Spre Levant, monşer!

Nimeni nu îşi mai face iluzii că istoria ar putea da titluri de bestseller, poate doar în cazul în care exigenţele privind definiţia unei lucrări de istorie se relaxează până la admiterea scrierilor speculative şi stropite cu parfum de conspiraţie în câmpul istoriografiei; sau în urma unei bune strategii de marketing. Tirajele care figurează în broşura editată de Humanitas cu prilejul aniversării sale (Cele mai citite cărţi, cei mai iubiţi autori. 20 de ani Humanitas, 2010, de unde am şi extras datele pentru grafice), arată că publicul cititor român, atunci când citeşte istorie, se orientează spre volumele de sinteză, după ce înainte de aceasta a devorat vreo trei romane şi un volum de eseuri. Nimic surprinzător, ierarhia preferinţelor marelui public este, cu mici diferenţe, aceeaşi în toată Europa, cred eu. Graficele de mai jos au în vedere titluri scoase în mai multe ediţii, numărul de exemplare exprimând tirajul total.

Cea mai vândută carte scrisă de Lucian Boia este şi cea care a iscat aprinse discuţii la prima lansare (în 1997), Istorie şi mit în conştiinţa românească, o explorare în imaginarul faţă de identitate şi istorie. Neagu Djuvara, din punctul meu de vedere, este citit datorită tonusului care îi caracterizează opera şi prezenţa publică. Ambii autori au armonizat textul de popularizare cu cercetarea de specialitate, reuşind astfel să fie în acelaşi timp convingători şi accesibili.

Pe 28 noiembrie au fost lansate la standul editurii Humanitas, în cadrul târgului internaţional de carte Gaudeamus, două cărţi de istorie, scrise de autori cunoscuţi (şi controversaţi, uneori) în spaţiul public românesc. Vladimir Tismăneanu a publicat o analiză a revoluţiilor din 1989 în Despre 1989. Naufragiul utopiei, în colecţia cu “Despre…” (ale cărei volume concentrate dinamizează “piaţa” ideilor). Conţinutul acestui dosar de eseuri atinge şi momentele din 1956 (Revoluţia din Ungaria) şi 1968 (“Primăvara” de la Praga), şi discută mai pe larg unele aspecte şi preliminarii ale Revoluţiei din România. A doua carte, cea a lui Lucian Boia, se numeşte “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial. Este o lucrare de cercetare (Lucian Boia a devenit cunoscut prin lucrările sale de sinteză) structurată în două parţi, prima analizând dilemele românilor înaintea intrării României în război, iar a doua catalogând acei intelectuali marcanţi care au fost pentru intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. Lucru curios, printre ei nu se află Petre Carp şi Titu Maiorescu, figuri aproape clişeu ale germanofiliei, probabil din cauză că autorul a evitat cât s-a putut oamenii politici în partea prosopografică.

De obicei, riscul de a judeca, si nu analiza, trecutul recent, trait intr-o oarecare masura (la Revolutie aveam 3 ani), mi-a dat prudenta de a nu ma atinge de istoria “tranzitiei” romanesti. Dupa 20 de ani in care am crescut si curiozitatea mi s-a augmentat, prudenta in fata istoriei devine sora ori cu prostia, ori cu iresponsabilitate, ori cu indiferenta. Asadar, a venit timpul sa mai aflu si eu ce n-am citit sau ascultat la timp despre Ciau-Ciau Bambino si Cucuveaua FSN-ului. Cele trei carti peste care imi pun burta sunt:

Lucian Boia, Romania, tara de frontiera a Europei (Bucuresti, Humanitas, 2005), o sinteza de istorie a Romanilor in varianta autorului.

Horia-Roman Patapievici, Politice (Bucuresti, Humanitas, 1996), o colectie de articole, scrisori, eseuri si alte texte scurte care mi-au intarit aderenta fata de ideile lui Patapievici, desi as numi acest atasament un rezultat al seductiei exercitate de scrierile lui, deoarece nu am cunostintele si experienta necesare  pentru a-l citi critic. Ideile lui Patapievici sunt considerate de multi cititori radicale si antiromanesti, de unde o intreaga dezbatere intre cititori. Eu le vad ca fiind izvorate din eruditie si acribie – nu mai zic si de experienta -, dar – inca o data – sunt tanar si va trebui sa recitesc volumele sale peste cativa ani. Dupa mine, a reciti (si bineinteles, a re-reflecta pe marginea lecturii) e una din caile spre intelepciune (nu, zău!?).

Anne Planche, Ariadna Combes, Mihnea Berindei, 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (Bucuresti, Humanitas, 2006), cu un valoros material de istorie orala.