Spre Levant, monşer!

În România se știe că fiecare individ, de la bătrânul anecdotist până la puberul care flutură drapele cu nerv naționalist, se poate transforma după câteva pagini în istoric al neamului. Colac peste pupăză, însuși președintele țării a considerat că judecata istorică îi intră în atribuții. Câțiva intelectuali publici importanți (Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Alina Mungiu – Pippidi) au încadrat declarațiile președintelui Traian Băsescu în registrul mesajului politic, ținându-se cont de relația președintelui cu Casa Regală și de personalitatea sa (cine a fost curios, a avut cel puțin 7 ani la dispoziție să facă o analiză psihanalitică pe subiectul nr. 1 al țării). Alții s-au aprins și au replicat indignați în același registru politic, pe deasupra și patetic-oportunist. Până la urmă, nimic extraordinar. Istoria cu „I” mare aparține tuturor, ca atare oricine e îndreptățit să se exprime în legătură cu ea. La atâtea voci, atâtea opinii, și la atâtea opinii, atâtea dileme ale ascultătorului. Cu care să fie de acord ? Propun o distincție: istoria spusă de politicieni și istoria spusă de istorici.

Să pornim de la un exemplu: revelația unora că în manuale nu e istoria adevărată. Păi cine zice că ar fi, în afară de autorii și giranții ei, adică Statul ? Istoria din manuale, fiind o istorie predominant „politică”, are evident conflicte cu istoria „adevărată”. La modul ideal istoria „adevărată” este cea scrisă de istorici onești, bine informați și care știu ce e acela un sofism (și nu vor să aibă de a face cu el). Istoria scrisă de istorici e filozofică, pentru că în încercarea de a descoperi adevărul devine o reflecție despre om și nu se jenează să prezinte răul speciei umane la fel de analitic precum descrie marile realizări ale omenirii, și e mai puțin filozofică pentru că nu ține cont (sau nu ar trebui să țină cont) de valori.

Dar ce să facă lumea cu o istorie rece ? Cui îi place un raport de activitate ? Lumea are speranțe, doleanțe, preconcepții, nevoia identității și a solidarității și toate acestea pot fi hrănite cu istorie. Dintre zeama anostă a istoriei științifice și trufandaua istoriei „politice”, spectatorul ia decizia fără cea mai mică îndoială. Pentru că așa e omul. Istoria „politică” se bucură de avantajul componentei afective și de componenta retorică (lustrul discursului, plin de erori de argumentare, dar ce mai contează când pasiunile sunt dezlănțuite ?) și, din moment ce Istoria este doar instrumentul de  atingere a scopurilor politice (cu știință sau fără știință), nu zace în nesiguranță, în auto-criticism, în drame epistemologice – așa cum se întâmplă cu istoria făcută de istorici.

Bine – ați putea spune -, au fost atâția istorici de profesie care au dat-o în politică. Ei, și mulți politicieni au dat-o în bătaie de joc și tot mai au legitimitate. Și istoricii sunt oameni, truistically speaking, și rușine acelora care nu au deschiderea filozofică și onestitatea în fața istoriei. Istoricul științific trebuie să fie un om de caracter. Și puțini reușesc. În mod normal, hibrizii „istorici neistorici” sunt cei mai mulți într-o societate, cot la cot cu „neistoricii istorici”. În România, politizarea istoriei în timpul comunismului (și dacă sunt riguros, pot spune că și în timpul monarhiei majoritatea au fost puternic ideologizați / politizați) a lăsat o inerție a majorității populației, întreținută de ignoranță și de apatie (generată de lene) care se traduce în felul următor: cunoștințele istorice sunt extrase din varii medii (numai din literatura de specialitate, nu), fără o metodologie și cu un prag scăzut al suficienței. Cu alte cuvinte, poporul român e incult istoricește. O să îmi sară toți că occidentalii (și în special, americanii) sunt mai inculți decât noi. Așa e, dar să nu ne mai comparăm tot timpul cu acela mai slab, mai rău, mai înglodat. Să ne fim nouă înșine exigenți, în virtutea demnității pe care (numai) o declară toți patrioții luʼ pește.

Mă bucur că au ieșit la interval istoricii să mai facă educație după afirmațiile președintelui Traian Băsescu, chiar dacă au fost depășiți numeric și „vociferic” de toți neaveniții „monarhiști”. Cu toate acestea, lucrurile pot să rămână la fel ca înainte, atâta timp cât românul e situat în afara istoriei, tripat în hype. Societatea românească a avut întotdeauna eroii ei necunoscuți. Tocmai de aceea, problema nu e că nu avem personalități, pedagogi, modele. Problema e că nu sunt urechi să audă și ochi să vadă. Dar voturi și spații pentru exprimare sunt pentru toată lumea.

PS: Manualele de istorie nu sunt suficiente.

Sursa articolului: Academia Cațavencu, 30 martie 2011.

art-historia.blogspot.com înseamnă investigaţii meticuloase privind amănunte ale istoriei românilor. Afişele Art Historia înseamnă reconstituiri fascinante ale localităţilor, costumelor din alte vremuri. Muncă de Sisif, muncă de bijutier dacă stai să gîndeşti ce mică ne e istoria. Radu Oltean este omul care vede mai bine istoria: fiindcă ne-o ­de­senează.

Reporter: Ce istorie are românul?
Radu Oltean: Păi, ce-i istoria? Căutarea şi înţelegerea întîmplărilor şi a vieţii oamenilor din trecut? Sau o formă de propagandă pentru promovarea sentimentului de mîndrie naţională? Căci, din 1848 pînă mai ieri, istoria noastră a tot fost cam a doua variantă. România a tot avut nevoie de susţinere politică din partea istoriei. Iar acum, pentru prima oară, istoricii încearcă să scoată istoria din zona clişeelor naţionaliste. Însă acest lucru este foarte greu.

Rep.: Care-i voievodul nostru respectabil?
R.O.: Voievod sau şef al statului? Căci eu l-aş pune aici tot pe bătrînul Carol I. Cu cît citesc mai mult, cu atît sînt mai impresionat de ceea ce a realizat. Neamţul a reuşit să scoată parcă ce era mai bun din român. Dacă e să aleg un voievod neaoş, parcă m-aş opri la Brâncoveanu. A fost cu adevărat un tip grozav. Împreună cu fraţii Cantacuzino au făcut treabă excelentă şi ar fi făcut şi mai mult dacă nu ar fi intrat în conflict cu otomanii.

Rep.: Care-i cel glorios?
R.O.: Glorios? Glorios e un tip care a purtat multe războaie şi le-a cîştigat pe majoritatea? Deşi e un clişeu, l-aş pune aici pe Ştefan cel Mare. Fiindcă omul chiar a avut neobişnuit de multe succese miltare. Însă ideea de „glorie“ nu ar trebui să facă parte din sfera istoriei, ci din zona „promovarea spiritului patriotic“, care e altceva.

Rep.: Care-i cel „gonflat“?
R.O.: Gonflaţi au fost foarte mulţi lideri politici şi militari din istoria noastră. Au fost vremuri în care România avea nevoie mare de eroi. (Nu că nu ar avea şi acum.) Şi au fost transformaţi în nişte „icoane“ despre care nu puteai avea dubii. Însă acest lucru a fost specific tuturor ţărilor. Francezii, de exemplu, au excelat în chestia asta. Să îţi eroizezi strămoşii e ok. Rău este cînd istoria se reduce la acest nivel, cînd istoria lui Mihai Viteazul se opreşte, în imaginarul colectiv, la Amza Pellea care fuge pe cal cu barda în mîna stîngă, precum statuia de la Universitate, sau declamînd demn despre pohta ce-a pohtit el.

Rep.: De ce trăim din mituri?
R.O.: Miturile sînt absolut necesare spiritului uman. Ca şi religia. Oamenii au nevoie ca de aer de zei, mituri şi legende. Problema e atunci cînd la nivelul marelui public mitul se suprapune pe istorie. Iar rezultatul e numit tot istorie. Am citit nenumărate basme cu parfum de lucrare ştiinţifică despre geto-daci, scrise de diletanţi, şi care, promovate pe net sau în presă, au devenit certitudini pentru publicul neavizat (majoritar). Miturile, vechi sau moderne, pot deveni rapid istorie sigură (în imaginarul popular) dacă gîdilă într-un mod plăcut ego-ul poporului. În schimb, momente din istoria reală, corect documentate, sînt ignorate sau provoacă „bătălii“ şi patimi aprinse dacă spun lucruri care nu sînt pe plac naţiei.

Rep.: De ce le este frică istoricilor?
R.O.: Istoricilor cred că le este frică – din perspectiva mea, de outsider – de părerea propriilor colegi. Majoritatea covîrşitoare a istoricilor scriu exclusiv în periodice de specialitate, unde se citesc între ei. Sau ocazional publică cărţi grele, academice. Se feresc ca de naiba să scrie cărţi de popularizare. De aceea, de exemplu, Neagu Djuvara e atît de iubit de marele public şi dispreţuit de unii istorici. Este o mare nevoie de cărţi de istorie frumoase şi accesibile.

Theodor Aman, „Unirea Principatelor”, 1857

Azi ar trebui să fie mare sărbătoare. Să se joace hora. De fapt, autoritățile române au tot jucat hora an de an, ca într-un ritual pentru prosperitatea mult-dorită, eșuat însă într-un joc al greierului pe timp de vară. Se vorbește despre proiectul zilei libere. Doar că ziua liberă de sărbătoare e luată la noi ca zi liberă de odihnă, o duminică hibernală. Cum și eu sunt român neaoș, las hora Unirii pe seama celor care au învățat pașii la școala de partid, iar eu rămân în bârlog cu Epoca Unirii, scrisă de Dan Berindei (academician, cercetător), cea mai bună sinteză despre perioada 1856-1866 peste care am dat. Acele vremuri atât de agitate (care și-ar putea găsi un echivalent doar în epoca Marii Uniri de la 1918 sau în revoluționarul deceniu 1938-1948) au fost reconstituite pentru prima oară de Dan Berindei în 1979, iar ediția a doua (Corint, 2000) nu e prea „revăzută” (așa cum se afirmă pe pagina de titlu), păstrând retorica istoriografiei naționalist-comuniste. Putem citi despre oameni cu idei/viziuni „înaintate/progresiste”, despre grupuri retrograde și reacționare care – nu-i așa – meritau din plin o spălăceală din partea „maselor populare” de țărani și orășeni strânse de „agitatorii” patrioți în jurul clădirii Mitropoliei pentru a servi ca mijloc de presiune politică în timpul alegerilor domnului Țării Românești. Până să citesc din această carte nu mi-am putut imagina din ce grozavă încrengătură de conjuncturi favorabile, întorsături dramatice, aranjamente de culise și prezențe de spirit a ieșit Unirea Principatelor. E un episod demn de studiat, atât la școala istoriei, cât și la școala politicii și a patriotismului. Dar deocamdată mai sorb puțin din „Milcov” și mai blestem actualitatea României.

În perioada 14 mai – 18 iulie 2010 Muzeul de Artă Braşov organizează în colaborare cu Biblioteca Academiei Române Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, Parohia Evanghelică C. A. Braşov şi Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Bucureşti [adica Braşov, duh!] expoziţia “Braşovul în imagini – Artă şi document” – expoziţie de grafică şi fotografie  – prilejuită de împlinirea a 775 de ani de la prima atestare documentară a Braşovului. Expoziţia va fi însoţită de catalog.

Braşovul este printre puţinele oraşe din ţară care au suscitat un interes susţinut şi constant din partea artiştilor, atat a celor locali, cat şi a celor străini. Acest lucru s-a datorat aspectului particular al arhitecturii sale şi cadrului natural, ambele conferindu-i pitorescul generator de emoţii estetice. Reprezentările grafice ale oraşului din secolele XVIII – XX, dincolo de calităţile lor artistice, au, în multe cazuri, un pronunţat caracter documentar, fiind singurele mărturii ale imaginii oraşului şi a clădirilor sale, unele dispărute, înainte de inventarea fotografiei. Fotografii de la sfărşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX surprind, la rândul lor, în paralel cu artiştii, imaginea oraşului şi a transformărilor sale, lăsându-ne, ca şi aceştia, imagini care, dincolo de calităţile lor artistice, surprind oraşul aşa cum era atunci, şi,  întregind imaginea sa de-a lungul timpului, constituie documente care contribuie la cunoasterea Braşovului şi a istoriei sale.
Curator: Anca Maria Zamfir

Mie mi-au plăcut planurile oraşului întocmite în secolele XVIII-XIX – nici prea vechi pentru a nu fi inteligibile, nici prea noi pentru a ilustra întinderea oraşului de azi. Mă surprinde că există pe site-ul muzeului şi catalogul! Chiar se face ceva în cultura asta română cu internetul! [sau o fi la mijloc mâna saşilor?...:D] Felicitări inimoşilor de la muzeu!

Ieri au fost proiectate primele filme documentare în cadrul celei de a treia ediții a festivalului internațional de film privind drepturile omului One World. La cinema Eforie (București) au fost proiectate două documentare românești:

1. Vânătorul de securiști (Mirel Bran și Jonas Mercier, 2009), un film care îl are drept protagonist pe (fostul?) directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – Marius Oprea -, surprins în mijlocul unor operațiuni de deshumare a osemintelor unora dintre miile de luptători anticomuniști executați de trupele de Securitate fără proces și îngropați în gropi comune, fără slujbă de înmormântare. Imaginile sunt dublate de vocea lui Marius Oprea, care pledează de-a lungul întregului film pentru acțiune, pentru fapte care să ducă în cele din urmă la clarificarea cazurilor de crime împotriva umanității și condamnarea penală a persoanelor care au stat în spatele acestora. Directorul IICCMER mai este surprins și în clădirea institutului pe care îl conduce/conducea, regizorul intenționând să facă un profil al vieții cotidiene a celui căruia i se spune ”Vânătorul de securiști”. Apropo de această poreclă, cele 10000 de cazuri de execuții fără proces din anii comunismului, pe care încearcă IICCMER să le rezolve (sau la rezolvarea cărora să contribuie), rămân să se dizolve în sistemul judiciar (multe dintre cazuri fiind închise din cauză că nu sunt considerate crime împotriva umanității, ci doar omoruri), un sistem infectat – în virtutea nepotismului autohton – cu rude ale foștilor securiști sau persoane cu ”dosare” mai puțin curate. Un fragment, aici: 
    
2. Trădarea, moartea, uitarea (Monica Tănase, 2009) reconstituie în 25 de minute povestea grupului de luptători anticomuniști din satul Nucșoara (parte din ”rezistența din munți”), cu accentul pe cea a lui Toma Arnăuțoiu, prin intermediul fiicei lui – Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu -, care timp de 8 ani a cercetat arhivele Securității pentru a întregi șirul faptelor din timpul rezistenței (documentele găsite sunt reunite în volumul Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Luptătorii din munți. Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucșoara, București, Vremea, 2009, 896 p.). Toma Arnăuțoiu a fost în cele din urmă prins de Securitate în primăvara anului 1959 și executat împreună cu alți 15 condamnați la moarte din grupul de la Nucșoara.

Este cert că cele două documentare au fost făcute mai puțin cu gândul la calitatea prezentării și mai mult cu intenția de a difuza informații și mesaje. Montajul, sunetul, imaginea, indicațiile regizorale, repetarea cadrelor, toate acestea arată că aceste documentare au fost făcute prin improvizație, la repezeală, fără un simț artistic, aproape la fel de slab ca niște reportaje de televiziune românească. Oricum, informațiile au cântărit mai greu, au constituit niște dări de seamă ale continuității investigațiilor privind teroarea comunistă.

Înainte de Mihai Maxim, această întrebare a fost pusă de istoricul român Petre P. Panaitescu în perioada interbelică. Studiul său se numea De ce n-au cucerit turcii Țările Române și a apărut în volum în Intepretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, Universul, 1947 (o colecție de articole semnate de istoric, apărute în Revista Istorică Română și Revista Fundațiilor Regale). Spuneam că Mihai Maxim a luat în considerare și argumentele prezentate de P.P. Panaitescu și anume: 

1. Țările Române nu s-au aflat pe drumul ofensivei Imperiului Otoman.
2. A fost de preferat un regim de dominație indirectă, prin intermediul unor domnitori creștini (români, greci) obedienți.

Cum sunt întărite aceste argumente?  Înainte de aceasta, e de remarcat modul în care își pune P.P. Panaitescu întrebarea din titlu, reflectând o retorică specifică unei perioade de exaltare națională: ”Cum se face că noi românii avem dreptul să afirmăm cu mândrie că niciodată în decursul veacurilor nu ne-am pierdut autonomia politică, am trăit sub domnii noștri cu cârmuire românească, pe când vecinii noștri, unguri, bulgari și sârbi, au fost robii padișahului și țara lor a fost proprietatea lor?” (p. 152). Păi, pentru că:

1. Otomanii au folosit vechea rută tradițională Istanbul-Adrianopol-Belgrad-Buda-Viena, care trecea prin ”poarta”  deschisă de Câmpia Ungariei și care era ”paralelă” cu Dunărea. Din cauză că navigația în porțiunea Cazanelor (Porțile de Fier) trebuia întreruptă până în secolul al XIX-lea, dându-se astfel discontinuitate exploatării militare a Dunării, ”principatele române rămâneau alături de drum”. (p. 157-159)
2. P.P. Panaitescu afirma că ”turcii n-au avut niciodată calități de coloniști și de organizatori în domeniul economic”, că ”ei nu îmbogățeau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnice superioare //ca romanii// , ci secătuiau bogățiile , fără a crea izvoare noi de bunuri”. Se face chiar o analogie cu Imperiul Spaniol. În schimb, românii ”eau specialiști în agricultură și creșterea vitelor, profesiune pe care o aveau în sânge” (!!!) (p. 154-156). Deci ”era în interesul împărăției ca grânarul ei //?//, fără de care ar fi murit de foame oștirea și capitala //?//, să fie bine gospodărit și gospodăria bună o asigura numai administrația românească” (p. 156). Cum rămâne cu fanarioții? 

Facem un apel umanitar Ahivelor din Istanbul să publice mai repede documentele otomane!

Pe 28 noiembrie au fost lansate la standul editurii Humanitas, în cadrul târgului internaţional de carte Gaudeamus, două cărţi de istorie, scrise de autori cunoscuţi (şi controversaţi, uneori) în spaţiul public românesc. Vladimir Tismăneanu a publicat o analiză a revoluţiilor din 1989 în Despre 1989. Naufragiul utopiei, în colecţia cu “Despre…” (ale cărei volume concentrate dinamizează “piaţa” ideilor). Conţinutul acestui dosar de eseuri atinge şi momentele din 1956 (Revoluţia din Ungaria) şi 1968 (“Primăvara” de la Praga), şi discută mai pe larg unele aspecte şi preliminarii ale Revoluţiei din România. A doua carte, cea a lui Lucian Boia, se numeşte “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial. Este o lucrare de cercetare (Lucian Boia a devenit cunoscut prin lucrările sale de sinteză) structurată în două parţi, prima analizând dilemele românilor înaintea intrării României în război, iar a doua catalogând acei intelectuali marcanţi care au fost pentru intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. Lucru curios, printre ei nu se află Petre Carp şi Titu Maiorescu, figuri aproape clişeu ale germanofiliei, probabil din cauză că autorul a evitat cât s-a putut oamenii politici în partea prosopografică.

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” a editat în 2008 studiul de caz despre Lazăr Şăineanu scris de George Voicu. Doar după ce am scris referatul prezentat mai jos am aflat de acest studiu, pe care aştept să îl găsesc mai bine documentat şi mai bine scris, în fond, decât ce am scris eu.

George VOICU, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Nr. 3/2008.

De-a lungul secolului al XIX-lea asistăm la o deplasare a unui număr mare de evrei din spațiul central și est-european în Țările și viitoare Principate Române. O să ne limităm doar la cazul nostru, plasat în orașul București, în care locuiau în anul 1820 doar 127 de familii de evrei (grosso modo, în jur de 600 de persoane), pentru ca în 1899 să locuiască în același oraș peste 40 000 de evrei, un număr care forma 14,7% din totalul populației Bucureștiului[1]. Nu o să ne ocupăm de factorii care au contribuit la deplasarea și stabilirea evreilor în spațiul românesc, ne vom mulțumi doar să sesizăm că în Principatele Române și apoi în România se formează comunități importante de evrei, atât sefarzi, cât și așkhenazi, care vor intra în atenția populației creștine autohtone.

Contextul social și politic românesc în care își fac apariția familiile de evrei este extrem de fragil. Mișcarea națională (o mișcare creștină, mai ales în spațiul românesc), dublată în practică de o politică națională, va adopta ușor o atitudine xenofobă, evidențiată chiar în Constituția din 1866. Modificarea articolului 7 din Constituție, impusă de Marile Puteri statului român în schimbul recunoașterii internaționale a independenței, va genera o întreagă serie de dezbateri politice și conflicte de stradă care nu dezvăluiau altceva decât antisemitismul adoptat în special de reprezentanți ai elitei politice românești și caracteristic unei lungi perioade de timp, până după Al Doilea Război mondial (cu manifestările extremiste ale grupărilor legionare).

În acest context, evreii, care puteau deveni cetățeni ai statului român doar pe calea naturalizării, își găsesc locul în societatea românească relativ ușor, în ciuda presiunilor ideologice. Vorbim în special de grupul evreilor modernizați, reformați, care au renunțat la traiul în ghetou și au adoptat un mod de viață cu accente laice. Printre aceștia se numără persoane care s-au integrat în sistemul universitar, atât în calitate de studenți, cât și în calitate de profesori. De la 1864, anul înființării Universității din București, până la 1900, cei mai mulți evrei absolvenți ai Universității erau de la Facultatea de Medicină (183) și de la Școala de Farmacie (73)[2], rezultat al unei orientări a tinerilor evrei către o carieră medico-farmaceutică. Un număr foarte mic de evrei erau absolvenți ai Facultății de Litere și Filosofie[3]. Printre aceștia se număra și Lazăr Șăineanu, care în 1901 părăsea România pentru a se muta în Paris, încheindu-și astfel ”etapa românească” a vieții sale. Vom vedea în continuare în ce a constat această perioadă și ce l-a determinat pe Lazăr Șăineanu să emigreze.

Pentru început, vom schița principalele momente din tinerețea lui Lazăr Șăineanu. El s-a născut într-o familie de evrei la Ploiești în anul 1859[4], cu numele Schein. În 1882 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, legea Instrucțiunii Publice din 1864 permițându-i acest lucru[5]. Frecventează în special cursurile de lingvistică ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, precum și cursurile lui Titu Maiorescu și ale lui Alexandru Odobescu, la care a participat încă din liceu (fiind cursuri publice)[6]. Interesat fiind de filologie, a publicat, în timpul cât a fost student, câteva studii în “Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie” și în revista “Convorbiri literare”[7]. Greutățile din familie l-au obligat să întrerupă studiile, însă va reveni, iar în 1887 va susține lucrarea de licență cu titlul Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre transițiunea sensurilor, un studiu de pionierat referitor la semantica limbii române[8]. Efortul său este răsplătit prin acordarea premiului Hillel, cel mai important premiu al Universității din București, care consta în suma de 5000 de franci aur. În consecință, Lazăr Șăineanu și-a permis să își continue studiile la Paris (1888), apoi la Leipzig (1889), unde va obține și titlul de doctor în litere cu lucrarea Les jours d’emprunt ou les jours de la vieille, tradusă în română în 1896 cu titlul Zilele Babei și legenda Dochiei[9].

Revenind în țară în 1889, tânărul filolog este numit suplinitor onorific al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu la catedra de filologie comparată din cadrul Facultății de Litere și Filosofie[10]. În paralel, pentru a se susține financiar, va face o cerere pentru ocuparea unui post de profesor în învățământul secundar, cerere care a întâmpinat opoziții, dar care a fost acceptată în cele din urmă la insistențele lui Alexandru Odobescu,  după cum mărturisește însuși Lazăr Șăineanu[11]. Este numit, așadar, profesor de limba latină la gimnaziul Lazăr, cu începerea activității de la 1 septembrie 1890, dar în același an, la 4 iunie, primește o altă adresă, care îl informează despre numirea lui la Universitate[12]. Tot Lazăr Șăineanu ne va lămuri asupra acestui aspect: “D. V.A. Urechia ocupa de mulți ani catedra de generală de istoria și literatura română și d-sa fuse acela care propuse separațiunea catedrei sale în două: una de istoria și literatura română după Mihai-Viteazul pe care continua s-o ocupe, și alta de istoria și literatura română înainte de Mihai-Viteazul și pe care aspira s-o suplinească”[13]. A doua catedră urma să fie ocupată de Șăineanu, în calitate de profesor suplinitor, în conformitate cu numirea sa de către ministrul Instrucțiunii Publice, C.C. Arion[14], din 4 iunie. Cu privire la colegul său, V.A. Urechia, Lazăr Șăineanu afirma în 1901 că “în asemenea condițiuni, numirea mea nu putea fi pe placul d-lui Urechia, care din acest moment mi se făcu dușman de moarte”, urmând să conchidă: “Acum începe un șir de mizerabile uneltiri, de intrigi nedemne, de agitațiuni meschine, cari nu-și au perechea în analele școlei”[15].

Să ne oprim puțin asupra acestui moment. În primul rând, trebuie să specificăm faptul, de o deosebită importanță pentru acea perioadă, că Lazăr Șăineanu nu era un evreu naturalizat în 1890, deci nu avea cetățenia română, necesară pentru ocuparea unei funcții în stat. Încă din 1889, conștient de acest fapt, face demersuri pentru obținerea naturalizării[16], proces care în 1901 nu se va încheia, după cum vom vedea. În al doilea rând, curentul de opinie antisemit, în strânsă legătură cu intensificarea manifestărilor cu caracter național, va influența acțiunile cu caracter politic sau administrativ[17]. Istoria românilor intra bineînțeles în sfera ideologiei naționale, ca atare predarea ei în Universitate avea nevoie, cel puțin principial, de reprezentanți ai națiunii române, deci profesori români. Lazăr Șăineanu ilustrează această dilemă în memoriul său: “[Profesorii Facultății de Litere și Filosofie] Cu toții recunosc că titlul nenorocit al noii catedre (și aceasta tot o creațiune a d-lui Urechia) e cauza unică a agitațiunii și că separând istoria și literatura [s.n.], se va da tuturor dreptate. În consecință, d. Tocilescu se oferă a face gratuit până la concurs cursul de istorie, iar cursul de limbă și literatură să rămâie în sarcina mea”[18].

În cazul lui Lazăr Șăineanu asistăm la o confruntare între reglementare și practică, între o situație de jure și o situație de facto. Pe de o parte, Lazăr Șăineanu era un merituos filolog, motiv care a stat la baza numirii lui la Universitate[19], iar pe de altă parte, el era un evreu nenaturalizat care, deși ocupa ca suplinitor catedra lui Hașdeu, nu putea ocupa o catedră universitară de istorie și literatură română. Din această situație încurcată filologul a încercat să iasă prin demisia din noiembrie 1890, înaintată ministrului Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu[20]. La finele anului, Lazăr Șăineanu pierduse și catedra de la gimnaziul Lazăr – unde nu apucase să funcționeze -, și pe cea de la Universitate. Conflictul personal, concretizându-l pe cel ideologic, nu a dispărut însă, ci a fost transferat în plan politic, în Parlament, acolo unde s-a dezbătut în continuare naturalizarea.

În Parlament, datorită faptului că profesori universitari erau și reprezentanți politici, problema naturalizării filologului a fost dezbătută cu exces de zel. Marele adversar continuă să fie V.A. Urechia, care își atribuie un rol național. Argumentele sale alcătuiesc un discurs ideologic: „nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!”[21], urmând să condamne lipsa preocupării politice a lui Lazăr Șăineanu, în timp ce „lupta pentru cauza națiunii” exprima dezideratele academice[22]. Cu alte cuvinte, Lazăr Șăineanu nu respecta direcția pe care o adoptase viața universitară, și anume politicianismul. În plus, antisemitismul a ajuns să constituie o eficace „trambulină de parvenire” pentru universitari[23].

Această veritabilă epopee zadarnică a naturalizării lui Lazăr Șăineanu a durat o lungă perioadă de timp, din 1889 până în 1900, ceea ce înseamnă repetate respingeri. Scandalul a căpătat proporții semnificative. În afara Universității, de această dată s-au înmulțit argumentele taberei adverse (reprezentată de V.A. Urechia, Iacob Negruzzi, D.A. Sturdza și alții). Au fost invocate atât argumente ce aparțineau de așa-zisul „sindrom al cetății asediate”[24], cât și argumente desprinse din acuze de scrieri „contra țării”[25]. Aplicarea preferențială a legilor[26], precum și fraudarea voturilor din Camera Deputaților sau din Senat (prin influență, intervenții și dublarea unui număr de voturi), sunt doar doi din factorii care au obstrucționat procesul obținerii cetățeniei române, în situația în care Lazăr Șăineanu îndeplinea condițiile de naturalizare[27].

În paralel cu acest proces, Lazăr Șăineanu continuă să publice studii de lexicologie și folclor, demonstrând astfel calitățile sale științifice. Lucrarea Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice a fost premiată de către Academia Română în 1895, în schimb, lucrarea mai cunoscută astăzi, Influența orientală asupra limbii și culturii române, este respinsă în anul 1900 de la premiul aceleiași instituții. Pe lângă aceasta, mișcările antisemite studențești, precum și suprimarea catedrei de filologie comparată după retragerea lui Hașdeu – catedră al cărei unic pretendent era Lazăr Șăineanu[28] -, au arătat modul în care politica se infiltra în instituțiile de cultură.

În anul 1901, cererea de încetățenire îi este respinsă din nou la Senat, de această dată în unanimitate[29]. În aceste condiții, Lazăr Șăineanu se hotărăște să părăsească definitiv România, pentru a se stabili în Franța, unde va continua să publice studii de lingvistică franceză. Profund marcat de această „agonie” a naturalizării, el va publica memoriul O carieră filologică. Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic atât în București, cât și în Paris. Problema acestui evreu filolog e mai mult decât una personală. Ea privește întreaga societate românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

[1] Eliyahu Feldan, Lucian-Zeev Herscovici, Bucharest, în ***, Encyclopaedia Judaica, ed. II, vol. IV, p. 239.

[2] Jehiel Michael Șorer, La răspântie de veacuri. Evreii în 1900-1901, București, 2004, p. 277.

[3] Până la 1900 era un singur licențiat evreu la facultatea din București, cf. ibidem, p. 277. Punem însă la îndoială acest număr, având cel puțin exemplul lui Lazăr Șăineanu (absolvent în 1887) și al lui Ion Aurel Candrea (absolvent în 1896).

[4] Lucia Wald, Lingviști și filologi evrei din România, București, Hasefer, 1996, p. 57.

[5] ***, Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor. Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament (1864-1901), București, Imprimeria Statului, 1901, p. 23: “(art.264) Vor fi primiți ca studenți regulați în facultăți acei cari vor fi terminat cursul învățăturilor de liceu și vor fi trecut examenul general.” În textul legii nu se face nicio referire la confesiunea elevului sau studentului.

[6] Luca Vornea, Lazăr Șăineanu: schiță biografică, București, Adevărul, 1928, p. 9.

[7] Ibidem, p. 18.

[8] Lucia Wald, op.cit., p. 58.

[9] Ibidem, p. 58.

[10] Cf. Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885-1900). Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic, București, Emil Storck, 1901, p. 3-4, acest post era “gratuit”, deci fără plata unui salariu.

[11] Ibidem, p. 4.

[12] Ibidem, p. 5.

[13] Ibidem, p. 6-7.

[14] Lucia Wald, op.cit., p. 59.

[15] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7.

[16] Ibidem, p. 4.

[17] Se manifestă o politică școlară discriminantă față de evrei, care va culmina cu Legea Învățământului Primar din 1893. Vezi și Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 289-295; Liviu Rotman, Școala Israelito-Română (1851-1914), București, Hasefer, 1999, p. 88.

[18] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7-8.

[19] Cf. Constantin Șăineanu, Lazăr Șăineanu (1859-1934). O activitate de o jumătate de secol în serviciul științei, București, Editura “Cultura Poporului”, 1935, p. 11, în adresa de numire se specifica “în vederea cunoștințelor sale întinse în filologia română”.

[20] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 8.

[21] Ibidem, p. 67.

[22] Ibidem, p. 63-67.

[23] Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 278-279.

[24] D.A. Sturdza: „Noi suntem o țară mică. Trebuie să ne apărăm Plevna internă de dușmani. Și apoi nu ne trebuie învățați străini”, apud Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 20.

[25] Ibidem, p. 17-18.

[26] Ibidem, p. 24: „toți bancherii, cari au cerut naturalizarea, au obținut-o fără cea mai mică dificultate”. Totodată, el constata că „Art. VII din Constituțiune, foarte frumos în teorie, se află îngrădit în practică cu o serie de dispozițiuni anticonstituționale, care îngreunează peste măsură aplicarea-i.”, în ibidem, p. 43.

[27] Ibidem, p. 13-14.

[28] Constantin Șăineanu, Amintiri, București, Tipografia „Universul”, 1947, p. 68-69.

[29] Cf. ibidem, p. 72-73.

Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, trad. în limba română de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002.

După 26 de ani, lucrarea scrisă de Daniel Chirot apare în traducere românească sub titlul Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt, conţinutul volumului va avea foarte puţin de a face cu zona Munţilor Balcani, aici cititorul asistând la ceea ce Maria Todorova ilustra în una din cărţile sale[1], şi anume includerea  spaţiului românesc în zona balcanică, fie ea geografică sau culturală. Aşadar, spaţiul avut în vedere se mută la nordul Dunării, în Valahia. Motivele pentru care lucrarea este restrânsă la Valahia şi nu la toate Ţările Române sunt prezentate în al doilea capitol, care arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. Clişeul „Ţărilor Române” umbreşte un set de caracteristici ale fiecărei provincii istorice, dar folosirea acestuia e comodă şi chiar legitimă în cazul unei perspective care ar putea găsi trăsăturile comune ale acestor spaţii populate de români. Din perspectiva economică şi socială, includerea Moldovei în această lucrare este naturală, cu atât mai mult în ceea ce priveşte capitolele legate de istoria românilor după unirea Principatelor din 1859.

Titlul anunţă o posibilă abordare teoretică. Într-adevăr, Daniel Chirot îmbină teoretizarea periferiei economico-sociale cu puterea exemplului dat de istoria economico-socială a Ţării Româneşti (Valahiei). De fapt, intenţia autorului pare dublă, în ambele sensuri. În primul sens, el construieşte un model teoretic pornind de la cazul Valahiei, iar în al doilea sens, modelul teoretic al periferiei este aplicat istoriei Valahiei. În al doilea caz, ne-am putea îngrijora în legătură cu o potenţială încadrare a experienţei românilor din Valahia într-o manieră asemănătoare unui pat al lui Procust. Vom vedea dacă autorul a reuşit să depăşească acest pericol, dat fiind şi faptul că provine din afara spaţiului românesc.

Încă din primul capitol (O metodă pentru studierea schimbării sociale) se anunţă o dezbatere cu privire la modul în care ar trebui scrisă istoria socială. Suntem în anul 1976, într-o perioadă care stă sub semnul istoriei structurale. Structurile economice şi sociale sunt principalul obiect al istoriografiei occidentale (fără să ignorăm tendinţele marxiste sau „marxizante” de a explica trecutul, foarte tentante în epocă). Daniel Chirot este discipolul unor astfel de istorici, cum ar fi Immanuel Wallerstein. Explicarea trecutului pe baza unor legi este şi ceea ce încearcă să întreprindă autorul prin lucrarea de faţă. Ce este în fond această carte, care cuprinde istoria românilor de la 1250 la 1914 în mai puţin de 300 de pagini, decât o sinteză care trebuie să vehiculeze inerentele-i scheme ? O sinteză pusă în slujba unui model emis de Immanuel Wallerstein[2] este sensibil expusă unor generalizări, iar autorul este conştient de această chestiune: „nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). La nivel mondial, Valahia reprezintă pentru Daniel Chirot un caz particular, care urmează să fie „interogat” de modelul teoretic, al coloniei (periferiei). Aşadar, sensul verificării teoriei periferiei economico-sociale prin exemplul Valahiei este cel anunţat, sens care va fi ilustrat pe parcursul lucrării. Această sinteză lansează continuu întrebări al căror răspuns final îl vom găsi chiar în subtitlul studiului: „Formarea unei colonii balcanice”.

Pe parcursul capitolelor 3-7, autorul identifică o serie de tipuri de sisteme politico-economice. Pornind de la tipul „comunitar-comercial” atribuit anilor 1250-1600, societatea valahă trece prin tipul proto-colonial (1600-1821), apoi prin tranziţia (1821-1864) şi prin desăvârşirea tipului colonial modern (1864-1917). Fiecare din aceste faze este puternic vizualizată sub aspect social, iar punerea cap la cap a acestora nu dă naştere decât unei sinteze cuprinzătoare de istorie socială. Ce îl interesează pe autor cel mai mult este nu atât setul de particularităţi corespunzător fiecărui tip de sistem politico-economic, cât modul în care societatea valahă a devenit o colonie a Europei Occidentale.

Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din  puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români, dintre acestea dominante fiind volumele editate între anii 1950-1975, cu alte cuvinte, ultimele apariţii privind această temă pentru studiul lui Chirot. Relativa deschidere a regimului lui Nicolae Ceauşescu din primii ani de la preluarea conducerii statului a creat unele condiţii pentru ca cercetători străini, din blocul vestic, să efectueze stagii de studii în România. Printre aceştia s-a numărat şi Daniel Chirot, care, după contactul cu lumea românească şi cu istoriografia română, a inclus istoria românilor în istoria universală, a contextualizat-o prin această sinteză.

Marele avantaj al acestei cărţi, după părerea noastră, ar fi la prima vedere claritatea. Mulţi cititori pot cădea în capcana care a apărut poate nu intenţionat, anume aceea de a considera cartea o scurtă istorie a românilor. Claritatea ideilor, logica aproape firească a înşiruirii cauzelor şi rezultatelor, precum şi prezentarea datelor problemelor într-un mod schematic dau imaginea unei sinteze bine scrise şi mai ales corect scrise. Totuşi, planul argumentelor prezintă unele fisuri. Pentru o discuţie aplicată legată de periferii, cum este Schimbarea socială într-o societate periferică, istoria Valahiei e supusă unui interogatoriu care conţine anumite întrebări, multe cu răspuns închis, care urmăresc doar confirmare sau infirmare de ipoteze, fiind ignorate alte întrebări în afara celor punctuale, fapt ce sărăceşte rezultatul cercetării. În demersul explicativ, paradigma politico-economică nu lasă loc unor consideraţii de ordin cultural, atât de importante pentru istoria oricărei comunităţi umane. Erudiţia autorului este îngrădită de o anumită viziune istoriografică, structurală, ceea ce face ca volumul lui Daniel Chirot să poată fi amendat cu uşurinţă astăzi (mai ales că între timp istoriografia română a mai umplut nişte goluri). Sunt utilizate metode comparative, critice, ori deduceri cognitive, ceea ce face ca lucrarea să nu treacă nevăzută. O istorie cu privire la români, făcută cu instrumente ale istoriografiei occidentale, scrisă în contextul naşterii în România a unei istoriografii naţional-socialiste, reprezintă o contribuţie importantă, care lansează mai multe întrebări decât răspunsuri. Traducerea volumului în limba română după 26 de ani pare un gest întârziat, dar orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.

[1] Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 1998.

[2] Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, 4 vol. Bucureşti, 1992-1994.

Împărţirea teritorială a României în 1950 (schemă întocmită după informaţiile din Nicoleta Ionescu-Gură, "Stalinizarea României", Bucureşti, All, 2005)

Printre aşa-zisele “reforme” la pachet din anii 1948-1950 ale comuniştilor s-a numărat şi reforma administrativă. După ce în plenara Comitetului Central al PMR din 15-17 mai 1950  s-a hotărât raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române după modelul sovietic, Marea Adunare Naţională a votat legea corespunzătoare în şedinţa din 6 septembrie 1950.

Dacă înainte de această reformă teritoriul României era împărţit în 58 judeţe, 424 plăşi, 6276 comune, de la sfârşitul anului 1950 teritoriul României era împărţit în 28 de regiuni (numărul lor a fost redus la 18 în 1952 şi la 16, în 1956), 177 de raioane şi 4052 de comune. Pe lângă acestea se remarcă oraşele de importanţă republicană, “acele localităţi care din punct de vedere economic şi politic prezentau o importanţă deosebită pentru R.P.R.” (Nicoleta Ionescu-Gură, p. 176). Aceste oraşe erau (cu numărul de locuitori la acel moment):

• Bucureşti – 1.041.000
• Braşov – 82.984
• Cluj – 117.915
• Galaţi – 80.411
• Ploieşti – 95.632
• Constanţa – 75.587
• Iaşi – 90.075
• Timişoara – 111.987

Bibliografie: Nicoleta Ionescu-Gură, “Stalinizarea României“, Bucureşti, All, 2005, p. 174-182.