Spre Levant, monşer!

…să se ştie, când va ajunge să fie studiată această lamentabilă perioadă din dezvoltarea noastră, că erau oameni care nu credeau că totul este cât se poate de bine, care mai erau încă în stare să simtă o durere pentru ceea ce vedeau în România de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. (Nicolae Iorga)

Nicolae Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, trad. din franceză, introducere şi note de Andrei Pippidi, Bucureşti, Humanitas, 2008.

După atâtea clişee şi formulări exaltate despre Nicolae Iorga de-a lungul secolului trecut, nici nu ştiu cum să încep. Marele cărtu-, ba nu… Nicolae Iorga, despre care, până să-i citesc cărţile (târziu), ştiam din auzite că e un fel de bau-bau ,  mi-a apărut ca o personalitate originală. Originalitatea lui rezidă în echilibrul (în limitele acelei epoci, totuşi) pe care a încercat să îl menţină combinând o minte care ştia valoarea lucrurilor cu un naţionalism pertinent, valid, reformator (nu mă refer aici la Iorga – omul politic). Din dorinţa de a schimba lucrurile în bine în domeniul cultural (câmp ale cărui lipsuri îl afectau direct) s-a născut suita de articole critice scrise la sfârşiul secolului al XIX-lea pentru ziarul de limbă franceză L’Indépendance Roumaine. Dacă textul nu ar fi purtat o amprentă subiectivă, care pe alocuri era mai puternic imprimată de o revoltare firească, am putea considera pe bună dreptate că primele articole alcătuiau un raport comandat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aşa de clare şi de cuprinzătoare sunt. Gazetarul Iorga caracterizează instituţiile de cultură (Academia Română, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Ateneul Român, bibliotecile publice, arhivele, muzeele şi teatrele), mişcarea literară şi ştiinţifică, presa. În a doua parte a volumului sunt strânse articole cu privire la mediul istoriografic din acea vreme.
Din textele acestor colecţii  reiese foarte uşor antipatia (justificată, ţine să arate autorul) faţă de Vasile Alexandrescu-Urechia şi Grigore Tocilescu, ambii fiind colegi cu Iorga la Universitatea din Bucureşti, între primii doi şi al treilea fiind conturat un conflict de generaţii (mai ales în istoriografie).

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, prefaţă de Mircea Mihăieş, traducere de Magda Teodorescu, Iaşi, Polirom, 2001.

Despre Oscar Wilde (1854-1900), scriitor, dandy, estet, gentleman, depravat, “burghez” sau artist, s-a tot scris. Aşa îşi şi dorea. “I have nothing to declare except my genius”, a spus el odată în public, The Picture of Dorian Gray (1891) fiind una din operele sale inovatoare nu atât prin construcţie, cât prin tonusul arogant, cinic, dar totodată dramatic, al individualităţii sale artistice. Am citit romanul căutând o demonstraţie a manifestului – o înşiruire de 25 de maxime  despre artă – adăugat de Wilde în prefaţă. Recunosc că nu am avut puterea de identifica vreun mecanism al demonstraţiei, dar cred că, aşa cum s-a întâmplat şi cronologic, prefaţa a fost scrisă pentru a-l pregăti pe cititor pentru ceea ce urma, şi anume ilustraţia viziunii sale artistice, pusă într-un dialog ironic cu viziunea epocii asupra moralităţii în artă. Dacă aş avea nevoie să-mi fac o idee despre reacţiile îndreptate către establishment-ul victorian (imaginea femeii din epocă exprimată prin cuvintele lui lord Henry Wotton, solidaritatea de clasă socială, etc.), cu perspectiva “wilderiană” (interesant numele lui, pronunţat la fel ca wild) aş începe.

Pictorul de origine italiană şi plimbat pe la Londra şi Paris – un academist cu nuanţe impresioniste, ale cărui picturi sunt bogate surse istorice ale coloratului sfârşit de secol XIX – e mai degrabă cunoscut drept portretistul doamnelor din înalta societate fin de siecle. E rândul bărbaţilor:

Un colectiv de cercetare de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, condus de lectorul Constantin Bărbulescu, a elaborat proiectul intitulat Modernizarea lumii rurale in România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Dimensiunea sanitară şi igienică, care a obținut un grant CNCSIS. Unele rezultate ale cercetărilor au fost făcute cunoscute la București în cadrul unei conferințe de vinerea trecută, intitulată Lumea rurală românească în discursul elitei din epoca Regulamentelor Organice până la Primul Război Mondial, organizată de catedra de istoria românilor de la Facultatea de Istorie, Universitatea din București și la care au participat cu comunicări: Lidia Trăușan-Matu, Adriana Belu, Bogdan Popa, Silviu Hariton, Oana Mihaela Tamaș, Constantin Bărbulescu, Cristina Gudin, Ștefan Silviu Ciobanu și Alin Ciupală (ordinea prezentărilor). Masteranzi, doctoranzi și doctori s-au întâlnit „să pună diagnosticul” stadiilor – parțiale, periferice, segmențiale – modernizării în lumea rurală din România Mică de secol XIX. Pe hârtie va apărea în curând, retipărită și colecționată, întreaga legislație sanitară (sau cu implicații sanitare) din epocă într-un volum ce se va dovedi – cred eu – foarte util prin potențialul pe care îl va servi pentru viitoarele studii – care trebuie încă scrise – despre starea de sănătate a 80% din poporul de atunci.

Gheorghe Ioanid, “Scara vieţei”

Când astfel este creşterea ce se dă copiilor în şcoale, fie publice, fie private, când astfel de exemple li se înfăţişează continuu înaintea ochilor, când ei de mici sunt deprinşi cu lipsa de orice control, cu hatârul, favoarea, stăruinţa, amăgirea şi protecţia; când profesorii, şi cei actuali şi cei în perspectivă, contribuie ei singuri la menţinerea lucrurilor în această stare; când părinţii nu dau şcoalei nici un concurs, ba ocărăsc pe profesori şi caută să-i discrediteze în ochii copiilor, cu sau fără drept, şi adeseori numai pentru căsunt de altă culoare politică; când înşişi profesorii se batjocoresc prin localuri publice sau prin gazete, îşi pierd timpul cu jocul de cărţi – o îngrozitoarea calamitate pentru instrucţiunea noastră, fără deosebire de sex şi de vârstă -, îşi ruinează sănătatea prin nopţi agitate şi fără somn, şi o viaţă neregulată, îşi istovesc puterile fizice şi îşi sleiesc mijloacele de trai, scontând salarul cu luni înainte şi plătind dobânzi exorbitante pe la cămătari; când nici chiar în vacanţe, adecă în timpul de odihnă şi de redobândirea puterilor consumate prin munca din cursul anului, ei nu se pot stăpâni de înjositoarea lor patimă, scandalizând lumea prin localităţile în care se duc; – când toate acestea zic, au devenit aproape o stare epidemică în corpul întreg, nu ne mai putem mira că nivelul studiilor a scăzut atât de jos la noi, că disciplina este atât de slabă, sau nu există mai deloc şi că elevii insultă pe profesori şi autorităţile şcolare, fără cea mai mică sfială.

Ieri, între orele 13 și 4 dimineața, expoziția temporară Ipostaze ale modernismului de la Muzeul Național de Artă al României și-a deschis porțile pentru publicul curios, dar sărac, de sâmbătă seara. În acesta ne-am amestecat și eu cu A., dar am reușit să ieșim în evidență prin alura geeky pe care ne-o afișam notând numele pictorilor pe hârtie/carnețel. Așadar, pentru fani și pentru profani, până pe 29 noiembrie aveți șansa să vedeți expuse lucrări de:

(ordine aleatoare)

• Corneliu Michăilescu
• Sirak Skitnik
• Spyros Papaloukas
• Jules Perahim
• Victor Brauner
• Marcel Iancu
• Ivan Nenov
• Sabin Popp
• Vasil Zahariev
• Ivan Milev
• Goșka Datov
• Nikola Petrov
• Max Hermann Maxy
• … Triandafylides
• Ivan Abrașev
• Nikolai Abrașev
• Giorgios Bouisianis
• Vera Nedkova
• Margareta Sterian
• Chiril Tonev
• Olga Greceanu
• Gerasimos Steris
• Yannis Tsarouchis
• Georges Papazoff
• Nikos Chatzikyriakos – Ghikas
• Teno Todorov
• Iordan Chiuvliev
• Konstantinos Maleas
• Alexandru Phoebus
• Ivan Boiadjiev
• Nikola Marinov
• Konstantinos Parthenis
• Nicolae Tonitza
• Petre Iogulescu – Yor
• Boris Gheorghiev
• Vladimir Dimitrov
• Lola Schmierer Roth
• Jules Pascin
• Arthur Segal
• Merica Râmniceanu
• Pencio Gheorghiev
• Elena Karamihailova
• Peikles Vyzantios
• Iosif Iser
• Ivan Penkov
• Alexander Mutafov
• Nikola Tanev
• Nykos Lytras
• Mans Mattias Teutsch
• Diamandis Diamandopoulos
• Michalis Economou
• Vasile Popescu

William Seward Burroughs, Junky, trad. Sorin Gherguţ, Iaşi, Polirom, 2005.

Cartea aceasta stă, alături de On The Road (Jack Kerouac), în fruntea surselor în proză ale perioadei beat nord-americane. Romanul a apărut în 1953, sub pseudonim, cu ajutorul lui Allen Ginsberg, un alt reprezentant de marcă al acelei “generaţii”. Probabil până astăzi a rămas o carte cult a narcomanilor, în special, şi a inadaptaţilor societăţii, în general.

S-ar putea pune, desigur, întrebarea: De ce ai încercat stupefiante prima oară? De ce ai continuat să le foloseşti suficient de mult cât să devii dependent? Devii dependent de stupefiante fiindcă nu ai motivaţii puternice în nici o altă direcţie. Marfa câştigă prin neprezentare.

Am învăţat ecuaţia mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba. Marfa nu e o plăcere. E un mod de viaţă.

Celor cărora le-a plăcut puterea şi frumuseţea imaginilor din Baraka şi Home, şi nu numai lor, le recomand acest film din 1982, unde în spatele camerei se află acelaşi Ron Fricke (Baraka), iar maestrul muzical este Philip Glass. Veţi vedea ce înseamnă cuvântul greu de pronunţat din titlu la sfârşitul filmului, care ne arată fragmente din SUA ca avanpost al modernităţii.

Aici găsiţi trailer-ul.

Din anul 1999, când am văzut cum un vecin de palier se juca pe Age of Empires, s-a prins de mine această pasiune a jocurilor cu tematică istorică, pasiune care de fapt continua în ipostază activă fascinaţia pentru filmele istorice. Astăzi, contrapunând realitatea realismului din filme şi jocuri, nu mai sunt chiar atât de atras de acestea şi au devenit mai mult o soluţie de evadare din istoria adevărată – în ansamblu foarte tristă. De abia după 10 ani de gaming mi-am dat seama că un joc de strategie te face un mic Dumnezeu şi întocmai ca un zeu utilizatorul poate acţiona după bunul plac (dacă un zeu poate acţiona în virtutea unui bun plac). Dar mai aproape de jocul propriu-zis, planificarea şi exploatarea economică, controlul absolut al unităţilor – de la creare până la momentul şi modul morţii -, informarea intensivă în legătură cu toate aspectele lumii din joc, trimiterea masivă a trupelor la război şi concentrarea pe conflicte, toate acestea par să construiască un sistem al unui sistem totalitar sau cel puţin despotic. Ce-i drept, omul investit cu putere e mai tentat să devină tiran decât democrat tras la răspundere. Problema acestor jocuri – şi cred că ea cu timpul va fi eliminată -  este lipsa de feedback realist al unităţilor/oamenilor din joc. Parametri precum fericirea, popularitatea, fidelitatea, solidaritatea, starea de sănătate a populaţiei, moralul trupelor, care să se modifice în funcţie de acţiunile jucătorului şi care să îi controleze aceste acţiuni, nu ar trebui să lipsească din niciun joc de strategie. Bineînţeles, sunt şi cazuri fericite – dar tot incomplete -, ca în Stronghold de exemplu, unde raţia mare de mâncare şi taxele mici, precum şi bâlciurile, asigură popularitatea necesară recrutării trupelor. Până la urmă e la mijloc o dispută între simplitate şi complexitate (mai aproape de realitate). Dacă la început jocurile erau privite ca o banală activitate distractivă, cu timpul răul din jocuri a fost banalizat. Cel mai interesant joc pe care l-am încercat – din perspectiva realismului reacţiilor umane la acţiunile autorităţilor – mi s-a părut Tropico, un city-builder complex care în mod ironic te plasa într-o dictatură în stil latino-american. Cultures, în care vikingii nu muncesc până nu îşi satisfac nevoile de hrană, de somn şi cea religioasă, este pentru mine cel mai “uman” dintre jocurile pe care le ştiu.

Să luăm secolul al XIX-lea. Nu erau mijloace de protecție în timpul unui contact sexual și mai mult decât atât, nu exista o educație sexuală. Igieniștii, chiar dacă scriau și susțineau conferințe, nu prea erau băgați în seamă, de unde și zelul lor aproape misionar. Impotența și bolile cu transmitere sexuală erau nu numai un pericol la adresa individului, ci și un atentat la adresa familiei (care crea premisele procreării). Sifilisul și blenoragia erau highlight-urile epocii, iar în întâmpinarea lor veneau tot felul de remedii miraculoase care nouă azi ni s-ar părea dubioase. Dacă azi există teleshopping, acum un secol se tipăreau aceleași texte care doreau să convingă. 

Noua injecție antiblenoragică HOCIUNG recomandată de celebrităție medicale și aprobată de Onor. Consiliu sanitar superior din București. Vindecă BLENORAGIA (Sculamentul) nou și vechi, în 5-6 zile, fără a întrebuința alte medicamente interne. (Adevărul, 28 oct. 1894)

Specific antiblenoragic Stoenescu. Capsulele cu copaivat de sodă salel și santal. Nici unul din antiblenoragicele existente nu poate egala cu acest nou preparat, care vindecă cu cel mai mare succes și în cel mai scurt timp complect și radical, scursori (sculament) noi și vechi precum Blenorea, poala albă, etc. (Adevărul, 28 oct. 1894)

Descoperire sensațională contra impotenței pentru bărbați. Placa electro-metalică a doctorului în medicină F. Borsodi din Viena. (…) Placa electro-metalică privilegiată, probată și premiată înlătură stările de slăbiciune bărbătească înviind și întărind nervii slăbiți și dându-le puteri de tinerețe. (Adevărul, 12 oct. 1894)