Spre Levant, monşer!

Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, București, Editura Enciclopedică, 2004.

Cu această lucrare, Liviu Maior și-a propus să lămurească problema relației  identitare dintre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Bucovina, și statul din care făceau parte aceștia – adică Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar. Identitatea soldaților și a ofițerilor români din armata imperială putea ocupa două poziții aparent divergente: loialitatea față de Imperiu, adică față de împărat, respectiv loialitatea față de națiunea română. Spun aparent, deoarece nu întotdeauna naționalismul român a trecut granițele (fiind înțeles ca un tip de federalism), dar în cele din urmă, în situația în care Austro-Ungaria și România erau angajate în conflictul din Primul Război Mondial, a triumfat loialitatea față de națiunea extinsă (adică cea a tuturor românilor), una din dovezi fiind zecile de mii de dezertări ale românilor din armata austro-ungară.

Problema identității și a loialității militarilor români nu a fost studiată istoriografic, noi fiind totuși acomodați cu tema prin intermediul literaturii ficționale („Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu, e unul dintre exemple). Liviu Maior discută cronologic chestiunea începând cu regimentele românești de graniță – Orlat și Năsăud, în prima fază – înființate în timpul Mariei Tereza (începând cu 1761), care au asigurat loialitatea dinastică a satelor din regiunile Sibiului, Năsăudului și Caransebeșului, funcționând până la 1851. Loialitatea românilor față de împărat nu este atât de unitară în timpul debandadei revoluționare din anii 1848-1849, militarii români continuând însă până în 1915/1916 (când intrarea României în război este motivată și de „eliberarea fraților români din Transilvania”) să își facă datoria de militari disciplinați și să își exprime loialitatea față de împăratul Franz Iosef pe câmpurile de luptă, cu speranța că acest gest va servi drept argument în favoarea românilor în disputele dintre Curtea imperială și elita politică maghiară. (și cu scopul împiedicării  compromisului astro-ungar din 1867, militarii români devin mai zeloși în războiul dintre Imperiu și Prusia). Tradiția „patriotismului dinastic” al militarilor români a fost invocată cu orice prilej de elita politică și bisericească românească din Transilvania, în speranța îmbunătățirii situației românilor din regatul ungar, „bunul împărat” fiind văzut ca un arbitru drept.

Pentru mine, cartea aceasta a fost și manual, și lucrare de specialitate. Chiar dacă aportul documentelor inedite este mic, perspectiva și tonul autorului contribuie la îmbogățirea istoriografiei noi a Transilvaniei moderne.

Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, București, Humanitas, 1999.

• Scopul lucrării. De ce Transilvania?

• Metodele folosite pentru studiu:

1. Analiza calitativă (focus-group); „ca orice analiză de acest tip, rezultatele nu sunt reprezentative, ci ilustrative pentru populația și regiunea studiată”; „nu reprezentativitatea este ceea ce căutăm într-un grup focus, ci o gamă cât mai largă de experiențe”.
2. Sondajul (eșantion de 597 de persoane), efectuat prin metoda chestionarului poștal cu autocompletare.
3.  Analiza comparativă cu alte mișcări etnoregionale din țările lumii dezvoltate (Quebec, Tirolul de Sud, etc., nu Kosovo sau fostele republici sovietice) (p.19-21).

Probleme analizate:

•  Identitate națională versus identitate regională (transilvăneană)
•  Reprezentări sociale ale trecutului
•  Reprezentări sociale ale coabitării și conflictului etnic
•  Rolul elitelor (română și maghiară) – populism naționalist; UDMR în coaliția de la putere, pentru prima dată (1996-2000)
•  Percepția conflictului etnic (anii 1990-1997)

Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Humanitas, 2003.

Cine suntem noi, românii, după felul în care vorbim şi scriem? Povestea aceasta o va spune eseul meu, prin câteva studii de caz, selective.

Tripticul eseistic din acest volum este o “radiografie prin selecţie (subiectivă) a mentalului românesc” – cum lămurea autoarea în introducere. Ruxandra Cesereanu, o scriitoare pasionată de studiul imaginarului violent (iată şi alte titluri: Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească – 1998, Panopticum. Tortura politică în secolul XX – 2001), dispune totodată de un limbaj finisat în numeroasele sale creaţii poetice (absolventă de Litere la Cluj, s-a făcut mai întâi remarcată prin beletristică). Pasiune, limbaj, la care se adaugă inteligenţa şi îndrăzneala, iată “trusa” cu ajutorul căreia a încercat Ruxandra Cesereanu să disece mentalul colectiv al românului, într-o operaţie în trei acte.

Primul act s-a concentrat pe imaginarul lingvistic, prin analiza cât mai cuprinzătoare cronologic a discursului din anumite publicaţii sau aparţinând anumitor jurnalişti, din punct de vedere lexical ori semantic. Înainte de a începe, a făcut inventarul celor nouă registre ale limbajului violent, acestea fiind:

1. registrul subuman (ex. nimic, retardat, scursură, handicapat)
2. registrul igienizant (ex. drogaţi, puroi, jeguri)
3. registrul infracţional (ex. golan, derbedei, contrarevoluţionar, bande legionare)
4. registrul de tip bestiariu (ex. bou, gorilă, maimuţă, vacă, şobolan, rechin)
5. registrul religios (ex. eretici, antichrist, apostaţi)
6. registrul putridului şi excremenţialului
7. registrul sexual sau libidinos
8. registrul funebru (ex. mort viu, mumie)
9. registrul xenofob şi rasist

Eu am dat drept exemple numai substantive şi adjective, dar limbajul nu se reduce doar la acestea. Dimpotrivă, mult mai numeroase sunt construcţiile, sub formă de tablouri sau imagini, făcând uz de mai multe registre concomitent. Autoarea a observat predominanţa registrelor infracţional, excremenţial, sexual şi de tip bestiariu în discursul românesc. Dar ce discursuri cerne, cu o evidentă plăcere de psiholog/psihanalist? “Despre acestea vom vorbi în episodul următor…”