Spre Levant, monşer!

Fără Dumnezeu, omul mai poate fi virtuos? (Dmitri Karamazov)

Am început aşa, într-o notă negativă, pentru că mi-am dat seama că, dacă nu cunoşti viaţa lui Dostoievski, împreună cu ideologiile sale, crezurile şi visele sale, sau dacă nu ştii ce a însemnat el pentru poporul rus, poţi foarte uşor să încurci borcanele când dai citire unui roman al său. Unde e ironie, poţi vedea patetism şi “viţeversa”; unde e o voce raţională, s-ar putea ca ea să nu se desprindă de personajul care o poartă.  Cu alte cuvinte, unde e Dostoievski între zecile de personaje? Prin vocea cărui personaj este rostit adevărul? Poate că autorul nu se dezvăluie, lăsându-ne special pe noi să descâlcim labirinturile sale dilematice. De partea cărei păreri sau a cărui personaj să fiu în fiecare situaţie? Pornesc, după cum se vede, de la premisa că Dostoievski nu a fost niciodată un autor/narator – inocent.

Să zicem că Fraţii Karamazov (1878-1880) e un mega-roman (deşi textul e lung, subiectul nu se întinde decât pe o perioadă de câteva luni) realist, de tip burghez, cu accente pe psihologia (în sensul de atunci) personajelor. O adevărată obsesie a atacurilor şi crizelor de nervi, a febrei cerebrale ca simptom al sufletului bolnav, reiese din text (mai ales din a doua jumătate). De asemenea, femeia leşină şi are crize de isterie, dar din nou nu îmi dau seama dacă Dostoievski le-a isterizat “cu premeditare” sau era doar rezultatul imaginarului epocii sale.

Câteodată m-am întrebat dacă nu cumva se supralicitează romanul lui Dostoievski. Dincolo de faptul că e un extraordinar povestitor şi că are nişte idei interesante (care pot fi socotite tabu pentru societatea rusă de atunci), ale căror origini pot fi depistate la intelighenţia eterogenă rusă, Dostoievski nu cred că se vrea un gânditor. Romanul acesta a fost scris în foileton, ceea ce înseamnă că fiecare episod devenea la rândul lui o poveste (cum le-a îmbinat în marea poveste, în asta constă măiestria lui Dostoievski) şi nu trebuia să depăşească exigenţele unui public de revistă literară. Personal, cred că autorul a pus mai mult din mesajul lui în personajul Alioşa Karamazov, fratele cel mic, novice la o mănăstire, apoi martor la evenimentele furtunoase dinspre final. E singurul dintre fraţi împotriva căruia nu poţi avea ceva.

Legenda marelui Inchizitor e un excurs filozofic despre care s-au scris cărţi separat şi după care s-a jucat teatru. Despre acest fragment voi vorbi cu altă ocazie, pentru că am memoria scurtă şi nu am notat nimic când citisem.

De acum pot să mă laud că am citit pe nerăsuflate o carte de 700 de pagini! Fascinant modul în care un romancier peruvian a descris un eveniment istoric petrecut în pustietățile Braziliei la sfârșitul secolului al XIX-lea! Este vorba de masacrul de la Canudos, precedat de o agonie în care se zbat, de o parte, o gloată (că altfel nu am cum să-i spun) mesianică heteroclită (de mii de oameni), condusă de El Conselheiro (Sfătuitorul), al cărei unic dușman este „câinele” republican,  și de cealaltă parte, patru armate care apără Republica, de dimensiuni din ce în ce mai mari. Dacă vreți să vi se prezinte cu precizie „neo-naturalistă” tot ce avea episodul Canudos mai înfometat, mai fanatic, mai puturos, mai sfârtecat, mai nelegiuit, mai animalic (dar uman, în același timp), atunci e timpul să citiți acest roman cinematografic, această capodoperă epică publicată în 1981, în care sunt urmărite zeci de micro-destine precum firele care de desprind dintr-o tulpină de rubarbă. Traducerea românească de Mihai Cantuniari, la editura Rao, în 2005.

În numărul revistei Flacăra din 1 iulie 1956 – nr. 13(86), p. 1-3 – apare un articol despre congresul Uniunii Scriitorilor din acel an, fiind urmat de un tablou – asemanator celor de absolvire a liceului – cu portrete și nume demne de ținut minte. Cei mai mulți dintre ei sunt cunoscuți de cititorii revistei prin poeziile și povestirile proletcultiste apărute în numerele precedente.

• Mihail Sadoveanu
• Tudor Arghezi
• Marcel Breslașu
• Nagy Istvan
• Dan Deșliu
• Mihail Davidoglu
• Petru Dumitriu
• Alexandru Balaci
• Paul Georgescu
• Aurel Mihale
• Mihai Beniuc
• Maria Banuș
• A.E. Baconsky
• Aurel Baranga
• Geo Bogza
• Demostene Botez
• Eusebiu Camilar
• Nina Cassian
• Ovid S. Crohmălniceanu
• Lucia Demetrius
• Mihu Dragomir
• Kovács György
• Eugen Jebeleanu
• Mihai Novicov
• Cezar Petrescu
• Marin Preda
• Titus Popovici
• Veronica Porumbacu
• Alfred Margul Sperber
• Ion Marin Sadoveanu
• Zaharia Stancu
• Szemler Francisc
• Cicerone Theodorescu
• Ion Vitner

La sfârşitul lunii octombrie a fost organizată la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” conferinţa cu tema Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea. La acest eveniment au participat în jur de 25 de profesori şi cercetători din ţară, cu o paletă mai largă de comunicări decât mă aşteptam. S-a vorbit cu precădere despre evrei, în acord cu importanţa acestora în rândul minorităţilor din România lui Carol I, dar şi despre armeni, ceangăi, turci, bulgari, greci, ţigani, germani. Iată mai jos lista celor prezenţi:

• Mihail Ioan Opriţescu
• Vasile Ciobanu
• Sorin Iftimi
• Constantin Ardeleanu (ocupându-se de sudiţii britanici – persoane protejate de Marea Britanie – din Galaţi, a subliniat faptul că aceştia erau greci în proporţie de 90%, organizaţi în reţele complexe)
• Delia Pohrib
• Dan-Nagy Pienaru (a prezentat comunitatea turcă din insula – acum dispărută sub lacul de la Porţile de Fier – Ada Kaleh)
• Mihai-Răzvan Ungureanu, care doar a citit comunicarea lui Dumitru Ivănescu, absent.
• Victor Neumann (care a repus în discuţie problema reconceptualizării naţiunii în istoriografia română)
• Sorin Antohi (a făcut o incursiune în istoria ideilor pornind de la scrierile lui Alecu Russo)
• Apostol Stan
• Raluca Tomi
• Silviu Văcaru
• Andrea Varga
• Elena Siupiur
• Ştefan Petrescu
• Radu Tudorancea
• Viorel Achim (cu lucruri interesante despre ţigani şi aboliţioniştii români)
• Silvana Rachieru
• Florin Anghel
• Costin Scurtu
• Liviu Rotman
• Lya Benjamin
• Cătălin Turliuc
• Dietmar Müller
• Dumitru Vitcu
• Ana-Maria Vele

.

Pe 13-14 noiembrie, la Colegiul “Noua Europă”, a avut loc conferinţa cu titlul Imitatio-Inventio: The  Rise of ‘Literature’ From Early to Classic Modernity. Aşa cum reiese de aici, această întrunire cu participare internaţională a atins probleme de istorie a literaturii în manieră interdisciplinară. Cu toată bunăvoinţa de care am dat dovadă, recunosc că subiectele m-au depăşit, fiind ultraspecializate. De exemplu, faimosul istoric Carlo Ginzburg (teoreticianul microistoriei, profesor la universităţile din Pisa şi Los Angeles) a avut o comunicare cu tema The Artist as Counterfeiter, o plimbare prin filosofie, semiotică, alchimie, teologie şi alte discipline. S-a putut observa cât de relaxaţi erau cercetătorii străini şi cât de încordaţi, cei români – marcaţi fiind, probabil, de un complex de inferioritate “culturală”, să-i zic aşa. Am mai audiat prezentarea lui Patricia Parker (de la Stanford University), Constructing Shakespeare in the Eighteenth Century (and Beyond), ajungând la concluzia că opera lui Shakespeare pe care o citim azi nu prea mai este originala operă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Alţi participanţi: Gordon Campbell, Sorana Corneanu, Dennis Costa, Gabriela Dragnea-Horváth, Christoph Ehland, Herbert Grabes, Flavio Gregori, Mihaela Irimia, Dragoş Ivana, Ludmilla Kostova, Ivan Lupić, Stefania Montecalvo, Michael McKeon, Mirosława Modrzewska, Stefania Montecalvo, Andrea Nagy, Petruţa Năiduţ, Mădălina Nicolaescu, Naji Oueijan, Stephen Prickett, Martin Procházka, Ignazio del Punta, John Roe, Trevor Ross, Raffaele Ruggiero, Jukka Tiusanen, Margit Sichert, Jorge Bastos da Silva, Lubomir Terziev, Jukka Tiusanen, Stefan Uhlig.

Şi la Facultatea de Istorie am participat, tot ca spectator, la conferinţa organizată de Centrul de Istorie a Imaginarului, numită Imaginarul Alterităţii (3-4 decembrie). Au participat studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cercetători tineri, de la Istorie şi de la Litere. Iată titlurile secţiunilor:

• Abordări conceptuale ale imaginarului alterităţii
• Imaginarul alterităţii în Antichitate
• Ipostaze ale alterităţii etnice
• Ipostaze ale alterităţii medicale
• Exilul ca literatură a alterităţii
• Ipostaze ale alterităţii religioase
• “Germanii” în imaginarul românesc
• Simboluri ale alterităţii în comunism şi postcomunism

“Toţi oamenii sunt muritori”…Cuvintele acestea mi-au sunat familiar, fie pentru că le-am auzit în mulţime sau la vreo înmormântare, fie pentru că am auzit de titlul acestei cărţi. Ca să elimin orice dubiu, am decis să o citesc. În felul acesta măcar, conexiunea va fi făcută instantaneu cu romanul dacă voi mai auzi aceste cuvinte. Simone de Beauvoir e cunoscută pe scurt ca fiind o scriitoare feministă şi existenţialistă şi marea iubire a lui Sartre. În registrul existenţialist este scrisă şi cartea Toţi oamenii sunt muritori (Tout les hommes sont mortels, 1948), care sub conţinutul unui roman istoric ascunde drama omului nemuritor, pentru care totul din jurul său îşi schimbă sensul. Personajul Fosca devine o călăuză prin diverse episoade din istoria lumii, fiind în manieră postmodernă şi “Forrest Gump-iană” o persoană influentă şi declanşatoare a unor importante evenimente. Fosca trăieşte astfel în lumea italiană a secolelor XIII-XV, la curtea împăraţilor romano-germani Maximilian şi Carol V, ca explorator prin Canada; în secolul al XVIII-lea este nobil francez iluminat, în Franţa secolului al XIX-lea este revoluţionar, luptând pe baricade. Sunt momente considerate de răscruce în istoriografia occidentală de atunci (1948) (nu ştiu dacă şi de acum), cărora le sunt atribuite schimbarea lumii, evoluţia, expansiunea etc. Viziunea personajului nemuritor chestionează însemnătatea oricărui act considerat de oamenii aflaţi sub iminenţa morţii important pentru omenire.

Trăiesc şi nu am viaţă. Nu voi muri niciodată şi nu am nici un viitor. Nu sunt cineva. Nu am istorie şi nici chip.

E nevoie de multă forţă, spuse el, de mult orgoliu sau de multă dragoste pentru a crede că actele unui om au vreo însemnătate şi că viaţa va birui moartea.

Unul dintre călugării eretici pe care l-am condamnat la rug mi-a spus înainte de a muri: nu există decât un singur bine, acela de afăptui după cum te îndeamnă conştiinţa. Dacă e adevărat, zadarnic vrem să dominăm pământul; nu se poate face nimic pentru oameni, binele lor nu depinde decât de ei înşişi. [...] Cred că avea dreptate şi că tot ceea ce pretindem că facem pentru alţii nu slujeşte la nimic.

- Într-adevăr, am spus, nu cred în progres.
- Cu toate acestea este evident că ne aflăm mult mai aproape decât odinioară de adevăr şi chiar de dreptate.
- Sunteţi sigură că adevărul şi dreptatea voastră valorează mai mult decât acelea din veacurile trecute?

Pentru ei cuvântul acesta [victorie] avea un sens. Pentru ei exista un trecut, un viitor: exista un prezent. [...] M-am îndreptat spre uşă; nu puteam să-mi risc viaţa, nu puteam să le zâmbesc, în ochii mei nu existau niciodată lacrimi, nici flăcări în inima mea. [...] Un străin, un mort. Ei erau oameni, trăiau. Eu nu eram de-al lor. Nu speram nimic. Am ieşit pe uşă.