Daniel Chirot, care, după contactul cu lumea românească şi cu istoriografia română, a inclus istoria românilor în istoria universală, a contextualizat-o prin această sinteză.

Marele avantaj al acestei cărţi, după părerea noastră, ar fi la prima vedere claritatea. Mulţi cititori pot cădea în capcana care a apărut poate nu intenţionat, anume aceea de a considera cartea o scurtă istorie a românilor. Claritatea ideilor, logica aproape firească a înşiruirii cauzelor şi rezultatelor, precum şi prezentarea datelor problemelor într-un mod schematic dau imaginea unei sinteze bine scrise şi mai ales corect scrise. Totuşi, planul argumentelor prezintă unele fisuri. Pentru o discuţie aplicată legată de periferii, cum este Schimbarea socială într-o societate periferică, istoria Valahiei e supusă unui interogatoriu care conţine anumite întrebări, multe cu răspuns închis, care urmăresc doar confirmare sau infirmare de ipoteze, fiind ignorate alte întrebări în afara celor punctuale, fapt ce sărăceşte rezultatul cercetării. În demersul explicativ, paradigma politico-economică nu lasă loc unor consideraţii de ordin cultural, atât de importante pentru istoria oricărei comunităţi umane. Erudiţia autorului este îngrădită de o anumită viziune istoriografică, structurală, ceea ce face ca volumul lui Daniel Chirot să poată fi amendat cu uşurinţă astăzi (mai ales că între timp istoriografia română a mai umplut nişte goluri). Sunt utilizate metode comparative, critice, ori deduceri cognitive, ceea ce face ca lucrarea să nu treacă nevăzută. O istorie cu privire la români, făcută cu instrumente ale istoriografiei occidentale, scrisă în contextul naşterii în România a unei istoriografii naţional-socialiste, reprezintă o contribuţie importantă, care lansează mai multe întrebări decât răspunsuri. Traducerea volumului în limba română după 26 de ani pare un gest întârziat, dar orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.

[1] Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 1998.

[2] Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, 4 vol. Bucureşti, 1992-1994.

Un lucru interesant despre care ne spunea Tudor Teoteoi în anul I se referea la alternanţa toponimică a popoarelor de origine turcică sau turanică – (proto-)bulgari, pecenegi, cumani, turci osmanlîi, unguri – între alb şi negru. Poate cea mai folosită antonimie de ordin cromatic, dualismul alb-negru este prezent în aproape toate culturile (exemple figurative celebre sunt taijitu – monograma yin-yang -, tabla de şah) şi este cu atât mai puternic simbolic cu cât antrenează extremele într-un conflict etern sau într-un mutualism etern.

În cazul neamurilor turcice şi turanice, observaţia noastră porneşte de la câteva toponime. Fiind vorba de migratori, mişcarea lor presupune un loc de origine şi o destinaţie. Aşezarea bulgarilor, cumanilor, turcilor în spaţiul care acoperă nordul Peninsulei Balcanice (cu zonele circumscrise ei) presupune de asemenea un sediu al puterii şi ţinuturi tributare. Apropiindu-se tot mai mult de Imperiul Bizantin şi de Regatul Maghiar, cumanii au intrat în atenţia acestor două state în secolele XI-XIII, când cronicile maghiare consemnau Cumania Neagră, teritorii supuse de cumanii veniţi de mai la est, din Cumania Albă, între Don şi Nipru (probabil un punct intermediar în avansul lor către vest, dar care în momentul consemnării reprezenta locul de origine). Ipoteza istoricilor e următoarea: un teritoriu care poartă numele de “negru” este un teritoriu supus la un anumit moment, iar cel “alb” este un teritoriu iniţial, de origine.

Numele oraşelor în care stăpânirea îşi avea sediul sunt şi mai relevante: Fehervar şi Gyulafehervar (Alba-Iulia) la unguri, Belgrad (anticul Singidunum) la bulgari, cu sensul de “Cetatea Albă”. Prin constrast, zone tributare, cum ar chiar cele din Valahia, au dobândit nume precum Caracal (“Cetate Neagră”, din cumană). Înseşi provinciile Ţara Românească şi Moldova erau denumite de către turcii otomani Kara-ulak/Kara-Iflak, respectiv Kara-Boğdan, unde adjectivul kara înseamnă “negru“. În limbile populaţiilor balcanice, toponimul Ţării Româneşti a fost preluat cu acelaşi sens: Kara-Vlaşka (bulgară şi sârbă), Mauro-Vlahia (greacă).

Cetatea Albă din sudul Basarabiei, mai cunoscută românilor, se pare că a fost denumită în felul acesta de romani (Album Castrum), cu denumirile mai târzii de Asperon Castron (locuită de pecenegi şi denumită aşa de către bizantini), Akkerman (în turco-osmană: “piatra albă”), Belgorod (în rusă), Bilhorod (în ucraineană, cum se numeşte şi azi). Din moment ce romanii au folosit şi ei asemenea nume, se pare că folosirea atributelor alb-negru în toponimie nu este doar specifică migratorilor dinspre est. Totuşi, alternanţa aceasta rezidă în conturarea unei zone cunoscute, sigure, contrastând cu o zonă mai puţin cunoscută, chiar străină, supusă dar nu asimilată. Din acest punct de vedere, numele de Album Castrum se poate integra în această schemă dacă am considera că denumirea o dădeau locuitorii ei în raport cu teritoriul din afara ei, şi nu autorităţile din Roma.

În imagine: asediul cetăţii Belgrad (1456) de către otomani, miniatură din 1584.

Limba română nu a făcut excepţie de la dinamismul lexical al limbilor, poate chiar prin numeroasele valuri de împrumuturi (slave, turceşti, greceşti, franceze, germane, engleze) este un exemplu convingător al proceselor de “malaxare” lingvistică. Schimbări semantice, apariţii de neologisme şi extinderea unei limbi “oficiale” în dauna regionalismelor şi arhaismelor sunt câteva aspecte ale îmbogăţirii limbii (în unele cazuri putem vorbi şi de o sărăcire a limbilor, dar în gmod normal, împrumuturile nu anihilează arhaismele ci le sunt complementare).

Se pare că în secolele XIV-XV în Ţara Românească numele Vlad era des întâlnit. Putem vorbi chiar de un trend onomastic. Bogdan Petriceicu Haşdeu era de părere că numele acesta “glorios” s-a trivializat odată cu extinderea lui şi a ajuns să capete un sens peiorativ. Haşdeu folosea argumentul expresiilor “După ce-i prost, îl cheamă şi Vlad”, “Vorbi şi nenea Vlad, că-i şi el din sat” etc., însă el nu ţinea cont şi de faptul că însuşi cuvântul “prost” îşi schimbase de-a lungul timpului sensul. În aceste expresii, adjectivul prost avea sensul de “simplu, modest, comun”, aşa cum sublinia şi Iorgu Iordan într-un studiu (Vlăduţu’ mamei, în În amintirea lui Constantin Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944). Tot Haşdeu punea raritatea numelui Vlad începând cu secolul al XVII-lea pe seama sensului peiorativ, dar Iordan combate: “cauza este moda, factor decisiv în domeniul onomasticii” (ibidem, p. 297).

Numele de Vlad s-a format prin contragere din numele slave Vladimir şi Vladislav şi a dobândit notorietate în spaţiul românesc prin Vlad Dracul şi fiul său, Vlad Ţepeş. Problema supranumelor (Dracul/Dracula, turcescul Kazîklî=Ţepeş) celor doi domnitori munteni (valahi) este tratată în detaliu de către Emil Stoian în cea mai bună biografie a lui Vlad Ţepeş scrisă până acum (aceasta e opinia mea şi e temperată de unele rezerve): Vlad Ţepeş. Mit şi realitate istorică, Bucureşti, Editura Albatros, 1989, cca 200 p.

Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, Humanitas, 2006, 152 p.

Cartea aceasta a fost publicată pentru prima oară în 1986, ciuntită pe alocuri de cenzură. În 2006 a fost reeditată, şi pe bună dreptate. Se simţea nevoia unei asemenea cărţi care să umple – provizoriu – un gol al istoriei româneşti, şi anume perioada 1821-1860. O perioadă foarte largă (cam cât perioada comunistă), aflată sub semnul schimbării. E imposibil să surprinzi o epocă de 40 de ani în 150 de pagini, dar istoricul literar Ştefan Cazimir a încercat, dacă nu să picteze o galerie, să schiţeze principalele contururi ale sale. Şi acesta e un punct de pornire. Se porneşte de la scrierile din epocă, care sunt un izvor tentant pentru studiul acelei perioade. Cum alfel am cunoscut această perioadă grosso modo “regulamentară”, dacă nu prin Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon, Kogălniceanu, Alecu Russo etc ? Generaţia mea a mai fost în şcoală martora inerţiei interpretărilor comuniste ale scrierilor (pre-)paşoptiste. Amintiţi-vă numai clişeele din interpretarea romanului “Ciocoii vechi şi noi”, aproape că se vorbea de lupta de clasă!

Revenind la carte, ea este un deliciu al lecturii. Un eseu plăcut, dar care nu cade în derizoriu, pigmentat de comicul care se desprinde atât din comentariile autorului, cât şi din izvoarele literare (inclusiv – şi mai ales – publicistice). Întâlnim un comic al evoluţiei între generaţii, al “bonjuriştilor” faţă de tradiţia “orientală”, apoi al fiilor “bonjuriştilor” faţă de taţii lor (Caragiale, care făcea cu prietenii săi concursuri de ortografie franceză, râde aşa cum am râde noi – generaţia Revoluţiei –  de perioada comunistă şi de avatarurile sale în prezent). Titlul e foarte sugestiv: alfabetul de tranziţie în sine a fost simptomul unei perioade de alunecare dinspre est spre vest, sintetizată de Ştefan Cazimir în următorul pasaj:

… acesta este duhul epocii: multiplu şi divers, mobil şi contradictoriu, plin de opoziţii şi avid de sinteze, înţesat de parataxe, de hibrizi şi de amfibii. (p. 123)

sursa: mnir.ro

Marcând împlinirea a 150 de ani de la Unirea Principatelor Române, moment esenţial al constituirii Statului Român modern, Muzeul Naţional de Istorie a României organizează o expoziţie dedicată acestui eveniment istoric plin de semnificaţii. Vernisajul va avea loc vineri 23 ianuarie 2009, orele 13:30, în holul central al muzeului.
Expoziţia — realizată în colaborare cu Complexul Muzeal Naţional „Moldova” (Iaşi), Muzeul Olteniei (Craiova), Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi Muzeul Naţional Filatelic — se înscrie în seria manifestărilor menite să aducă în atenţia publicului evenimentele şi personalităţile care au avut o contribuţie majoră la formarea României moderne.
Astfel, alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza — la 24 ianuarie 1859, ca domn al Ţării Româneşti, după ce, la 5 ianuarie fusese ales domnitor în Moldova — reprezintă o etapă majoră în procesul deschiderii naţiunii române către modernitate şi către o evoluţie în acord cu noul spirit al Europei.
În cadrul expoziţiei se regăsesc o serie de artefacte emblematice pentru momentul Unirii, precum tronurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi al doamnei Elena Cuza sau o serie de steaguri purtând stema reunită a Moldovei şi Ţării Româneşti. Vizitatorii vor putea admira obiecte personale ce au aparţinut domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi soţiei sale, dintre care se remarcă tunica de colonel de lăncieri a viitorului domnitor, diverse arme, dar şi trusa de scris a doamnei Elena Cuza, realizată din metale preţioase.
Expunerea pieselor urmează criteriul succesiunii cronologice a momentelor care au condus către înfăptuirea unirii, cât şi a tuturor implicaţiilor pozitive decurgând din acest fapt istoric. Este vorba în primul rând despre marile reforme (reforma învăţământului, reforma agrară) strâns legate în memoria colectivă a românilor de numele iniţiatorului şi promotorului lor — Alexandru Ioan Cuza — dar şi de acela al unor sfetnici de nădejde ai săi, precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Vasile Boerescu sau Dimitrie Bolintineanu).
În acest context sunt de asemenea prezentate diverse obiecte ce au aparţinut câtorva din cei mai importanţi oameni politici ai momentului. Astfel, pot fi admirate costumele de diplomaţi ale lui Vasile Alecsanri şi Mihail Kogălniceanu, dar şi instrumente de lucru care au aparţinut lui Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Golescu (susţinător al Unirii şi primul deţinător al funcţiei de ministru de război) sau Vasile Boerescu (jurnalist şi jurist, ulterior ministru de externe). La recrearea atmosferei de epocă contribuie prezenţa unor fotografii şi picturi („Proclamarea Unirii” de Theodor Aman şi „Alexandru Ioan Cuza” de Carol Popp de Szathmáry), medalii, decoraţii, obiecte de artă decorativă. Toate aceste artefacte beneficiază de o prezentare grafică deosebită în catalogul expoziţiei, cuvântul înainte al acestui volum fiind semnat de istoricul Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române.
Expoziţia este deschisă în perioda 23 ianuarie – 1 martie 2009.

Întrebarea aceasta a existat permanent în minţile istoricilor români şi continuă să existe, atâta timp cât răspunsul nu e definitiv. Dintre cei preocupaţi în mod special de relaţiile româno-otomane, osmanistul Mihai Maxim s-a ocupat intens de această problemă, pe care a  tratat-o în numeroase articole de specialitate, precum şi în volumul intitulat “Ţările Române şi Înalta Poartă (Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu)” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993). În acest volum, autorul prezintă cititorilor o listă bogată de cauze sau factori care “numai luaţi în bloc, ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă (p. 114) datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori” (p.116), specificul organizării militare a Ţărilor Române (p. 117-120), “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare” (p. 120), “teama Porţii de complicaţii ulterioare” (p. 122). De asemenea, profesorul Mihai Maxim reconsideră tezele lansate de P.P. Panaitescu (p.126), predecesorul său în acest domeniu, teze care enunţă faptul că Ţările Române nu se aflau pe principala rută de expansiune a Imperiului Otoman, precum şi “rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii româneşti”. Ambele sunt rediscutate şi nuanţate de către autor.

Ceea ce mi-a născut întrebări şi îndoieli a fost grupul de factori referitori la capacitatea românilor de a rezista în faţa otomanilor. O inerţie naţionalistă pare să-l conducă pe autor, până la a se folosi de date culese din “Istoria militară a poporului român” (Bucureşti, Editura Militară, 1984-1989), o lucrare în 6 volume, printre coordonatorii căreia se află şi Ilie Ceauşescu (!). La fel ca problema obsedantă a continuităţii românilor, această problemă a cuceririi Ţărilor Române rămâne încă nerezolvată pe deplin. Poate “interogarea” părţii adverse, a otomanilor, ar clarifica mai bine lucrurile. Lucrarea lui Mihai Maxim are o contribuţie importantă, însă oricine cred că e de acord cu reevaluarea şi dinamica istoriografică.

         Revoluţia din 1821 a marcat începutul unei noi schimbări în procesul de modernizare a Principatelor Române, proces care îşi găseşte originea în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, pe fondul confruntărilor militare ale celor trei puteri care îşi dispută teritorii ale spaţiului românesc, aceste puteri fiind: Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic (din 1804 va adopta denumirea de Imperiu Austriac).

            Figura emblematică a Revoluţiei de la 1821 a fost Tudor Vladimirescu, sluger în Oltenia, posesor al unei averi importante şi deţinător al calităţii de sudit, beneficiind astfel de protecţia Imperiului Rus, drept răsplată pentru participarea sa ca porucic (locotenent) la războiul ruso-turc din 1806-1812, de partea armatei ruse. Tudor Vladimirescu va conduce întreaga răscoală, fiind totodată cel care va duce tratative cu boierii Ţării Româneşti, precum şi cu reprezentanţii societăţii Eteria. O dată cu moartea acestuia, în luna mai a anului 1821, Revoluţia românească va lua sfărşit, rămânând astfel neconsumată.

Şirul evenimentelor care au avut loc pe durata Revoluţiei, între ianuarie şi mai 1821, a fost intens şi ambiguu, o interpretare clară a acţiunilor fiind greu de efectuat şi din pricina multitudinii de persoane implicate, cu origini şi interese divergente sau prea puţin dezvăluite. La mijlocul lunii ianuarie, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Suţu, bătrân şi bolnav, constituie un Comitet de ocârmuire, alcătuit din mitropolitul Dionisie Lupu şi mai mulţi boieri (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, Grigore Filipescu etc.). În aceeaşi zi – 15 ianuarie -, Tudor, aflat în Bucureşti, încheie acorduri cu marii boieri (printr-un „act de încredinţare”, devenind astfel subordonatul lor) şi cu eteriştii Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache. Peste trei zile, el va pleca din Bucureşti spre Oltenia, alături de Dimitrie Macedonski, aghiotantul său trimis de către boieri. La 21 ianuarie este arestat ispravnicul judeţului Gorj, Dinicu Oteteleşanu, iar la 23 ianuarie, Tudor Vladimirescu emite proclamaţia „de la Padeş”, prin care face apel de luptă „cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti”. Este redactat şi trimis, de asemenea, un arz adresat Înaltei Porţi, prin care Tudor îşi clarifică poziţia faţă de puterea suzerană. La 30 ianuarie Divanul ţării porunceşte slugerului să înceteze răscoala şi trimite un arz către Poartă. În ziua următoare moare domnitorul Alexandru Suţu. Vladimirescu continuă răscoala, demonstrând acest fapt prin scrisoarea din 4 februarie adresată Divanului. În consecinţă, Divanul îl trimite pe marele vornic Constantin Samurcaş în Oltenia pentru a potoli răscoala. La mijlocul lunii februarie este emis un nou act, cunoscut sub numele de „Cererile norodului rumânesc”, un document programatic în 20 de puncte alcătuit de Tudor Vladimirescu. În următoarele zile, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, trece Prutul în Moldova şi, cu ajutorul domnitorului principatului moldovean, Mihail Suţu, ajunge în luna martie la graniţa  Moldovei cu Ţara Românească, urmărind să ajungă la Bucureşti. Între timp, Tudor Vladimirescu avansează cu armata sa până la marginea Bucureştiului, în timp ce boierii Grigore Brâncoveanu, Iordache Filipescu, Grigore Filipescu, Constantin Samurcaş şi consulul rus Alexandru Pini fug la Braşov, iar caimacanii sosiţi la 24 februarie se retrag la Giurgiu. Din tabăra sa de lângă Bucureşti, Tudor Vladimirescu emite o serie de proclamaţii („Proclamaţia de la Bolintin”, datată pe 16 martie; proclamaţia din 20 martie) şi încheie un acord cu Divanul Ţării Româneşti, consfiinţit de un jurământ reciproc, pe 23 martie. Alexandru Ipsilanti ajunge cu trupele sale lângă Bucureşti la sfârşitul lunii martie, avându-se în vedere o întâlnire între cei doi conducători revoluţionari, întrevedere concretizată pe 6 aprilie, în urma căreia este împărţită administraţia ţării prin distribuirea judeţelor din nordul Munteniei lui Ipsilanti şi a judeţelor de câmpie, precum şi a Olteniei, către Tudor Vladimirescu. Ipsilanti se retrage la Târgovişte, având tot mai mulţi aderenţi din rândul boierimii şi clerului. Dintre aceştia, sunt sechestraţi în Bucureşti de către Tudor: mitropolitul Dionisie Lupu, Al. Filipescu, Iordache Slătineanu, urmând să fie eliberaţi la 14 mai şi trimişi la Târgovişte.  În următoarea zi, armata lui Tudor se retrage către mănăstirile fortificate din nordul Olteniei. Intervenţia armată a Porţii ameninţa capitala Ţării Româneşti. Pe drumul de întoarcere, la Goleşti, conducătorul revoluţiei se întâlneşte cu Iordache Olimpiotul (18 mai), care îl va aresta pe 21 mai. Adus în faţa lui Alexandru Ipsilanti, Tudor Vladimirescu este judecat şi condamnat la moarte, fiind executat pe 27 mai.

            Ce s-a ascuns însă în spatele faptelor? Interpretările sunt multiple, date de comportamentul conjunctural al lui Tudor Vladimirescu. S-au născut multe întrebări, nici până în prezent lămurite. Ambiguitatea faptelor lasă mai mult loc presupunerilor decât certitudinilor. Vom urmări să clarificăm caracterul răscoalei, obiectivele şi slăbiciunile lui Tudor Vladimirescu.

            Revoluţia a fost pregătită din timp, cu minuţiozitate. Tudor Vladimirescu îşi asigură sprijinul boierilor Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu şi ajutorul Eteriei prin Iordache Olimpiotul si Ioan Farmache. Totuşi, Tudor nu deţine independenţa acţiunilor sale, din moment ce el este delegat de boieri „să rădici norodul cu arme şi să urmezi precum eşti povăţuit” (ceea ce arată o oarecare subordonare), iar înţelegerea eteristă îl obligă „să lucreze de comun acord şi unitar, după cum o cere datoria pe care ne-o impune acordul de faţă.” Boierii cresc controlul şi prin numirea aghiotantului Dimitrie Macedonski, care urma să vegheze asupra acţiunilor întreprinse de Tudor.

Prin întelegerea semnată cu eteriştii, slugerul Tudor se angaja să lupte pentru eliberarea „de sub jugul apăsător al barbarilor” şi să ridice „semnul biruitor al crucii izbăvitoare” şi era autorizat „să se prefacă a provoca dezordini, a stârni complicaţii interne şi externe şi a se folosi de toată viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun.” Evident, avem de-a face cu obiective de eliberare naţională, specifice Eteriei, dar care este poziţia lui Tudor faţă de Ţara Românească condusă de grecii fanarioţi? Nemulţumirile menţionate în proclamaţia „de la Padeş” sunt îndreptate „către  căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti”, fiind lansat apelul către populaţie să reacţioneze în faţa abuzurilor. Sunt criticaţi astfel reprezentanţii unui sistem defectuos impus de Poartă, cel fanariot, nu însă sistemul însuşi, deoarece o astfel de critică, prea riscantă,  ar fi vizat direct puterea otomană, faţă de care Tudor îşi clarifică poziţia prin arzmahzarul din 23 ianuarie. Într-o manieră diplomatică, documentul vorbeşte despre „cumplitele patimi ce le suferim din pricina unirii pământenilor boieri cu cei du pe vremi trimişi domni şi otcârmuitori acestui norod”, situând astfel potentaţii din Ţara Românească între mulţimea care cade victimă abuzurilor acestora şi bunul împărat, „Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat,” care „voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!”. Mişcarea lui Tudor e transparentă în faţa turcilor, dovadă fiind cuvintele „arădicarea noastră nu este pentru altcevaşi nici într-un chip, decât numai asupra boierilor care ne-au mâncat dreptăţile noastre cu care ne-au miluit pe prea puternica împărăţie”.

Caracterul social care a fost atribuit răscoalei de către istorici este simplist totuşi. Ne confruntăm cu un complex de probleme, cu o întreagă societate defectuoasă, deci cu un sistem care trebuie înlocuit, în viziunea lui Tudor Vladimirescu. Defectele acestui sistem sunt ilustrate foarte clar şi detaliat în documentul numit „Cererile norodului rumânesc”, fiind stipulate idei de reformă de ordin fiscal (desfiinţarea vămilor interne, diminuarea numărului de taxe, anularea măsurilor fiscale ale domnitorului Alexandru Suţu), administrativ (restrângerea numărului boierilor greci, ocuparea funcţiilor pe baza meritelor, alegerea unui nou mitropolit de către popor), militar (armata naţională), economic (fixarea preţurilor maximale la produsele de bază), juridic (reducerea numărului de judecători şi a taxelor de judecată). Ultimele domnii se filtrează, dorindu-se revenirea la aspectele pozitive ale fiecăreia, ceea ce dă mişcării un caracter retrograd („Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totu, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să să urmeze”).

Totodată, răscoala nu se construieşte pe baza luptei de clasă dintre boieri şi ţărani. Tudor Vladimirescu foloseşte ţărănimea pe post de masă de manevră, adevăratul sprijin solicitându-l de la boieri şi de la panduri. În proclamaţia de la Padeş, se menţionează cum „să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucrea binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!”. Tot el va fi cel care îi va executa pe jefuitorii boierilor refugiaţi la Beneşti. Boierii deţin puterea legitimă, iar acordul lor privind revoluţia lui Tudor tranferă legitimitate acestuia. Măsurile Comitetului oblăduitor împotriva acţiunilor căpitanului de panduri sunt evazive şi menite să „adoarmă vigilenţa Porţii”. Am putea merge mai departe cu faptul că boierii au acţionat din umbră, făcându-l astfel pe Tudor Vladimirescu unic responsabil al răscoalei.

Situaţia se complică în momentul în care armata eteristă a lui Alexandru Ipsilanti îşi face apariţia la hotarele Ţării Româneşti. Confruntarea dintre cei doi revoluţionari se situează la nivelul intereselor. Dacă Alexandru Ipsilanti doreşte independenţa grecilor în faţă puterii otomane, sperând la o mişcare de anvergură multinaţională, deci o luptă antiotomană, Tudor Vladimirescu se limitează la dorinţa de a schimba sistemul fanariot, deci la o luptă antifanariotă, nuanţată totodată. În aceste condiţii, apare o rivalitate între cele două tabere, însoţită de tensiuni şi concretizată prin lupta pentru putere. Astfel, Tudor încearcă să-şi atragă cât mai mulţi susţinători de partea sa: emite proclamaţii către populaţia Bucureştiului (agravarea circumstanţelor duce la un mesaj radical: „Căci oricare va fi la un glas şi întru unire cu creştinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot. Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti!”)  şi către populaţia întregii Ţări Româneşti („câţi sunteţi vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării, veniţi la mine”; „iar câţi nu sînteţi născuţi pentru această meserie, împliniţi-vă datoriile cu toată supunerea ce să cuvine să daţi cătră dumnealor boierii ispravnicii ai judeţelor”), ocupă Bucureştiul şi îşi arogă atributele domniei prin portul potcapului cu fund alb, în cele din urmă făcând schimb de jurăminte cu boierii rămaşi în Bucureşti, pe un ton marţial, dar căutând să-i menajeze. Pericolul reprezentat de eteriştii indisciplinaţi şi dedaţi la jafuri dă revoluţiei o tentă naţională, împotriva Eteriei. Tudor Vladimirescu, simţind că este abandonat, face gesturi disperate, cum ar fi închiderea unor boieri în mânăstirile din Bucureşti pentru a nu fugi la Braşov sau la Târgovişte, unde îşi aşezase Ipsilanti cartierul general. Faptul că ducea o corespondenţă cu autorităţile otomane va fi văzut de eterişti ca un act de trădare şi ca atare va conduce la execuţia căpitanului de panduri de către conducătorii Eteriei. Totuşi, acuzaţia de trădare e discutabilă, din moment ce Tudor Vladimirescu nu putea fi decât un asociat al mişcării greceşti, nu un membru al Eteriei. Circumstanţele au fost nefavorabile, căci nimeni nu a intervenit pentru a-l salva.

Nu putem ignora faptul că Tudor Vladimirescu şi-ar fi pus speranţele în sincronizarea acţiunii sale cu cea a lui Ipsilanti, creându-se astfel o forţă de presiune mai mare asupra Imperiului Otoman, mai ales că era încredinţat de susţinerea Eteriei de către Imperiul Rus (în cele din urmă dezavuată de către ţar).

Revoluţia din 1821 din Ţara Românească a arătat mai mult decât oricând până atunci deficienţele sistemului pe care erau construite structuri arhaice, o revoluţie care nu a fost desăvârşită, dar care a reuşit să înainteze potenţiale schimbări în direcţia modernizării Principatelor dunărene.