Spre Levant, monşer!

Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, Bucureşti, Humanitas, 2008.

Motto: „Eram unul dintre ei, și la bine și la rău.”

Mi-l închipui pe domnul Gheorghe Florescu ca pe un povestitor talentat, jonglând cu anecdotele și cu ceștile, fără să îi scape niciodată vreuna din mâini. Zeci de ani a fost un ascultător atent al clienților săi, lăsând să se întrevadă în dialogurile cu care își întreținea clienții talentul de narator și răspunzând cu modestie propunerilor interlocutorilor de a deveni scriitor. Atâta timp cât încă putea ființa spiritul Avedis, nimic nu mai conta. De fapt, cu această îndeletnicire – cea de cafegiu –  și-a făcut și succesul, și ghinionul. Uitându-ne în trecut o dată cu domnul Florescu, putem vedea că a fost aproape totul pus în joc – viață, familie, avere – pentru „echilibristica” cu boabele de cafea. Ce nu și-a neglijat vreodată au fost clienții, fie ei buni sau răi din perspectiva moralei postcomuniste.

Pentru că domnul Florescu a învățat de la Avedis Carabelaian arta negustoriei. Dat fiind contextul, autorul a dus eticheta bunului negustor prin răscrucile economiei de comandă socialiste. Ori știm că în astfel de sistem succesul a atras suspiciuni. Și mai știm – sau dacă nu, aflăm din carte – că succesul se întreține prin conectarea negustorului la o complexă rețea de furnizori și clienți. În cazul domnului Florescu, ca și în cazul comerciantului de vin Gheorghe Ștefănescu (Bacchus), rețeaua s-a transformat în cele din urmă în pânză de păianjen: nu te poți dezlipi de ea, iar, dacă se rupe, cazi o dată cu ea. Rețeaua compusă din numeroși ofițeri de Securitate și prinsă de pilonii depozitelor Agenției de Import a fost mediul din care domnul Florescu a scăpat cu aproape trei ani de închisoare (1985-1988), rămânând fără afacerea în care a pus suflet, dar câștigând amintiri pe care ni le-a pus pe tavă, amintiri la fel de prețioase precum o cafea Arabica din Columbia.

Sigur că domnul Florescu a conștientizat importanța faptului că a fost omul prezent la locul potrivit, la timpul potrivit, nu doar în calitate de „cel mai important cafegiu al României”, ci și în calitate de martor. Și a exploatat fiecare situație înspre avantajul său. Aceste „Confesiuni…” mă conduc spre o întrebare de etică: este omul care a profitat de sistemul comunist (cel real, cu aberațiile sale) mai puțin vinovat de întreținerea acelui sistem dacă se confesează în postcomunism? La școală am învățat că o faptă rea recunoscută e pe jumătate iertată. Un răspuns general valabil nu am găsit, dar în cazul autorului acestor memorii, eu – un interesat de istorie și un fericit născut în preajma Revoluției – înclin să spun că, dacă nu s-ar fi făcut frate cu dracul, ca să treacă apa, nu am fi avut astăzi această carte – sursă de informații prețioase. Într-adevăr, Gheorghe Florescu nu a pornit la drumul indicat de zeul Mercur cu gândul investigației, dar în cele din urmă decizia de a face publică experiența sa de viață – la 60 și de ani – este lăudabilă. Nu știu însă ce răspuns ar da un om care a avut de suferit de pe urma acestui sistem…

În fața acestei cărți-document am fost pus în situația de a nu ști ce să apreciez mai mult: faptul că după 15 ani de la Revoluție domnul Gheorghe Florescu s-a așezat la birou în postura altruistă de scriitor, după ce toată viața de dinainte a fost observator „în prima linie” ? Sau faptul că și-a făcut curaj să se sacrifice pentru ca noi să cunoaștem un sistem a cărui prezentare a devenit miza cărții, și implicit să se acuze ?

Întorcându-mă la conținutul cărții, dacă doriți să mai aflați câte ceva despre comerțul socialist, despre Securitate (atât cea îmbrăcată militar, cât și cea în civil, împărțită în facțiuni), despre Dudești, despre evrei, țigani și armeni, despre câte nu știm despre cafea, despre economia subterană, despre adaptabilitatea românilor în vremuri grele, despre viața din penitenciar (dar nu la „politici”) și despre „crema” privilegiată a societății, nu mai stați pe gânduri. Sigur veți sta pe gânduri după ce o veți termina de citit.

Scurtă biografie a autorului (de pe humanitas.ro): GHEORGHE ILIE FLORESCU s-a născut la 8 mai 1944, în timpul unui bombardament anglo-american, în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudeşti. La vârsta de 8 ani, după arestarea tatălui său, fost detectiv la Siguranţa Statului, începe să lucreze ca băiat de prăvălie, apoi ca ajutor al unchilor săi olteni care vindeau în Piaţa Vitan. Termină liceul, dar consideră că nu are condiţiile necesare pentru a urma Facultatea de Istorie, aşa cum şi-ar fi dorit. Se căsătoreşte şi, după terminarea stagiului militar, se angajează în comerţul de Stat. Între 1964 şi 1971 trece, pe rând, prin toate funcţiile operative ale comerţului en-gros (primitor-distribuitor, dispecer, şef de secţie al Depozitului de Delicatese Panduri din cadrul Agenţiei de Import). În martie 1971, preia de la mentorul său, cafegiul armean Avedis Carabelaian, magazinul de cafea şi dulciuri din Bd. Hristo Botev 10. Treptat, locul acesta devine un adevărat punct de reper al boemei artistice a Capitalei. Are aici drept clienţi mari personalităţi ale vieţii literare, artistice şi medicale, dar şi figuri im­portante din Justiţie, Miliţie şi Securitate. La 4 martie 1977, blocul din Hristo Botev 10 se prăbuşeşte, dar, printr-un extraordinar noroc, el scapă cu viaţă. În anii ’80, lupta pentru aprovizionarea noului său magazin din str. Sfinţilor 6 se dovedeşte extrem de riscantă. În aprilie 1985 e arestat şi condamnat la 11 ani de închisoare. Eliberat condiţionat în 1988, se angajează din nou în comerţ. Participă la Revoluţia română, apoi la «fenomenul Piaţa Universităţii» ca şofer personal al unor jurnalişti americani. În octombrie 1990, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu o hemipareză pe partea dreaptă. Reînvaţă să scrie cu mâna stângă şi, în 2007, după patru ani de muncă intensă, reuşeşte să termine cartea de memorii Confesiunile unui cafegiu.

Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor) şi Cod “Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977), Iaşi, Polirom, 2005.

Cronica anului 1977, pe care Paul Goma a scris-o la începutul exilului său (împreună cu familia sa) la Paris – adică în 1977-1978 -, are două titluri, în funcţie de public. Titlul serios e “Cutremurul oamenilor”, Paul Goma suprapunând dezastrul cutremurului din martie peste vieţile ne-norociţilor de români, dintre care un grup va adera la “mişcarea Paul Goma” şi va zgudui puţin sistemul. Ca să vă lămuresc pe unii dintre voi, este vorba de acţiunea de solidarizare a unui grup de români cu semnatarii Chartei 77 din Cehoslovacia, acţiune iniţiată în România de Paul Goma printr-o serie de scrisori adresate preşedintelui Nicolae Ceauşescu, scrisori deschise, texte-program. Iniţiativa de solidarizare s-a transformat repede într-o mişcare propriu-zisă pentru respectarea drepturilor omului în R.S. România. Securitatea a înăbuşit mişcarea, după câteva săptămâni de hărţuială şi supraveghere, Paul Goma fiind arestat în aprilie, bătut, anchetat, eliberat, apoi trimis în exil – fiind un dizident anticomunist nedorit de către Putere.

Al doilea titlu, care mie îmi place, este ironicul “Culoarea curcubeului ’77″, dat ca potenţial răspuns celor care l-ar fi întrebat următoarele pe Paul Goma (în occident):

Dacă sunt întrebat – pentru a mia oară:
- Ce a fost mişcarea pentru drepturile omului din România, în 1977? – răspund:
- O mişcare. Pentru drepturile omului. În România. În 1977.
Dacă, în continuare, sunt întrebat:
- Ce culoare a avut? – răspund:
- Ce culoare poate avea o mişcare pentru drepturile omului – chiar dacă acel om este român (deci tricolor)? Nici una. Dacă trebuie – deşi nu văd de ce ar trebui să colorăm totul -, ei bine: culoarea curcubeului. Acum e limpede?
Nu, nu e mai-limpede.
Ca să fie mai puţin ne-limpede, voi încerca să povestesc ce s-a întâmplat în 1977, în România.
Nu sunt istoric, nici sociolog, nici om politic (şi mă bucur că nu sunt, fiind liber să nu colorez cu văpselele lor).
Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie, chiar dacă, uneori, nu ştie ce povesteşte. (p. 8)

Pe lângă relatările despre tensionantele evenimente din iarnă-primăvară, Paul Goma din nou ne răsfaţă cu detalii din lumea scriitorilor de atunci şi cu interpretări ale istoriei pe care a trăit-o (în Basarabia, în Ardeal, în Bucureşti). Listele lungi de persoane la care se referă pe parcursul mărturiilor presupun din partea cititorului cunoştinţe relative la perioada 1944-1977, asta pentru a savura textul. Altfel (dar şi în consecinţă), şi “Culoarea curcubeului ’77″ reprezintă o sursă pentru istoricii literari, eseişti etc. Volumul de la Polirom are şi “recolta” de documente extrase din arhivele Securităţii, privindu-l pe Paul Goma.

Ieri au fost proiectate primele filme documentare în cadrul celei de a treia ediții a festivalului internațional de film privind drepturile omului One World. La cinema Eforie (București) au fost proiectate două documentare românești:

1. Vânătorul de securiști (Mirel Bran și Jonas Mercier, 2009), un film care îl are drept protagonist pe (fostul?) directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – Marius Oprea -, surprins în mijlocul unor operațiuni de deshumare a osemintelor unora dintre miile de luptători anticomuniști executați de trupele de Securitate fără proces și îngropați în gropi comune, fără slujbă de înmormântare. Imaginile sunt dublate de vocea lui Marius Oprea, care pledează de-a lungul întregului film pentru acțiune, pentru fapte care să ducă în cele din urmă la clarificarea cazurilor de crime împotriva umanității și condamnarea penală a persoanelor care au stat în spatele acestora. Directorul IICCMER mai este surprins și în clădirea institutului pe care îl conduce/conducea, regizorul intenționând să facă un profil al vieții cotidiene a celui căruia i se spune ”Vânătorul de securiști”. Apropo de această poreclă, cele 10000 de cazuri de execuții fără proces din anii comunismului, pe care încearcă IICCMER să le rezolve (sau la rezolvarea cărora să contribuie), rămân să se dizolve în sistemul judiciar (multe dintre cazuri fiind închise din cauză că nu sunt considerate crime împotriva umanității, ci doar omoruri), un sistem infectat – în virtutea nepotismului autohton – cu rude ale foștilor securiști sau persoane cu ”dosare” mai puțin curate. Un fragment, aici: 
    
2. Trădarea, moartea, uitarea (Monica Tănase, 2009) reconstituie în 25 de minute povestea grupului de luptători anticomuniști din satul Nucșoara (parte din ”rezistența din munți”), cu accentul pe cea a lui Toma Arnăuțoiu, prin intermediul fiicei lui – Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu -, care timp de 8 ani a cercetat arhivele Securității pentru a întregi șirul faptelor din timpul rezistenței (documentele găsite sunt reunite în volumul Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Luptătorii din munți. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucșoara, București, Vremea, 2009, 896 p.). Toma Arnăuțoiu a fost în cele din urmă prins de Securitate în primăvara anului 1959 și executat împreună cu alți 15 condamnați la moarte din grupul de la Nucșoara.

Este cert că cele două documentare au fost făcute mai puțin cu gândul la calitatea prezentării și mai mult cu intenția de a difuza informații și mesaje. Montajul, sunetul, imaginea, indicațiile regizorale, repetarea cadrelor, toate acestea arată că aceste documentare au fost făcute prin improvizație, la repezeală, fără un simț artistic, aproape la fel de slab ca niște reportaje de televiziune românească. Oricum, informațiile au cântărit mai greu, au constituit niște dări de seamă ale continuității investigațiilor privind teroarea comunistă.

Corneliu Coposu, Confesiuni: dialoguri cu Doina Alexandru, f.l., Anastasia, 1996.

Provenind dintr-o familie de preoţi greco-catolici din Ardeal, Corneliu Coposu (1914-1995) a fost unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Iuliu Maniu (preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc), poziţie care l-a făcut martor la evenimente importante din istoria României: 23 august 1944 şi zilele ce au urmat, armistiţiul cu URSS, afacerea (înscenarea) de la Tămădău (încercarea eşuată de a pleca din ţară a unor lideri ţărănişti – Ion Mihalache, Nicolae Carandino, Nicolae Penescu – pentru a forma un guvern în exil, în 1947), arestarea liderilor PNŢ (iulie 1947). Petrecând 17 ani în detenţie, mulţi ani singur în celulă, Corneliu Coposu a rămas în memoria publică drept unul dintre martirii regimului Dej. Spre sfârşitul vieţii sale, într-o epocă în care manevrele politice deveneau sălbatice (perioada 1990-1995) – autorul fiind afectat deasemenea, Corneliu Coposu a rupt tăcerea în apărarea lui şi în apărarea trecutului comun prin aceste confesiuni.

Volumul mai conţine amintiri ale surorilor lui Corneliu Coposu (Flavia Bălescu şi Rodica Coposu), precum şi o postfaţă semnată de Doina Alexandru.

Gheorghiu-Dej, în faza a doua a dictaturii lui, a început să fie considerat de Occident ca fruntaşul comunist care încearcă o desprindere de Moscova şi astfel i s-au iertat toate crimele. O istorie decentă şi autentică [astăzi sunt publicate foarte multe studii şi volume de documente], scuturată de denaturări şi falsificări, va trebui să stabilească cu certitudine şi obiectivitate care a fost rolul distructiv al dictatorilor din România şi să le acorde pe măsura criminalităţii lor verdictul pe care îl merită. (p. 118)

…de la primul pas, copilul a învăţat să mintă. Adică ştia să spună într-un fel acasă şi în alt fel la şcoală; că trebuia, când vine un străin, să-i spui ceva, iar când vorbeşti cu mama sau cu tata să-i spui altceva. Acest complex al relei credinţe în care au crescut două generaţii a fost catastrofal pentru societatea românească şi eu cred că cele două generaţii crescute în acest complex sunt irecuperabile. (p. 127)

Eu îl consider şi acum pe Antonescu ca un bun patriot, ca un mare general [...], dar cred că nu există nici o scuză pentru această continuare disperată a războiului [la est de Nistru] care, cred eu, poate fi explicată prin ambiţia, orgoliul, veleitatea lui Antonescu de a fi printre comandanţii militari care au îngenuncheat Uniunea Sovietică. (p. 154)

Trebuie să menţionez că la arestarea mea, în calitate de fost campion  de haltere la categoria grea şi fost boxeur amator, aveam 114 kg. La ieşirea din puşcărie mai rămăseseră din mine doar 51 kg. (p. 103)

Aţi vrut să-mi închideţi gura. În imbecilitatea voastră structurală (…) mi-aţi băgat în gură, în loc de căluş, un megafon.
(Paul Goma, Soldatul câinelui)

Acest roman autobiografic, scris în 1982 şi apărut în România doar în 1991 la editura Humanitas (iniţial a fost publicat la Paris, în 1983), surprinde o serie de întâmplări şi stări din cursul anului 1981, un an tulbure pentru autor (dacă ne-am permite să atribuim acestei cărţi o valoare confesivă). Stilul degajat, frazele interogative şi flashback-urile necesare înţelegerii prezentului  narativ sunt numai câteva elemente care îl pot ţine pe cititor dedicat acestei cărţi. Sunt rememorate clipe din 1945 (la sfârşitul războiului, refugiat în Transilvania), 1961 (în domiciliu obligatoriu), 1968 (reacţia autorităţilor române la invazia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia şi starea de spirit a românilor), 1977 (anchetele şi sosirea în Franţa) etc. Sunt recurente personaje ca Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Georgescu, Ilie Păunescu, Ion Omescu, Gabriela Melinescu, Penescu, Orăscu (şi mai cum? rămâne să mai caut), diferiţi membri ai Uniunii Scriitorilor. Referinţele la persoane reale sunt dese şi de aceea un indice de nume ar fi fost util la sfârşitul cărţii. Dar din nou mă las tentat să cred în autenticitatea celor povestite, lucru care nu îmi este confirmat încă. Şi nişte citate (din ediţia Humanitas, 1991):

Dacă nu deschid această carte, trimisă de ei, însemnează că au reuşit, aici, ceea ce nu reuşiseră acolo, în România: să mă oblige să-mi construiesc singur ziduri de închisoare – frica, frica, frica fiind cel mai înalt, mai gros, mai de netrecut zid de incintă, de celulă. La urma urmei: căluşul. Mai exact: căluşul pe care noi înşine ni-l îndesăm în gură. De obicei, jubilând… (p. 16)

Dar numaidecât, mă neliniştisem: de la o vreme nu mai conta “randamentul” maşinii – care, la o adică, putea să se şi oprească – ci amintirea: victimele de ieri fuseseră atât de profund victimizate, încât, azi, ele însele îţi confecţionau ciomagul, iar dacă ciomăgaşul întârzia să le ciomăgească, se ciomăgeau ciomăgiţii singuri din obişnuinţă, din memorie. (p. 18)

În ceea ce mă priveşte, nu vreau să “cioplesc” decât limba pe care o cunosc destul de bine şi în care mă simt un deţinut liber să organizeze altfel zidurile celulei. Dacă m-aş muta, aş nimeri în altă celulă şi necunoscută şi nemodificabilă şi care m-ar preface în alt puşcăriaş. Cioplesc ceea ce am mai cioplit şi dacă, de la o vreme, am senzaţia că cioplesc aer, e prea târziu pentru mine, înotător, să mai învăţ să zbor. Aşa că mă scufund… (p. 30)

Şi Monica şi Virgil (şi nu doar ei: la fiecare întâlnire cu Eliade, îmi spune cel puţin o dată: “Când mă gândesc că le-ai scăpat, după câte le-ai făcut…”) mi-au spus de sute de ori că am avut noroc. Şi tot auzindu-i pe alţii, am început şi eu să mi-o spun. (p. 36)

…înţelesesem deci că românul, pus în situaţii delicate, fără ieşire – în care trebuie să răspundă prin da sau ba – ştie să evite un asemenea răspuns (la urma urmei, cine şi cu ce drept l-ar soma pe el, om liber, să-şi îngrădească, optând?): îmbătându-se. Fulgerător! Se fulgeră, se trăzneşte singur – pe loc. Iar dacă întrebătorul insistă cu “fleacul” lui, românul îngălează:
- Lasă-mă, nene, nu vezi că sunt beat-pulbere? (…) (p. 47)

Printre riscurile unei cariere de istoric se numără şi super-specializarea, care vine mână în mână cu ignoranţa şi cu dezechilibrul valoric. Se poate întâmpla ca un istoric să ştie ce calibru avea cutare pistol folosit în al Doilea Război Mondial, dar să nu ştie cine a fost Petrarca, de exemplu (lucru ce poate isca în schimb o discuţie cu privire la importanţa, câştigul unei hiperspecializări). În cazul meu, ignoranţa a mai pierdut teren luna aceasta, când am făcut cunoştinţă în sfârşit cu două din scrierile lui Paul Goma, unul dintre cei mai “adevăraţi” dizidenţi  români din timpul perioadei comuniste, dacă mi se permite să atribui o valoare ipostazei de dizident.

Poate că ar fi fost o mai bună metodă să citesc opera lui Paul Goma într-o ordine cronologică sau tematică, dar impulsul a trebuit fructificat repede cu ce am avut la îndemână, şi anume romanele autobiografice (mă întreb dacă e vreunul din ele care să nu aibă caracterul acesta) Gherla şi Soldatul câinelui. Un viitor biograf şi exeget al lui Goma ar găsi în tehnica sa narativă, presărată de flashback-uri, de anecdote, de descrieri în detaliu scenaristic, deseori “viscerale”, de fragmente de reflecţie cu degetele pe maşina de scris, o provocare în mod paradoxal plăcută. Ar fi o muncă a unui medic legist dedicat.

Gherla construieşte filmul ultimelor zile de detenţie politică (1958) în penitenciarul din… – aţi ghicit. Cartea a fost publicată în Franţa iniţial, în 1976, iar varianta românească a apărut în 1990, la editura Humanitas, ediţie din care citez următoarele pasaje:

E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. (…) N-su uitat de loc (sic!), n-au uitat nimic, dar tac. Dintr-o spaimă fără temei – cine ce o să le facă? Dacă ei, bătrânii, tac, de unde vor afla ceilalţi ce s-a întâmplat cu adevărat? (p. 15)

[rabinul Eskenazy îi spusese că românii nu au educaţie să supravieţuiască puterii şi bunăstării, şi că nu sunt pregătiţi pentru libertate, pentru că n-au cunoscut-o niciodată, "nu ştim cu ce se mănâncă"] Nu ne prea chinuie setea activă de libertate. Şi cu asta am ajuns la solidaritate. Pe român cu greu îl convingi (sau nu-l convingi deloc) să intre “în front”. Tot ce depăşeşte ograda lui, bătătura lui, nu-l interesează, sau îi trezeşte suspiciunea, teama – de asta Moromeţii e o carte genială. (…) În caz de pericol, românul sare, dar nu pentru că vecinul lui ar fi în pericol ci pentru că acel pericol ar putea să se întindă şi la el, în ograda lui. (p. 93)

De o mie, de zece mii de ori mi-am spus, am spus colegilor de lanţ că supunerea “înţeleaptă” nu face lanţul mai uşor, mai…purtabil. Răspunsurile erau cam astea: “De ce să-i irităm?” “De ce să nu-i lăsăm în pace, ca să ne lase şi ei…” – în care pace ne lăsau ei? “Şi ce crezi că rezolvi cu asta” era întrebarea-ncuietoare. Trebuia să fac un efort teribil ca să le explic că libertatea se cucereşte întâi dinăuntru: ca să devii liber, trebuie mai întâi să vrei să fii liber şi să-ţi propui să faci tot ce depinde de tine ca să te liberezi. (…) cu cât eşti mai supus tiranului, cu atât tiranul va deveni mai…tiran. (p. 94-95)