Spre Levant, monşer!

Ieri, între orele 13 și 4 dimineața, expoziția temporară Ipostaze ale modernismului de la Muzeul Național de Artă al României și-a deschis porțile pentru publicul curios, dar sărac, de sâmbătă seara. În acesta ne-am amestecat și eu cu A., dar am reușit să ieșim în evidență prin alura geeky pe care ne-o afișam notând numele pictorilor pe hârtie/carnețel. Așadar, pentru fani și pentru profani, până pe 29 noiembrie aveți șansa să vedeți expuse lucrări de:

(ordine aleatoare)

• Corneliu Michăilescu
• Sirak Skitnik
• Spyros Papaloukas
• Jules Perahim
• Victor Brauner
• Marcel Iancu
• Ivan Nenov
• Sabin Popp
• Vasil Zahariev
• Ivan Milev
• Goșka Datov
• Nikola Petrov
• Max Hermann Maxy
• … Triandafylides
• Ivan Abrașev
• Nikolai Abrașev
• Giorgios Bouisianis
• Vera Nedkova
• Margareta Sterian
• Chiril Tonev
• Olga Greceanu
• Gerasimos Steris
• Yannis Tsarouchis
• Georges Papazoff
• Nikos Chatzikyriakos – Ghikas
• Teno Todorov
• Iordan Chiuvliev
• Konstantinos Maleas
• Alexandru Phoebus
• Ivan Boiadjiev
• Nikola Marinov
• Konstantinos Parthenis
• Nicolae Tonitza
• Petre Iogulescu – Yor
• Boris Gheorghiev
• Vladimir Dimitrov
• Lola Schmierer Roth
• Jules Pascin
• Arthur Segal
• Merica Râmniceanu
• Pencio Gheorghiev
• Elena Karamihailova
• Peikles Vyzantios
• Iosif Iser
• Ivan Penkov
• Alexander Mutafov
• Nikola Tanev
• Nykos Lytras
• Mans Mattias Teutsch
• Diamandis Diamandopoulos
• Michalis Economou
• Vasile Popescu

William Seward Burroughs, Junky, trad. Sorin Gherguţ, Iaşi, Polirom, 2005.

Cartea aceasta stă, alături de On The Road (Jack Kerouac), în fruntea surselor în proză ale perioadei beat nord-americane. Romanul a apărut în 1953, sub pseudonim, cu ajutorul lui Allen Ginsberg, un alt reprezentant de marcă al acelei “generaţii”. Probabil până astăzi a rămas o carte cult a narcomanilor, în special, şi a inadaptaţilor societăţii, în general.

S-ar putea pune, desigur, întrebarea: De ce ai încercat stupefiante prima oară? De ce ai continuat să le foloseşti suficient de mult cât să devii dependent? Devii dependent de stupefiante fiindcă nu ai motivaţii puternice în nici o altă direcţie. Marfa câştigă prin neprezentare.

Am învăţat ecuaţia mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba. Marfa nu e o plăcere. E un mod de viaţă.

Celor cărora le-a plăcut puterea şi frumuseţea imaginilor din Baraka şi Home, şi nu numai lor, le recomand acest film din 1982, unde în spatele camerei se află acelaşi Ron Fricke (Baraka), iar maestrul muzical este Philip Glass. Veţi vedea ce înseamnă cuvântul greu de pronunţat din titlu la sfârşitul filmului, care ne arată fragmente din SUA ca avanpost al modernităţii.

Aici găsiţi trailer-ul.

Din anul 1999, când am văzut cum un vecin de palier se juca pe Age of Empires, s-a prins de mine această pasiune a jocurilor cu tematică istorică, pasiune care de fapt continua în ipostază activă fascinaţia pentru filmele istorice. Astăzi, contrapunând realitatea realismului din filme şi jocuri, nu mai sunt chiar atât de atras de acestea şi au devenit mai mult o soluţie de evadare din istoria adevărată – în ansamblu foarte tristă. De abia după 10 ani de gaming mi-am dat seama că un joc de strategie te face un mic Dumnezeu şi întocmai ca un zeu utilizatorul poate acţiona după bunul plac (dacă un zeu poate acţiona în virtutea unui bun plac). Dar mai aproape de jocul propriu-zis, planificarea şi exploatarea economică, controlul absolut al unităţilor – de la creare până la momentul şi modul morţii -, informarea intensivă în legătură cu toate aspectele lumii din joc, trimiterea masivă a trupelor la război şi concentrarea pe conflicte, toate acestea par să construiască un sistem al unui sistem totalitar sau cel puţin despotic. Ce-i drept, omul investit cu putere e mai tentat să devină tiran decât democrat tras la răspundere. Problema acestor jocuri – şi cred că ea cu timpul va fi eliminată -  este lipsa de feedback realist al unităţilor/oamenilor din joc. Parametri precum fericirea, popularitatea, fidelitatea, solidaritatea, starea de sănătate a populaţiei, moralul trupelor, care să se modifice în funcţie de acţiunile jucătorului şi care să îi controleze aceste acţiuni, nu ar trebui să lipsească din niciun joc de strategie. Bineînţeles, sunt şi cazuri fericite – dar tot incomplete -, ca în Stronghold de exemplu, unde raţia mare de mâncare şi taxele mici, precum şi bâlciurile, asigură popularitatea necesară recrutării trupelor. Până la urmă e la mijloc o dispută între simplitate şi complexitate (mai aproape de realitate). Dacă la început jocurile erau privite ca o banală activitate distractivă, cu timpul răul din jocuri a fost banalizat. Cel mai interesant joc pe care l-am încercat – din perspectiva realismului reacţiilor umane la acţiunile autorităţilor – mi s-a părut Tropico, un city-builder complex care în mod ironic te plasa într-o dictatură în stil latino-american. Cultures, în care vikingii nu muncesc până nu îşi satisfac nevoile de hrană, de somn şi cea religioasă, este pentru mine cel mai “uman” dintre jocurile pe care le ştiu.

Să luăm secolul al XIX-lea. Nu erau mijloace de protecție în timpul unui contact sexual și mai mult decât atât, nu exista o educație sexuală. Igieniștii, chiar dacă scriau și susțineau conferințe, nu prea erau băgați în seamă, de unde și zelul lor aproape misionar. Impotența și bolile cu transmitere sexuală erau nu numai un pericol la adresa individului, ci și un atentat la adresa familiei (care crea premisele procreării). Sifilisul și blenoragia erau highlight-urile epocii, iar în întâmpinarea lor veneau tot felul de remedii miraculoase care nouă azi ni s-ar părea dubioase. Dacă azi există teleshopping, acum un secol se tipăreau aceleași texte care doreau să convingă. 

Noua injecție antiblenoragică HOCIUNG recomandată de celebrităție medicale și aprobată de Onor. Consiliu sanitar superior din București. Vindecă BLENORAGIA (Sculamentul) nou și vechi, în 5-6 zile, fără a întrebuința alte medicamente interne. (Adevărul, 28 oct. 1894)

Specific antiblenoragic Stoenescu. Capsulele cu copaivat de sodă salel și santal. Nici unul din antiblenoragicele existente nu poate egala cu acest nou preparat, care vindecă cu cel mai mare succes și în cel mai scurt timp complect și radical, scursori (sculament) noi și vechi precum Blenorea, poala albă, etc. (Adevărul, 28 oct. 1894)

Descoperire sensațională contra impotenței pentru bărbați. Placa electro-metalică a doctorului în medicină F. Borsodi din Viena. (…) Placa electro-metalică privilegiată, probată și premiată înlătură stările de slăbiciune bărbătească înviind și întărind nervii slăbiți și dându-le puteri de tinerețe. (Adevărul, 12 oct. 1894)

De obicei, riscul de a judeca, si nu analiza, trecutul recent, trait intr-o oarecare masura (la Revolutie aveam 3 ani), mi-a dat prudenta de a nu ma atinge de istoria “tranzitiei” romanesti. Dupa 20 de ani in care am crescut si curiozitatea mi s-a augmentat, prudenta in fata istoriei devine sora ori cu prostia, ori cu iresponsabilitate, ori cu indiferenta. Asadar, a venit timpul sa mai aflu si eu ce n-am citit sau ascultat la timp despre Ciau-Ciau Bambino si Cucuveaua FSN-ului. Cele trei carti peste care imi pun burta sunt:

Lucian Boia, Romania, tara de frontiera a Europei (Bucuresti, Humanitas, 2005), o sinteza de istorie a Romanilor in varianta autorului. 

Horia-Roman Patapievici, Politice (Bucuresti, Humanitas, 1996), o colectie de articole, scrisori, eseuri si alte texte scurte care mi-au intarit aderenta fata de ideile lui Patapievici, desi as numi acest atasament un rezultat al seductiei exercitate de scrierile lui, deoarece nu am cunostintele si experienta necesare  pentru a-l citi critic. Ideile lui Patapievici sunt considerate de multi cititori radicale si antiromanesti, de unde o intreaga dezbatere intre cititori. Eu le vad ca fiind izvorate din eruditie si acribie – nu mai zic si de experienta -, dar – inca o data – sunt tanar si va trebui sa recitesc volumele sale peste cativa ani. Dupa mine, a reciti (si bineinteles, a re-reflecta pe marginea lecturii) e una din caile spre intelepciune.

Anne Planche, Ariadna Combes, Mihnea Berindei, 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (Bucuresti, Humanitas, 2006), cu un valoros material de istorie orala.

Acum o lună, constrans de o serie de situatii, am păsit si eu in Biblioteca Academiei Române. Inarmat cu bani si cu adeverinta de student, mancat de cu dimineata, am intrat spasit in cladirea careia ii ziceam acum vreo trei ani, cand faceam cunostinta cu Bucurestiul, “Mamutu’ “. “O cladire atat de mare, depozitara a nu-stiu-cate bogatii” zic eu, “trebuie sa fie mai strasnica decat BCU”. De fapt, aici a fost problema. BCU (Biblioteca Centrala Universitara) m-a rafatat prea tare; designul modern, ergonomic, serviciile prompte, atmosfera vesela, colorata. Acum veneam la Academie, mult mai dotata cu materiale de studiu (de fapt, cea mai dotata din Romania, din moment ce Biblioteca Nationala, inghesuita in fostul Palat al Bursei, ofera cu parcimonie carti publicului cititor), dar cu surprize contrarii asteptarilor mele. Fisa mentala de observatie avea doua rubrici, dintre care una deja completata: ce are BCU, ce are Biblioteca Academiei. Pornind de la ridicatul sprancenelor cand mi s-a inmanat “permisul” (o bucata de carton cu o stampila pe care sunt scrise de mana datele despre cititor) si continuand cu indignarea pe care o aveam in sala de lectura fata de naturaletea cu care unele cucoane si unii domni cu agenda incarcata deschideau convorbirile la telefon, ziua aceea a fost una cu gust amarui. Tunam si fulgeram in sinea mea. Nu intelegeam ce se petrecea: pe toate fetele vizibile din cladire era lipite afise cu regulamente si abtibilduri cu telefonul mobil taiat, dar toata lumea “uita” sa-si puna mobilul pe un mod silentios. Regulamentul stipula cum ca nu e voie cu apa si mancare in sala, iar din toate partile fasaiau acidulatele. O cardasie tacita intre vechii cititori (batrani care cer respect fara sa respecte la randul lor) si custozi era capabila sa “treaca”  peste multe lucruri. “Ei, lasa…”

Biblioteca Academiei si-a modernizat cladirea, dar naravul ba. O institutie putreda intr-un cofraj impunator. Niciodata Academia nu a fost de toata lauda, de aplauze admirative. Intotdeauna a fost loc de reforme interne. Iesita tare ciufulita din comunism, Biblioteca a ramas de fapt victima nepasarii, asa cum s-a intamplat si cu Biblioteca Nationala. Nu am de unde sa stiu daca nepasarea vine din interior sau din exterior. As vrea sa cred ca vine doar din exterior, ca nu sunt bani suficienti pentru o modernizare ca la carte. Ori o vizita la toaleta imi spune ca e vorba de mai mult de atat. Lipsa hartiei igienice si a sapunului, mirosul de “buda de gara” sunt rezultatul unor fisuri in insasi politica acestei institutii care se vrea de prestigiu. Daca faptul ca o carte soseste de la comanda in 40 de minute e unul care forteaza rabdarea cititorului, dar care e scuzabil, datorita complexitatii unei eventuale reforme logistice, micile trucuri de genul toaletei sau a bufetului inchis, a depozitelor blocate pe neasteptate sunt cinice si demoralizante. Prinsi intr-o situatie fara iesire, nevoiti sa apeleze la materiale unice in Romania, studentii si cercetatorii tineri (batranii sunt deja “vaccinati” si intretin acest sistem) inghit in sec si continua sa apeleze la “Mamutul” macinat de o boala cronica. Am aplicat la randu-mi o gandire defectuoasa: efortul de adaptare e mai mic decat efortul de a schimba ceva in Romania. Comoditatea invinge din nou!

- eseu prezentat în cadrul unui curs special, ianuarie 2009 -

Secolul al XIX-lea este de cele mai multe ori tratat compact, în plus fiindu-i adăugaţi primii ani ai secolului XX, până la Primul Război Mondial. Delimitarea cronologică la o sută de ani reprezintă în cazul acesta un inconvenient care este rezolvat prin artificiul “lungului secol XIX”. Multitudinea de diferenţe regionale şi periodice ale acestui secol este reunită sub un numitor comun, acela al statului modern. Pentru prima oară în istoria Europei, statul modern va avea ambiţia de a ajunge cât mai aproape de individ, fiind implicat prin mecanismele sale în majoritatea aspectelor vieţii. Şi cu atât mai mult în artă. Statul, prin reprezentanţii săi, îşi va atribui rol de arbitru în artă, conturând principii artistice şi aplicând criterii proprii de selecţie a tablourilor pentru expoziţiile desfăşurate sub patronajul său. În felul acesta, delimitarea e sigură: vorbim de o artă oficială, acceptată şi promovată de stat – şi, o dată cu acesta, de societate -, şi de o artă respinsă, care nu corespunde acelor  principii – fie ele morale, estetice sau de altă natură – ale statului. Când vorbim despre stat, ne putem gândi atât la criticii de artă, cât şi la publicul cumpărător sau la publicul simplu privitor. Toţi contează, într-o măsură mai mare sau mai mică, în delimitarea artisticului de neartistic și a convenționalului, de neconvențional. Deoarece ne vom limita la spaţiul european occidental, publicul despre care vorbim este, începând mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, burghezia. Această amplă categorie socială este educată în instituţiile statului (şcoli, biblioteci, muzee), deci deţine un anumit bagaj cultural, care, la contactul subiectiv cu arta, manifestă în multe cazuri impermeabilitate iniţială faţă de nou. Indignarea este la ordinea zilei, mai ales în cazul repezentărilor omului dezgolit. O lume care crede în progres se blochează, paradoxal, în faţa noului în artă. Dar lucrurile nu sunt atât de grave cum par a fi, iar respingerea noului nu e o problemă care ţine doar de secolul al XIX-lea. Putem vorbi de o respingere în faza iniţială, apoi publicul va manifesta – cu greu, ce-i drept – o permeabilitate crescândă faţă de acel nou iniţial respins. Dovadă stau curentele din pictură, care la început au căpătat oprobriul publicului, iar mai apoi au fost “clasicizate”, exemplul cel mai elocvent fiind al impresionismului. Totuşi, a fost nevoie de timp şi de mutaţii în alte planuri socio-culturale pentru ca acceptarea să se desăvârşească.

Ce ne propunem în continuare este să identificăm noul în pictura de nuduri şi să îi observăm caracteristicile, în comparaţie cu modelul consacrat de Academiile de Arte Frumoase din Europa. Ar fi nevoie de o complexă analiză din perspectiva istoriei culturale asupra acestui subiect, însă deocamdată ne vom mulţumi să facem o trecere în revistă a mutaţiilor ce au avut loc în pictura corpului uman dezgolit a secolului al XIX-lea. Nudului feminin îi este acordată o mai mare importanţă, din foarte multe motive. Printre ele, faptul că femeii îi sunt atribuite în epocă instinctul sexual greu de controlat şi corporalitatea este de o deosebită importanţă, pentru a înţelege pictura de secol XIX.

Nudul depărtat

Din Renaştere şi până la Revoluţia Franceză, în pictură omul este încarnarea perfecţiunii creatoare a lui Dumnezeu, iar artiştii caută modelul universal al omului, “omul divin”.  Pictura secolului al XIX-lea, prin neoclasicism, romantism şi academism (chiar şi prin art-nouveau), se va goli de semnificaţii religioase, divinităţii luându-i locul alte “credinţe”. Raţionalismul, naţionalismul, liberalismul, estetismul sunt numai câţiva din “idolii” seculari ai societăţii secolului al XIX-lea. În slujba acestora, omul trebuie să fie perfect. Pentru a exprima perfecţiunea spiritului, pictura se foloseşte în mod tradiţional de perfecţiunea trupului, iar “nuditatea ca imagine a purităţii şi a adevărului” creştin este deturnată către puritatea şi adevărul noilor credinţe. Atributele trupului rămân aceleaşi; frumuseţea, graţia, eleganţa, virtutea sunt condiţii pentru ca nudul să fie admirat şi să dea naştere unor gânduri frumoase. Un astfel de nud este încadrat fie în scene mitologice, inspirate din mitologia greco-romană, din mitologia oriental-biblică sau din mitologia naţională, fie în scene alegorice. În ambele cazuri, vorbim de o sacralitate care este întărită de un spaţiu nelocalizat (de obicei natural, corespondent nudului feminin), fie el grădină, cer sau mare. Totodată, trupul este “cosmetizat”: lipsa pilozităţilor, culoarea rozalie şi luciul pielii dau un trup care nu îşi găseşte corespondent în lumea reală. Ascunderea organelor sexuale şi atitudinea pudibondă sunt expresiile unui erotism convenţional, care la Ingres atinge limita superioară. Cele mai multe tablouri înfăţişează un nud generic, greu de localizat în socitatea prezentă, cu semnificaţii în trecut, în viitor, sau în plan simbolic (de exemplu, Marianne-Libertatea lui Delacroix e mai mult decât o femeie, e un simbol naţional). Cu alte cuvinte, nudul reprezintă un ideal corporal, cu ajutorul căruia se ajunge la un ideal simbolic.

În cazul nudurilor senzuale, predominant feminine, întâlnite la romantici şi la Ingres, presupusa vină este absolvită de “cealaltă femeie”: antica, orientala, ţigăncuşa. Femeile orientale ale lui Ingres, observate parcă pe gaura cheii, animă spaţii imaginare ale erotismului. Odaliscele domină tabloul, spre delectarea publicului francez. Erotismul lor poate deranja, dar nu poate crea un scandal, din moment ce, în virtutea orientalismului, tablourile prezintă cu iz documentaristic voluptatea Orientului îndepărtat. Ingres a folosit o stratagemă care a împăcat erotismul cu exigențele societăţii franceze.

După cum am văzut, nudul creat în jurul Academiilor de Arte Frumoase şi al Saloanelor – expoziţiile oficiale, organizate de stat şi pe urmă de societăţile de artişti – nu se identifică cu realitatea de lângă artist şi privitor, atât cât o face cu idealul de nobleţe a omului. Chiar şi academismul, care desenează atât de atent la detalii prezentul burghez, evită nudul contemporan. Astfel, ne-am gândit la denumirea de “nud depărtat”.

Nudul apropiat

Dincolo de exigențele academice, noile curente din pictura de după 1850 vor apărea sub tendința libertății de inovație tematică. Realismul, impresionismul, fauvismul, stilul Secession, expresionismul și cubismul incipient, curente reunite sub numele de artă modernă, își vor extrage temele din contemporaneitate, deci din prezent, cu sau fără pretenția realismului. Fiecare din aceste curente a reprezentat avangarda la momentul apariției, urmând ca peste ani publicul să accepte operele și să clasicizeze fiecare mișcare în parte, acestea devenind școli. Totuși, ele nu vor lua locul academismului, ci vor ființa alături de acesta.

În cazul nudurilor moderne, întâlnim o suită impresionantă de noi elemente, care, după Primul Război Mondial, va fi îmbogățită cu alte modalități de expresie artistică. Pentru a ilustra acest lucru, am apelat la operele celebre ale unor pictori cunoscuți astăzi: Courbet, Manet, Renoir, Degas, Cezanne, Matisse, Klimt, Munch, Schiele, Picasso și Modigliani.

Elementele de noutate la aceste nuduri sunt și cele care au provocat respingerea tablourilor, fie înainte să fie expuse la expoziții oficiale, fie după ce au ajuns la public. Oricum, picturile și-au găsit salvarea la colecționarii particulari, artiștii fiind astfel capabili să continue să creeze. Nudurile feminine predomină și la acești pictori, dar proveniența lor este cu totul diferită. Femeile sunt identificabile, sunt chiar cele din societatea contemporană privitorilor: prostituata de lux din „Olympia” lui Manet, femeia burgheză în diferitele ei roluri din familie – de soție (în „Dejun pe iarbă” de Manet [soţii sau curtezane ?]), de mamă (mai ales la Klimt), sau de amantă. Corpul ori este înfățișat într-o manieră realistă (incluzând colorit al pielii sau statură considerate inestetice în epocă, cum e cazul „Olympiei”), ori este simplificat, stilizat, deformat, așa cum procedează cel mai vizibil Picasso cu „Domnișoarele din Avignon” sau fovii. În cazul formelor, este evident apelul la arta din afara Europei moderne: arta neolitică, sculpturi iberice, arta neagră, pictura bizantină, arta oceanică, arta minoică, arta etruscă sau arta egipteană. Poziția în general culcată, relaxată, a femeii, prezența părului pubian, privirea directă, atitudinea provocatoare, starea neglijentă de abandon, sunt semne care arată cum pictura modernă e preocupată intens de explorarea sexualității – în același timp cu interesul societății pentru sexualitate – de unde încă un argument al sexualizării femeii în secolul al XIX-lea. În subsidiar, nudul feminin devine matern. „Originea lumii” este titlul unuia dintre cele mai spectaculoase nuduri ale lui Courbet, iar Klimt manifestă o adevărată obsesie pentru maternitate (sunt pictate numeroase femei însărcinate). Schiele de  asemenea se va întoarce către maternitate în 1918, când pictează „Familia”. Pe lângă aceasta, nudul abordează și alte teme de actualitate: homosexualitatea (la Courbet, Klimt), prostituția (domnișoarele etalate ale lui Picasso), masturbarea, toate trei fiind forme ale „sexului nesocializat”, condamnate de societatea burgheză. Corpul dezgolit este văzut de obicei în intimitate, în spații închise, unde actul sexual se consumă (cu atât mai mult, prin întunecimea încăperilor, trupul este scos în evidență; de exemplu, la Modigliani), sau unde igiena corporală are loc (ca în picturile lui Degas). Pe lângă transferarea nudului în camera de baie, trupul dezgolit se reîntoarce în natură, unde femeia creează armonia. Renoir și Cezanne pictează femeile ce se scaldă, iar Matisse le acordă libertatea mișcării prin dans.

De fapt, observăm la fovi și la expresioniști că, așa cum o spune și numele celui din urmă curent, nudul este un pretext sau, dacă vreți, un suport al unui mesaj complex. Fovii se întorc la esențe, la nudul simplificat, sugerând prin corespondența trup-spirit, starea primordială, necivilizată, deci nepervertită, a omului. Expresioniștii își proiectează pe trup experiențele lăuntrice, goliciunea nefiind altceva decât transparența sinelui. Schiele, prin autoportretele sale, exprimă atât de clar neliniștea lăuntrică, morbiditatea și încarcerarea. Edvard Munch e și mai dramatic prin nudul „Madonna”, care trimite la obsesia nevrotică a morții, a sexualității și a maternității, pornită de la moartea mamei sale când avea 5 ani. Astfel, la expresioniști, nudul se apropie cel mai mult de sine. Apropierea se face până la identificare. Trupul gol este eul expus. Acuzațiile de pornografie nu au întârziat să apară, iar înțelegerea și aprecierea picturilor au fost cu atât mai grele cu cât creația era interiorizată. Poate nici în prezent tablourile expresioniste nu se bucură de „succesul de public” pe care îl au încă picturile impresioniștilor, mai fotografice și mai liniștitoare.

Am putea împărți grosso modo aceste curente picturale moderne în două grupuri, care nu sunt însă disjuncte, în funcție de rolul nudului. Realismul, impresionismul și cubismul incipient oferă o apropiere socială a nudului, în timp ce fauvismul, Klimt și expresionismul oferă o apropiere mentală, până la suprapunere, a nudului.

După cum am văzut, secolul al XIX-lea este martorul unei mari rebeliuni artistice. Desprinderea de canon, de regula Academiei, fie că se manifestă sub lozinca „prieteniei sincere cu adevărul” a lui Courbet, sau sub manifestul „Vremii arta sa, artei libertatea sa” a stilului Secession, are loc dintr-o nevoie stringentă de a se ajunge la originalitate în artă. Tradiționalismul este dărâmat de liberalismul artistic, care, în privința nudurilor, duce la distrugerea piedestalului pe care se afla Omul, aducându-l, împreună cu sexualitatea, în contemporaneitate. În acest fel, nudul este apropiat artistului și privitorului, ilustrând condiția lipsită de perfecțiune a omului, precum și actualitatea preocupării societății față de sexualitate. Schimbarea a fost radicală între extreme, dar progresivă pe parcurs. Și toate acestea s-au întâmplat datorită unui secol optimist, care, deși nu a vrut-o programatic, a reușit prin inovațiile sale să convingă arta să inoveze la rându-i.

Săptămâna trecută s-a desfăşurat a doua ediţie anuală a festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania, organizat de Centrul Ceh în Bucureşti. Au fost filme multe, organizate pe mai multe secţiuni şi rulând concomitent în mai multe cinematografe (Union, Eforie, Tinerimea Română). Lumea a participat şi la discuţii după vizionări, uneori cu unul dintre realizatorii respectivului film. La Centrul Ceh au fost organizate dezbateri pe marginea unor filme. În plus, au fost proiectate două filme în penitenciarele Jilava şi Rahova. Dar mai multe informaţii găsiţi aici (http://oneworld.ro), în speranţa că veţi veni la anul, dacă nu aţi făcut-o deja.

Iată nişte fragmente găsite pe youtube din filmele pe care le-am prins:

Acesta este towerspotting.blogspot.com, specializat în turnuri de apă.