Spre Levant, monşer!

Numele Vlad s-a format prin extragere din Vladimir, un nume de origine slava compus din elementele vlad (“putere”) si mir (“lume” sau “pace”). Cum spatiul slav european a avut de-a face cu influente germanice, se poate presupune ca mir se trage din mari, insemnand “mare”/”faimos” (asa noteaza Tatiana Petrache in Dictionar enciclopedic al numelor de botez, Bucuresti, Anastasia, 1998, p.95, insa rezonanta cuvantului mi se pare straina de o limba germanica). Acest nume augural (care constituie o veste data de ursitoare) ar fi intrat in onomastica romaneasca de prin secolele XIV-XV, cand limba slavona se afirma ca limba de cultura in Tarile Române. Diversele forme ale numelui (Vlada, Lada, Ladul, Vlãdulet, Vlãdaia, Vlãdan, Vlãdašcu, Vlãdica, Vlãdilã, Vlãdin, Vlãdišan, Vlaicu, Laslo, Vlacea, Lacea etc.) ne pot face sa ne intrebam inca daca Vlad a avut la randul lui alti “stramosi” decat Vladimir.

Clujul este plin de statui, plăcuţe şi monumente de tot felul. Fiind prezent pentru prima oară în acest oraş, am remarcat cum puzderia de monumente poartă marca unor iniţiative mai mult decât fireşti. Venită puternic din spate, iniţiativa românească a fost de aşa natură încât să înnăbuşe urmele unui trecut maghiar. O întrecere naţională nu în săbii, ci în statui. Maghiarii, de data aceasta jucând “în deplasare” ba cu regimul monarhic, ba cu regimul comunist, ba cu regimul democratic al lui Gheorghe Funar (primar al Clujului în perioada 1992-2004), au fost reduşi la o tăcere “monumentală”. Iată cum stau lucrurile (atenţie la nume):

• În Piaţa Unirii (fostă Libertăţii) se află Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail (sec. XIV-XV) şi grupul statuar al regelui Matei Corvin (1902), pe care nu l-am putut privi de aproape, pentru că se afla în proces de restaurare (oare o să-l facă auriu şi pe acesta, cum e Mihai Viteazul din Bucureşti?). Se spune totuşi că inscripţia “Matthias Rex Hungarorum ” a fost redusă la “Matthias Rex” în timpul unui mandat al lui Gheorghe Funar. Aici asistăm la o interpretare modernă a naţiunii, care lui Matei Corvin îi era străină (identitatea lui Matei Corvin era de rege a Ungariei, nu a ungurilor).
• Paralel cu Piaţa Unirii se află româneasca Piaţă Avram Iancu. Iată ce întâlnim aici, în linie: bustul lui Alexandru Ioan Cuza, monumentul “Glorie Ostaşului Român”, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă (1923-1933), monumentul lui Avram Iancu (1993), susţinut de trei tulnicaşe stilizate. Peste drum se înalţă clădirea Operei şi Teatrului Naţional, flancată de statuile făcute la bandă ale lui Lucian Blaga şi Mihai Eminescu.
• În Piaţa Baba Novac se situează, evident,  statuia lui Baba Novac (1975), pe soclul căreia scrie: “Baba Novac. Căpitan al lui Mihai Viteazul, ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601″. Demascare irevocabilă, tovarăşi! Într-o carte din 1983 (nr. 2 din bibliografie) este trecut neutru: “ucis în ziua de…”. Textul ori a fost cenzurat la publicare, ori a fost dezvoltat ulterior, la o restaurare, numai un clujean ne-ar putea lămuri.
• Pe strada Mihail Kogălniceanu se află Biserica Reformată “Ştefan cel Sfânt” (al regatului Ungariei) (sec. XV-XVI), în faţa căreia este amplasată superba statuie a ecvestră a Sf. Gheorghe omorând balaurul (copie după cea din Praga, originalul fiind executat în 1373).
• Cum ieşi din Piaţa Unirii pe str. Eroilor, dai de un monument-clopotniţă închinat aniversării a 100 de ani de la Procesul memorandiştilor (1894-1994), cu un citat din Ioan Raţiu (“Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”, Cluj, 23 mai 1894).
• Pe dealul fostei cetăţui austriece, un loc de plimbare şi de belvedere, se înalţă un monument în forma hibridă de cruce-bisericuţă (1997) dedicat unor luptători din tabăra română şi sasă în timpul revoluţiei din 1848/1849. Textul de pe plăcuţă zice: “În această înălţime numită Cetăţuia şi în alte locuri din zona Clujului au fost executaţi un mare număr de români în campania de reprimare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. IN MEMORIAM Prefectul Alexandru Bătrânescu, tribunii Vasile Simonis, Vasile Turcu, Alexandru Ţicudi, marele istoric şi gânditor german Ştefan Ludwig Roth şi mulţi alţii. Unii, care au fost pomeniţi în documentele vremii, alţii, cei mai mulţi, ale căror nume au rămas necunoscute”.
• Pe faţada presupusei case în care s-a născut Matei Corvin sunt aplicate două plăci memoriale: una scrisă în maghiară (dezvelită în 1888), iar alta în română şi în engleză. Pe a doua placă se subliniază că “românul Matei Corvin” este “fiul marelui oştean Iancu de Hunedoara” şi “cel mai mare rege al Ungariei”. Transferul a reuşit!
• În Piaţa Mihai Viteazu, se află, v-aţi prins, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (1976), cu o înălţime de 7 metri.
• În piaţeta din faţa bisericii Franciscane se află Obeliscul Carolina (amplasat în acest loc din 1898), ridicat în 1831 în amintirea vizitei efectuate de împărăteasa Carolina şi împăratul Francisc I în 1817, fiind primul monument public laic al oraşului. Astăzi, basoreliefurile sale sunt parţial distruse.

Concluzia pe care o pot trage în urma acestei treceri în reviste (mai sunt multe monumente ridicate de români în ultimul secol) se împarte în două subpuncte:

1. În ansamblul arhitectonic al oraşului, monumentele din secolul al XIX şi începutul secolului al XX-lea, ridicate de autorităţile austriece sau maghiare, se încadrează armonios. În schimb, monumentele româneşti arată de cele mai multe ori ca nuca în perete, pe lângă faptul că nu dau dovada unei măiestrii artistice.

2. Mă bucur, ca tânăr istoric wannabe, că există materiale de discuţii şi de analiză, dar mă întristează faptul că autorităţile române de la sfârşitul secolului al XX-lea au adoptat o poziţie de tipul celei ungare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Găsiţi imagini şi aici.

Surse bibliografice:
1. Broşura Biserici şi grupuri statuare din Municipiul Cluj-Napoca, editată de primăria oraşului.
2. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi de jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 142-151.

Gabriel Liiceanu, în Despre seducţie (Bucureşti, Humanitas, 2008) subliniază următoarele în legătură cu rugăciunea Tatăl Nostru:

“Păinea noastră hyperoúsion dă-ne-o nouă astăzi”. Am păstrat cuvântul în original pentru că în greacă “hyperoúsios” înseamnă deopotrivă “cotidian” şi “suprasubstanţial” (“de ordin spiritual”, “mai presus de materie”). Dacă creştinismul este, prin întruparea lui Dumnezeu, prin intrarea lui în lume, o pneumatologie, o îmbibare a lumii de “duh sfânt”, o spiritualizare completă a ei, atunci pâinea pe care credinciosul creştin o cere în suprema lui rugăciune nu poate fi “cea cotidiană” (…), nu poate fi hrana cotidiană care asigură supravieţuirea trupului şi conservarea cărnii, ci tocmai pâinea supra-materială, hrana cerului ca hrană spirituală divină. Credinciosul creştin îi cere lui Dumnezeu, tatălui său ceresc, porţia lui de nemurire. (p. 66-67)

Acesta este un exemplu al modului în care fiecare traducere devine o interpretare. Dacă europenii au tradus din greacă sau latină, traduceri la rândul lor din ebraică sau aramaică, ce mai rămâne din Cuvântul lui Dumnezeu ? Mă gândesc că ceea ce fac membrii multor culte neoprotestante – anume să se limiteze strict la textul Bibliei – este doar o formă de ignoranţă. A te limita strict la o sursă “canonică” şi la o variantă de interpretare mi se pare o dispreţuire a libertăţii pe care însuşi creştinismul o conferă.

[Continuare de aici.]

Alternanţa alb-negru am găsit-o în două cazuri privitoare la turcii otomani. În primul caz este vorba despre haremul sultanului, în care eunucii erau împărţiţi în două categorii: eunucii negri, care se ocupau de legăturile Sultanei-Valide (cea mai importantă “soţie” a sultanului) şi a cadânelor cu exteriorul, şi eunucii albi, care se ocupau de relaţiile sultanului cu Haremul (vezi şi Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 201). Dacă am considera sultanul persoana centrală a imperiului, albul şi negrul formează în mod simbolic două cercuri concentrice în jurul lui, cercul alb fiind cel mai apropiat. Astfel, albul şi negrul sugerează apropierea, respectiv depărtarea de sultan.

Al doilea exemplu se referă la alternanţa de nume a celor două mări circumscrise Imperiului Otoman: Marea Neagră (Karadeniz) şi Marea Albă (Akdeniz)=Marea Mediterană (cel mai probabil doar partea orientală, cu Marea Egee). Chiar apele Mării Negre sunt mai închise la culoare decât cele ale Mării Egee, dar cred că denumirile nu se rezumă doar la aspect. Se poate ca denumirea de Marea Albă să fie dată zonei mai sigure, în care patrulau galere otomane, iar Marea Neagră să fie zona în care conflictele erau dese (cu genovezi, în special) şi condiţiile de navigaţie erau mai dificile. Totuşi, în Marea Mediterană au fost purtate mai multe bătălii navale. Mai trebuie scotocit prin istorie. Alături de aceste două mări, denumirea de Marea Roşie invită de asemenea la căutarea unui răspuns.

Personalitatea lui Mircea Eliade a fascinat dintotdeauna, atât în vremurile contemporane lui cât şi după Revoluţie. În a doua perioadă, în care opera sa a fost din plin oferită cititorilor români, mitul lui Eliade a fost îmbogăţit cu noi sensuri şi figura lui şi-a făcut loc în panteonul cultural românesc. Din literatura ficţională, cu accente biografice puternice, romanul care l-a făcut faimos în epoca interbelică şi care probabil e încă bestseller-ul său a fost Maitreyi. Alte două romane dintr-o proiectată trilogie, Întoarcerea din rai şi Huliganii, fac parte din etapa să zicem “premagică”. În Huliganii, despre care am să vorbesc, autorul nu face apel la fantastic. E un roman realist, citadin, cu intelectuali, ar spune unii în trei cuvinte. Scris în 1935, într-o perioadă în care Eliade avea nevoie de bani (de fapt, niciodată nu a dus-o bine cu banii în România), romanul e o sursă bogată a atitudinii lui Eliade faţă de societatea românească în perioada tulbure a presiunilor legionare. În acest roman el ia poziţie împotriva politicii, împotriva esprit de corps, şi în special împotriva mişcărilor de tip fascist (în cazul românesc – legionarii). Până în 1937, când a aderat în final la mişcarea legionară, Mircea Eliade părea singur împotriva tuturor în apărarea atitudinii apolitice a intelectualului. Decepţiile trăite după întoarcerea sa din India într-o Românie schimbată i-au dat impulsul scrierii romanului Huliganii. Iată câteva citate (din ediţia Humanitas, 2008):

Părerea mea, însă este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demoniacă, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a te strivi. O asemenea femeie te anulează, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine. Şi tu crezi că a evita asemenea forţe demoniace e o dovadă de laşitate, sau de prudenţă? (p. 35-36)

Nu vezi cât se opintesc oamenii de la noi, îi scrisese atunci, ca să facă ceva? Sunt obsedaţi de acţiune, şi totuşi nu fac nimic. Mi se pare că lucrul esenţial nu e acţiunea, ci găsirea de sine. Când vei înţelege cât de departe se întind hotarele fiinţei tale, atunci poţi face totul, şi într-un chip mult mai uşor. (p. 56)

Nu observaţi că în nicio literatură din lume nu s-a pus atât de stăruitor şi de dezastruos ca în literatura românească problema aceasta a oraşului de provincie, cimitir al iluziilor, baltă fără fund şi mai ştiu eu cum? [...] Deci, nu oraşul de provincie e de vină, ci insuficienţa tânărului care sucombă după doi-trei ani de luptă. Provincia e un mijloc de selecţie; oamenii adevăraţi, oamenii vii şi întregi, rezistă, rămân ei înşişi, şi-şi realizează viaţa lor – ceilalţi, mediocri şi atenuaţi, dispar… (p. 152)

Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi “opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura… (p. 169)

Există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, sa nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta dacă vrei…Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan… (p. 186)

Primatul colectivului pur, împotriva oricărei elite, înseamnă reîntoarcerea la zoologie. [...] Cunosc de mult arma aceasta a voastră; de a socoti inteligenţa, cultura, geniul, ca mijloace subversive, de dispreţ şi opresiune a celorlalţi. [...] Noi, intelectualii, cum îţi place ţie să ne cataloghezi, suntem izolaţi şi puţini prin destinul nostru. Cine nu poate suporta o asemenea singurătate, n-are decât să intre într-un batalion de asalt… (p. 216)

De ce luptă vorbeşti? Unde vezi tu luptă într-un partid sau o formaţie politică? Pentru că vorbiţi la tribună sau pe câmp, în loc să vorbiţi într-o cafenea sau într-o sală de cursuri, numiţi asta luptă? Pentru că faceţi marşuri în grup, în loc să le faceţi singuri, şi răbdaţi de foame cincizeci deodată în loc să rabzi de foame singur, într-o mansardă – asta înseamnă acţiune? Unde vă este acţiunea? Orice se întâmplă în viaţa unui om este acţiune, este faptă. Acţiunea politică se deosebeşte numai prin caracterul ei colectiv. Dar nu e mai puţin eroică suferinţa unui om singur, în cămara lui, în nopţile lui de studiu – nu e mai puţin eroică decât suferinţa unui om bătut pentru o credinţă politică. Lupta unui om împotriva destinului său, împotriva morţii, este mult mai grandioasă decât orice luptă politică de pe pământ. (p. 217-218)

Cred că tot nae Ionescu are dreptate, adăogă el ca să curme discuţia. Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa… Raţa rămâne raţă orice ar face, dar omul poate ajunge şi neom, se poate pierde… (p. 258)

O bună carte care surprinde “istoria intelectuală” a acelei epoci (anii 1920-1940) în România este biografia Mircea Eliade, prizonierul istoriei, scrisă de istoricul Florin Ţurcanu. Apărută iniţial în limba franceză în 2003, volumul a fost tradus în limba română la Editura Humanitas, în 2006. Astăzi se vinde la jumătate de preţ, dacă aveţi norocul să o mai prindeţi pe raft.  Autorul parcurge viaţa lui Eliade într-un stil accesibil, fluid, îmbietor. Firul biografiei principale e flancat permanent de tablete biografice ale oamenilor din viaţa lui Eliade, fie aceştia persoane din proximitatea lui fizică – prieteni, colegi de redacţie, profesori, familie – sau oameni a căror personalitate sau operă l-au influenţat. Incursiunile în opera sa dau dovada erudiţiei şi vizează mai ales scrierile sale nonficţionale. Istoricii literari poate nu ar fi mulţumiţi de abordarea lui Florin Ţurcanu, care pare să excludă cu răceală analiza literară în avantajul investigaţiei biografice. Accesul la sursele din SUA şi din România, numeroasele interviuri luate contemporanilor lui Mircea Eliade şi bibliografia consistentă l-au ajutat pe autor să ofere o lăudabilă viziune de ansamblu asupra vieţii istoricului religiilor. O introducere în lumea pământeană a lui Eliade strânsă în 600 de pagini.

Limba română nu a făcut excepţie de la dinamismul lexical al limbilor, poate chiar prin numeroasele valuri de împrumuturi (slave, turceşti, greceşti, franceze, germane, engleze) este un exemplu convingător al proceselor de “malaxare” lingvistică. Schimbări semantice, apariţii de neologisme şi extinderea unei limbi “oficiale” în dauna regionalismelor şi arhaismelor sunt câteva aspecte ale îmbogăţirii limbii (în unele cazuri putem vorbi şi de o sărăcire a limbilor, dar în gmod normal, împrumuturile nu anihilează arhaismele ci le sunt complementare).

Se pare că în secolele XIV-XV în Ţara Românească numele Vlad era des întâlnit. Putem vorbi chiar de un trend onomastic. Bogdan Petriceicu Haşdeu era de părere că numele acesta “glorios” s-a trivializat odată cu extinderea lui şi a ajuns să capete un sens peiorativ. Haşdeu folosea argumentul expresiilor “După ce-i prost, îl cheamă şi Vlad”, “Vorbi şi nenea Vlad, că-i şi el din sat” etc., însă el nu ţinea cont şi de faptul că însuşi cuvântul “prost” îşi schimbase de-a lungul timpului sensul. În aceste expresii, adjectivul prost avea sensul de “simplu, modest, comun”, aşa cum sublinia şi Iorgu Iordan într-un studiu (Vlăduţu’ mamei, în În amintirea lui Constantin Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944). Tot Haşdeu punea raritatea numelui Vlad începând cu secolul al XVII-lea pe seama sensului peiorativ, dar Iordan combate: “cauza este moda, factor decisiv în domeniul onomasticii” (ibidem, p. 297).

Numele de Vlad s-a format prin contragere din numele slave Vladimir şi Vladislav şi a dobândit notorietate în spaţiul românesc prin Vlad Dracul şi fiul său, Vlad Ţepeş. Problema supranumelor (Dracul/Dracula, turcescul Kazîklî=Ţepeş) celor doi domnitori munteni (valahi) este tratată în detaliu de către Emil Stoian în cea mai bună biografie a lui Vlad Ţepeş scrisă până acum (aceasta e opinia mea şi e temperată de unele rezerve): Vlad Ţepeş. Mit şi realitate istorică, Bucureşti, Editura Albatros, 1989, cca 200 p.

Acum o săptămână, plecam cu trenul din Brașov spre ”capitală” și, ca la început de drum, priveam galeș pe geam la noroaiele cartierelor. Câteodată ți se întâmplă să observi un detaliu pe care îl ignorai de mult timp, iar în acel moment te cheamă obsesiv. Am observat blocurile. Un macro-detaliu. Sutele de blocuri gri, igrasiate, pigmentate cu cîte-o rufă spânzurată pe sârmă. Am încercat să le dărâm vizual și nu mi-a mai rămas în fața ochilor decât un teren pustiu. Mi-am dat seama că tocmai făcusem o tabula rasa de aproximativ 50 de ani, lungă cât un comunism în variantă autohtonă. Și mi-am zis: ”ia uite ce de s-au făcut în comunism!”, încercându-mă în clipa următoare o mustrare de conștiintă sub ”privirea” severă a Raportului Tismăneanu. Am făcut cu îndrăzneală o incursiune imaginativă în trecut. Vedeam bunicii și părinții celor de acum locuind în acele blocuri, pe vremea aceea, noi. Și am extrapolat: locuințe, locuri de muncă, salarii decente, egalitarism. Ajungeam imediat să cred că sistemul comunist adusese „un trai liniștit, fără griji”. Comunismul…ce știm noi, fiii Revoluției, despre el? Prea puține. Am fost învățați cum să îl privim, mai mult decât ce a fost în toate laturile sale. Se naște o confuzie în mintea noastră, suprapunând modul de guvernare cu istoria vieții cotidiene a anilor 1948-1989. Pe câți i-a atins comunismul acela condamnat? Tentația de a ne imagina o istorie contrafactuală, a ”ce-ar fi fost dacă…?”, e mare, mai ales când pare o soluție pentru a vedea ce a însemnat să trăiești într-un stat comunist.

Câte vieți, câtă diversitate, în plin comunism! Câte fețe nedescoperite, câte ”comunisme” ale unei perioade lungi etichetate simplu. Treaba celor de acum trebuie să fie departe de acțiunea unui judecător. Că a fost rău, că a fost bine, cine poate spune? Ambele răspunsuri sunt valabile și se anulează reciproc. Vom trăi cu obsesia aceasta a ”ce e rău și ce e bine” toată viața, dar mai important e să vedem ce s-a întâmplat. Peste tot, cât se poate. Nu numai în închisori, nu numai în fața magazinului de carne. Peste tot. Mă întreb cum ar privi lucrurile cineva căruia nu i s-a spus că în România au fost comuniștii la putere.

Se observă foarte lesne cum cei 50 de ani de istorie devin din ce mai schematizați, sunt reduși la ”a, perioada comunistă”. Problema mea nu e una de punere în balanță a trecutului privind din prezent. Ar fi o nerozie dacă mi-aș propune acest lucru. Problema mea e una de corectitudine istoriografică. Cărțile lui Lucian Boia m-ar descumpăni (ce e corect? m-aș întreba), dar conștientizarea relativismului ar putea pregăti o mai eficientă tratare a istoriei. Atât de sensibil, trecutul recent, recunoscut de martorii în viață, e o sursă a dilemelor.

Bufniţa prezentă pe monedele antice ale Atenei m-a trimis repede cu gândul la desenele animate în care profesorul era reprezentat de o bufniţă. Asocierea acestei păsări-simbol cu înţelepciunea este o consecinţă a modului în care atenienii o reprezentau pe zeiţa eponimă Athena, cunoscută ca divinitate a Înţelepciunii şi a Războiului, pe unităţile monetare. În Odiseea, zeiţa Athena este numită glaukpis - cea cu ochi de bufniţă -, datorită ochilor ei mari şi rotunzi. Atributul înţelepciunii a fost transferat, aşadar, către bufniţă, pornindu-se de la fizionomia Athenei. Aspectul ochilor, precum şi legătura sufletului/spiritului cu ochii, sunt două lucruri cărora lumea greco-romană, continuând cu lumea creştină, le acordă o foarte mare importanţă.