Spre Levant, monşer!

Garrucha era un scripete care manevra o coardă legată la încheieturile mâinilor victimelor. Coarda era ridicată lent la o anumită înălțime apoi coborâtă brusc, dintr-o dată sau prin smucituri succesive.

.

.

Potro era o planșă de care era legat cel supus supliciului cu funii pe care călăul le strângea progresiv, până când ele pătrundeau în carnea victimelor.

.

.

Toca era o pâlnie din pânză prin care apa dintr-un vas curgea încet în stomacul celui torturat.

.

.

Diferența dintre sadismul, cruzimea pe care își imaginează oamenii de azi că le-ar fi avut Inchiziția spaniolă și realități este surprinsă în volumul de studii coordonat de Bartolome Bennassar, Inchiziția spaniolă, secolele XV-XIX, București, Editura Politică, 1983 (traducere după ediția franceză din 1979) (din care am citat descrierile de mai sus).

Francisco de Goya a dovedit și el o sensibilitate de sorginte romantică în fața Inchiziției. Până pe 30 mai acordați-vă o jumătate de oră să admirați colecția „Capriciilor” lui Goya, expusă la Muzeul Național de Artă al României, sala Kretzulescu (bilete 4/2 lei).

Într-un număr din The Economist (nr. 8652, vol. 393, 10-16 octombrie 2009) un articol începea cu observația că încă există în Occident tentația următoarelor asocieri: „Muslim equals Arab equals hostile to the West” (p. 61). Pe lângă faptul că asemenea generalizări nu ar trebui să existe în societățile așa-zis „informate”, statistic Indonezia este statul cu cea mai mare populație de musulmani (203 milioane), urmată de Pakistan (174 mil.) și de India (160 mil.). Așadar, nici vorbă de arabi în top 3. Mai departe, Islam-ul nu mai poate fi caracterizat nici ca fiind asiatic. 15,3% dintre musulmani locuiesc în Africa Sudsahariană, iar 2,4% în Europa. În Americi de-abia se face simțit (0,3%). În Europa, temerile cresc (politically correct :-P, nu sunt temeri de ordin religios/identitar, ci de ordin economic, social etc.) cu privire la creșterea numărului de imigranți musulmani în statele din vest (Franța, Marea Britanie, Germania etc.). Totuși, țara europeană cu cel mai mare număr de musulmani rămâne de departe Rusia (16,5 milioane, adică 12% din populația țării) – e drept, cei mai mulți sunt concentrați în părțile asiatice, în zonele caucaziene și în zona Mării Caspice etc. Numărul total de musulmani estimat de PEW Research Center (Washington) este de 1,57 miliarde, adică 23% din populația mondială.

Gabriel Liiceanu, în Despre seducţie (Bucureşti, Humanitas, 2008) subliniază următoarele în legătură cu rugăciunea Tatăl Nostru:

“Păinea noastră hyperoúsion dă-ne-o nouă astăzi”. Am păstrat cuvântul în original pentru că în greacă “hyperoúsios” înseamnă deopotrivă “cotidian” şi “suprasubstanţial” (“de ordin spiritual”, “mai presus de materie”). Dacă creştinismul este, prin întruparea lui Dumnezeu, prin intrarea lui în lume, o pneumatologie, o îmbibare a lumii de “duh sfânt”, o spiritualizare completă a ei, atunci pâinea pe care credinciosul creştin o cere în suprema lui rugăciune nu poate fi “cea cotidiană” (…), nu poate fi hrana cotidiană care asigură supravieţuirea trupului şi conservarea cărnii, ci tocmai pâinea supra-materială, hrana cerului ca hrană spirituală divină. Credinciosul creştin îi cere lui Dumnezeu, tatălui său ceresc, porţia lui de nemurire. (p. 66-67)

Acesta este un exemplu al modului în care fiecare traducere devine o interpretare. Dacă europenii au tradus din greacă sau latină, traduceri la rândul lor din ebraică sau aramaică, ce mai rămâne din Cuvântul lui Dumnezeu ? Mă gândesc că ceea ce fac membrii multor culte neoprotestante – anume să se limiteze strict la textul Bibliei – este doar o formă de ignoranţă. A te limita strict la o sursă “canonică” şi la o variantă de interpretare mi se pare o dispreţuire a libertăţii pe care însuşi creştinismul o conferă.