Spre Levant, monşer!

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” a editat în 2008 studiul de caz despre Lazăr Şăineanu scris de George Voicu. Doar după ce am scris referatul prezentat mai jos am aflat de acest studiu, pe care aştept să îl găsesc mai bine documentat şi mai bine scris, în fond, decât ce am scris eu.

George VOICU, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Nr. 3/2008.

De-a lungul secolului al XIX-lea asistăm la o deplasare a unui număr mare de evrei din spațiul central și est-european în Țările și viitoare Principate Române. O să ne limităm doar la cazul nostru, plasat în orașul București, în care locuiau în anul 1820 doar 127 de familii de evrei (grosso modo, în jur de 600 de persoane), pentru ca în 1899 să locuiască în același oraș peste 40 000 de evrei, un număr care forma 14,7% din totalul populației Bucureștiului[1]. Nu o să ne ocupăm de factorii care au contribuit la deplasarea și stabilirea evreilor în spațiul românesc, ne vom mulțumi doar să sesizăm că în Principatele Române și apoi în România se formează comunități importante de evrei, atât sefarzi, cât și așkhenazi, care vor intra în atenția populației creștine autohtone.

Contextul social și politic românesc în care își fac apariția familiile de evrei este extrem de fragil. Mișcarea națională (o mișcare creștină, mai ales în spațiul românesc), dublată în practică de o politică națională, va adopta ușor o atitudine xenofobă, evidențiată chiar în Constituția din 1866. Modificarea articolului 7 din Constituție, impusă de Marile Puteri statului român în schimbul recunoașterii internaționale a independenței, va genera o întreagă serie de dezbateri politice și conflicte de stradă care nu dezvăluiau altceva decât antisemitismul adoptat în special de reprezentanți ai elitei politice românești și caracteristic unei lungi perioade de timp, până după Al Doilea Război mondial (cu manifestările extremiste ale grupărilor legionare).

În acest context, evreii, care puteau deveni cetățeni ai statului român doar pe calea naturalizării, își găsesc locul în societatea românească relativ ușor, în ciuda presiunilor ideologice. Vorbim în special de grupul evreilor modernizați, reformați, care au renunțat la traiul în ghetou și au adoptat un mod de viață cu accente laice. Printre aceștia se numără persoane care s-au integrat în sistemul universitar, atât în calitate de studenți, cât și în calitate de profesori. De la 1864, anul înființării Universității din București, până la 1900, cei mai mulți evrei absolvenți ai Universității erau de la Facultatea de Medicină (183) și de la Școala de Farmacie (73)[2], rezultat al unei orientări a tinerilor evrei către o carieră medico-farmaceutică. Un număr foarte mic de evrei erau absolvenți ai Facultății de Litere și Filosofie[3]. Printre aceștia se număra și Lazăr Șăineanu, care în 1901 părăsea România pentru a se muta în Paris, încheindu-și astfel ”etapa românească” a vieții sale. Vom vedea în continuare în ce a constat această perioadă și ce l-a determinat pe Lazăr Șăineanu să emigreze.

Pentru început, vom schița principalele momente din tinerețea lui Lazăr Șăineanu. El s-a născut într-o familie de evrei la Ploiești în anul 1859[4], cu numele Schein. În 1882 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, legea Instrucțiunii Publice din 1864 permițându-i acest lucru[5]. Frecventează în special cursurile de lingvistică ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, precum și cursurile lui Titu Maiorescu și ale lui Alexandru Odobescu, la care a participat încă din liceu (fiind cursuri publice)[6]. Interesat fiind de filologie, a publicat, în timpul cât a fost student, câteva studii în “Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie” și în revista “Convorbiri literare”[7]. Greutățile din familie l-au obligat să întrerupă studiile, însă va reveni, iar în 1887 va susține lucrarea de licență cu titlul Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre transițiunea sensurilor, un studiu de pionierat referitor la semantica limbii române[8]. Efortul său este răsplătit prin acordarea premiului Hillel, cel mai important premiu al Universității din București, care consta în suma de 5000 de franci aur. În consecință, Lazăr Șăineanu și-a permis să își continue studiile la Paris (1888), apoi la Leipzig (1889), unde va obține și titlul de doctor în litere cu lucrarea Les jours d’emprunt ou les jours de la vieille, tradusă în română în 1896 cu titlul Zilele Babei și legenda Dochiei[9].

Revenind în țară în 1889, tânărul filolog este numit suplinitor onorific al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu la catedra de filologie comparată din cadrul Facultății de Litere și Filosofie[10]. În paralel, pentru a se susține financiar, va face o cerere pentru ocuparea unui post de profesor în învățământul secundar, cerere care a întâmpinat opoziții, dar care a fost acceptată în cele din urmă la insistențele lui Alexandru Odobescu,  după cum mărturisește însuși Lazăr Șăineanu[11]. Este numit, așadar, profesor de limba latină la gimnaziul Lazăr, cu începerea activității de la 1 septembrie 1890, dar în același an, la 4 iunie, primește o altă adresă, care îl informează despre numirea lui la Universitate[12]. Tot Lazăr Șăineanu ne va lămuri asupra acestui aspect: “D. V.A. Urechia ocupa de mulți ani catedra de generală de istoria și literatura română și d-sa fuse acela care propuse separațiunea catedrei sale în două: una de istoria și literatura română după Mihai-Viteazul pe care continua s-o ocupe, și alta de istoria și literatura română înainte de Mihai-Viteazul și pe care aspira s-o suplinească”[13]. A doua catedră urma să fie ocupată de Șăineanu, în calitate de profesor suplinitor, în conformitate cu numirea sa de către ministrul Instrucțiunii Publice, C.C. Arion[14], din 4 iunie. Cu privire la colegul său, V.A. Urechia, Lazăr Șăineanu afirma în 1901 că “în asemenea condițiuni, numirea mea nu putea fi pe placul d-lui Urechia, care din acest moment mi se făcu dușman de moarte”, urmând să conchidă: “Acum începe un șir de mizerabile uneltiri, de intrigi nedemne, de agitațiuni meschine, cari nu-și au perechea în analele școlei”[15].

Să ne oprim puțin asupra acestui moment. În primul rând, trebuie să specificăm faptul, de o deosebită importanță pentru acea perioadă, că Lazăr Șăineanu nu era un evreu naturalizat în 1890, deci nu avea cetățenia română, necesară pentru ocuparea unei funcții în stat. Încă din 1889, conștient de acest fapt, face demersuri pentru obținerea naturalizării[16], proces care în 1901 nu se va încheia, după cum vom vedea. În al doilea rând, curentul de opinie antisemit, în strânsă legătură cu intensificarea manifestărilor cu caracter național, va influența acțiunile cu caracter politic sau administrativ[17]. Istoria românilor intra bineînțeles în sfera ideologiei naționale, ca atare predarea ei în Universitate avea nevoie, cel puțin principial, de reprezentanți ai națiunii române, deci profesori români. Lazăr Șăineanu ilustrează această dilemă în memoriul său: “[Profesorii Facultății de Litere și Filosofie] Cu toții recunosc că titlul nenorocit al noii catedre (și aceasta tot o creațiune a d-lui Urechia) e cauza unică a agitațiunii și că separând istoria și literatura [s.n.], se va da tuturor dreptate. În consecință, d. Tocilescu se oferă a face gratuit până la concurs cursul de istorie, iar cursul de limbă și literatură să rămâie în sarcina mea”[18].

În cazul lui Lazăr Șăineanu asistăm la o confruntare între reglementare și practică, între o situație de jure și o situație de facto. Pe de o parte, Lazăr Șăineanu era un merituos filolog, motiv care a stat la baza numirii lui la Universitate[19], iar pe de altă parte, el era un evreu nenaturalizat care, deși ocupa ca suplinitor catedra lui Hașdeu, nu putea ocupa o catedră universitară de istorie și literatură română. Din această situație încurcată filologul a încercat să iasă prin demisia din noiembrie 1890, înaintată ministrului Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu[20]. La finele anului, Lazăr Șăineanu pierduse și catedra de la gimnaziul Lazăr – unde nu apucase să funcționeze -, și pe cea de la Universitate. Conflictul personal, concretizându-l pe cel ideologic, nu a dispărut însă, ci a fost transferat în plan politic, în Parlament, acolo unde s-a dezbătut în continuare naturalizarea.

În Parlament, datorită faptului că profesori universitari erau și reprezentanți politici, problema naturalizării filologului a fost dezbătută cu exces de zel. Marele adversar continuă să fie V.A. Urechia, care își atribuie un rol național. Argumentele sale alcătuiesc un discurs ideologic: „nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!”[21], urmând să condamne lipsa preocupării politice a lui Lazăr Șăineanu, în timp ce „lupta pentru cauza națiunii” exprima dezideratele academice[22]. Cu alte cuvinte, Lazăr Șăineanu nu respecta direcția pe care o adoptase viața universitară, și anume politicianismul. În plus, antisemitismul a ajuns să constituie o eficace „trambulină de parvenire” pentru universitari[23].

Această veritabilă epopee zadarnică a naturalizării lui Lazăr Șăineanu a durat o lungă perioadă de timp, din 1889 până în 1900, ceea ce înseamnă repetate respingeri. Scandalul a căpătat proporții semnificative. În afara Universității, de această dată s-au înmulțit argumentele taberei adverse (reprezentată de V.A. Urechia, Iacob Negruzzi, D.A. Sturdza și alții). Au fost invocate atât argumente ce aparțineau de așa-zisul „sindrom al cetății asediate”[24], cât și argumente desprinse din acuze de scrieri „contra țării”[25]. Aplicarea preferențială a legilor[26], precum și fraudarea voturilor din Camera Deputaților sau din Senat (prin influență, intervenții și dublarea unui număr de voturi), sunt doar doi din factorii care au obstrucționat procesul obținerii cetățeniei române, în situația în care Lazăr Șăineanu îndeplinea condițiile de naturalizare[27].

În paralel cu acest proces, Lazăr Șăineanu continuă să publice studii de lexicologie și folclor, demonstrând astfel calitățile sale științifice. Lucrarea Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice a fost premiată de către Academia Română în 1895, în schimb, lucrarea mai cunoscută astăzi, Influența orientală asupra limbii și culturii române, este respinsă în anul 1900 de la premiul aceleiași instituții. Pe lângă aceasta, mișcările antisemite studențești, precum și suprimarea catedrei de filologie comparată după retragerea lui Hașdeu – catedră al cărei unic pretendent era Lazăr Șăineanu[28] -, au arătat modul în care politica se infiltra în instituțiile de cultură.

În anul 1901, cererea de încetățenire îi este respinsă din nou la Senat, de această dată în unanimitate[29]. În aceste condiții, Lazăr Șăineanu se hotărăște să părăsească definitiv România, pentru a se stabili în Franța, unde va continua să publice studii de lingvistică franceză. Profund marcat de această „agonie” a naturalizării, el va publica memoriul O carieră filologică. Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic atât în București, cât și în Paris. Problema acestui evreu filolog e mai mult decât una personală. Ea privește întreaga societate românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

[1] Eliyahu Feldan, Lucian-Zeev Herscovici, Bucharest, în ***, Encyclopaedia Judaica, ed. II, vol. IV, p. 239.

[2] Jehiel Michael Șorer, La răspântie de veacuri. Evreii în 1900-1901, București, 2004, p. 277.

[3] Până la 1900 era un singur licențiat evreu la facultatea din București, cf. ibidem, p. 277. Punem însă la îndoială acest număr, având cel puțin exemplul lui Lazăr Șăineanu (absolvent în 1887) și al lui Ion Aurel Candrea (absolvent în 1896).

[4] Lucia Wald, Lingviști și filologi evrei din România, București, Hasefer, 1996, p. 57.

[5] ***, Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor. Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament (1864-1901), București, Imprimeria Statului, 1901, p. 23: “(art.264) Vor fi primiți ca studenți regulați în facultăți acei cari vor fi terminat cursul învățăturilor de liceu și vor fi trecut examenul general.” În textul legii nu se face nicio referire la confesiunea elevului sau studentului.

[6] Luca Vornea, Lazăr Șăineanu: schiță biografică, București, Adevărul, 1928, p. 9.

[7] Ibidem, p. 18.

[8] Lucia Wald, op.cit., p. 58.

[9] Ibidem, p. 58.

[10] Cf. Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885-1900). Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic, București, Emil Storck, 1901, p. 3-4, acest post era “gratuit”, deci fără plata unui salariu.

[11] Ibidem, p. 4.

[12] Ibidem, p. 5.

[13] Ibidem, p. 6-7.

[14] Lucia Wald, op.cit., p. 59.

[15] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7.

[16] Ibidem, p. 4.

[17] Se manifestă o politică școlară discriminantă față de evrei, care va culmina cu Legea Învățământului Primar din 1893. Vezi și Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 289-295; Liviu Rotman, Școala Israelito-Română (1851-1914), București, Hasefer, 1999, p. 88.

[18] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7-8.

[19] Cf. Constantin Șăineanu, Lazăr Șăineanu (1859-1934). O activitate de o jumătate de secol în serviciul științei, București, Editura “Cultura Poporului”, 1935, p. 11, în adresa de numire se specifica “în vederea cunoștințelor sale întinse în filologia română”.

[20] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 8.

[21] Ibidem, p. 67.

[22] Ibidem, p. 63-67.

[23] Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 278-279.

[24] D.A. Sturdza: „Noi suntem o țară mică. Trebuie să ne apărăm Plevna internă de dușmani. Și apoi nu ne trebuie învățați străini”, apud Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 20.

[25] Ibidem, p. 17-18.

[26] Ibidem, p. 24: „toți bancherii, cari au cerut naturalizarea, au obținut-o fără cea mai mică dificultate”. Totodată, el constata că „Art. VII din Constituțiune, foarte frumos în teorie, se află îngrădit în practică cu o serie de dispozițiuni anticonstituționale, care îngreunează peste măsură aplicarea-i.”, în ibidem, p. 43.

[27] Ibidem, p. 13-14.

[28] Constantin Șăineanu, Amintiri, București, Tipografia „Universul”, 1947, p. 68-69.

[29] Cf. ibidem, p. 72-73.

Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, trad. în limba română de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002.

După 26 de ani, lucrarea scrisă de Daniel Chirot apare în traducere românească sub titlul Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt, conţinutul volumului va avea foarte puţin de a face cu zona Munţilor Balcani, aici cititorul asistând la ceea ce Maria Todorova ilustra în una din cărţile sale[1], şi anume includerea  spaţiului românesc în zona balcanică, fie ea geografică sau culturală. Aşadar, spaţiul avut în vedere se mută la nordul Dunării, în Valahia. Motivele pentru care lucrarea este restrânsă la Valahia şi nu la toate Ţările Române sunt prezentate în al doilea capitol, care arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. Clişeul „Ţărilor Române” umbreşte un set de caracteristici ale fiecărei provincii istorice, dar folosirea acestuia e comodă şi chiar legitimă în cazul unei perspective care ar putea găsi trăsăturile comune ale acestor spaţii populate de români. Din perspectiva economică şi socială, includerea Moldovei în această lucrare este naturală, cu atât mai mult în ceea ce priveşte capitolele legate de istoria românilor după unirea Principatelor din 1859.

Titlul anunţă o posibilă abordare teoretică. Într-adevăr, Daniel Chirot îmbină teoretizarea periferiei economico-sociale cu puterea exemplului dat de istoria economico-socială a Ţării Româneşti (Valahiei). De fapt, intenţia autorului pare dublă, în ambele sensuri. În primul sens, el construieşte un model teoretic pornind de la cazul Valahiei, iar în al doilea sens, modelul teoretic al periferiei este aplicat istoriei Valahiei. În al doilea caz, ne-am putea îngrijora în legătură cu o potenţială încadrare a experienţei românilor din Valahia într-o manieră asemănătoare unui pat al lui Procust. Vom vedea dacă autorul a reuşit să depăşească acest pericol, dat fiind şi faptul că provine din afara spaţiului românesc.

Încă din primul capitol (O metodă pentru studierea schimbării sociale) se anunţă o dezbatere cu privire la modul în care ar trebui scrisă istoria socială. Suntem în anul 1976, într-o perioadă care stă sub semnul istoriei structurale. Structurile economice şi sociale sunt principalul obiect al istoriografiei occidentale (fără să ignorăm tendinţele marxiste sau „marxizante” de a explica trecutul, foarte tentante în epocă). Daniel Chirot este discipolul unor astfel de istorici, cum ar fi Immanuel Wallerstein. Explicarea trecutului pe baza unor legi este şi ceea ce încearcă să întreprindă autorul prin lucrarea de faţă. Ce este în fond această carte, care cuprinde istoria românilor de la 1250 la 1914 în mai puţin de 300 de pagini, decât o sinteză care trebuie să vehiculeze inerentele-i scheme ? O sinteză pusă în slujba unui model emis de Immanuel Wallerstein[2] este sensibil expusă unor generalizări, iar autorul este conştient de această chestiune: „nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). La nivel mondial, Valahia reprezintă pentru Daniel Chirot un caz particular, care urmează să fie „interogat” de modelul teoretic, al coloniei (periferiei). Aşadar, sensul verificării teoriei periferiei economico-sociale prin exemplul Valahiei este cel anunţat, sens care va fi ilustrat pe parcursul lucrării. Această sinteză lansează continuu întrebări al căror răspuns final îl vom găsi chiar în subtitlul studiului: „Formarea unei colonii balcanice”.

Pe parcursul capitolelor 3-7, autorul identifică o serie de tipuri de sisteme politico-economice. Pornind de la tipul „comunitar-comercial” atribuit anilor 1250-1600, societatea valahă trece prin tipul proto-colonial (1600-1821), apoi prin tranziţia (1821-1864) şi prin desăvârşirea tipului colonial modern (1864-1917). Fiecare din aceste faze este puternic vizualizată sub aspect social, iar punerea cap la cap a acestora nu dă naştere decât unei sinteze cuprinzătoare de istorie socială. Ce îl interesează pe autor cel mai mult este nu atât setul de particularităţi corespunzător fiecărui tip de sistem politico-economic, cât modul în care societatea valahă a devenit o colonie a Europei Occidentale.

Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din  puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români, dintre acestea dominante fiind volumele editate între anii 1950-1975, cu alte cuvinte, ultimele apariţii privind această temă pentru studiul lui Chirot. Relativa deschidere a regimului lui Nicolae Ceauşescu din primii ani de la preluarea conducerii statului a creat unele condiţii pentru ca cercetători străini, din blocul vestic, să efectueze stagii de studii în România. Printre aceştia s-a numărat şi Daniel Chirot, care, după contactul cu lumea românească şi cu istoriografia română, a inclus istoria românilor în istoria universală, a contextualizat-o prin această sinteză.

Marele avantaj al acestei cărţi, după părerea noastră, ar fi la prima vedere claritatea. Mulţi cititori pot cădea în capcana care a apărut poate nu intenţionat, anume aceea de a considera cartea o scurtă istorie a românilor. Claritatea ideilor, logica aproape firească a înşiruirii cauzelor şi rezultatelor, precum şi prezentarea datelor problemelor într-un mod schematic dau imaginea unei sinteze bine scrise şi mai ales corect scrise. Totuşi, planul argumentelor prezintă unele fisuri. Pentru o discuţie aplicată legată de periferii, cum este Schimbarea socială într-o societate periferică, istoria Valahiei e supusă unui interogatoriu care conţine anumite întrebări, multe cu răspuns închis, care urmăresc doar confirmare sau infirmare de ipoteze, fiind ignorate alte întrebări în afara celor punctuale, fapt ce sărăceşte rezultatul cercetării. În demersul explicativ, paradigma politico-economică nu lasă loc unor consideraţii de ordin cultural, atât de importante pentru istoria oricărei comunităţi umane. Erudiţia autorului este îngrădită de o anumită viziune istoriografică, structurală, ceea ce face ca volumul lui Daniel Chirot să poată fi amendat cu uşurinţă astăzi (mai ales că între timp istoriografia română a mai umplut nişte goluri). Sunt utilizate metode comparative, critice, ori deduceri cognitive, ceea ce face ca lucrarea să nu treacă nevăzută. O istorie cu privire la români, făcută cu instrumente ale istoriografiei occidentale, scrisă în contextul naşterii în România a unei istoriografii naţional-socialiste, reprezintă o contribuţie importantă, care lansează mai multe întrebări decât răspunsuri. Traducerea volumului în limba română după 26 de ani pare un gest întârziat, dar orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.

[1] Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 1998.

[2] Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, 4 vol. Bucureşti, 1992-1994.

Împărţirea teritorială a României în 1950 (schemă întocmită după informaţiile din Nicoleta Ionescu-Gură, "Stalinizarea României", Bucureşti, All, 2005)

Printre aşa-zisele “reforme” la pachet din anii 1948-1950 ale comuniştilor s-a numărat şi reforma administrativă. După ce în plenara Comitetului Central al PMR din 15-17 mai 1950  s-a hotărât raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române după modelul sovietic, Marea Adunare Naţională a votat legea corespunzătoare în şedinţa din 6 septembrie 1950.

Dacă înainte de această reformă teritoriul României era împărţit în 58 judeţe, 424 plăşi, 6276 comune, de la sfârşitul anului 1950 teritoriul României era împărţit în 28 de regiuni (numărul lor a fost redus la 18 în 1952 şi la 16, în 1956), 177 de raioane şi 4052 de comune. Pe lângă acestea se remarcă oraşele de importanţă republicană, “acele localităţi care din punct de vedere economic şi politic prezentau o importanţă deosebită pentru R.P.R.” (Nicoleta Ionescu-Gură, p. 176). Aceste oraşe erau (cu numărul de locuitori la acel moment):

• Bucureşti – 1.041.000
• Braşov – 82.984
• Cluj – 117.915
• Galaţi – 80.411
• Ploieşti – 95.632
• Constanţa – 75.587
• Iaşi – 90.075
• Timişoara – 111.987

Bibliografie: Nicoleta Ionescu-Gură, “Stalinizarea României“, Bucureşti, All, 2005, p. 174-182.

Trecutul României e într-o mică măsură dat la iveală. Din cât e dat la iveală, o mare parte e spoială trecută prin ideologii de tot felul, diletantism, prostie aplicată cu zel. Dincolo de noianul de deşeuri istoriografice se ivesc întotdeauna, pure şi promiţătoare, documentele de arhivă. Dacă se ivesc…De cele mai multe ori arhivele nu ni se dezvăluie aşa cum am dori. Problema nr. 1 ţine de informare. Cercetătorul e nevoit încă sa caute acul în carul cu fân. Şi pe lângă el cade fânul din căruţă. Fonduri blocate, deteriorate, aruncate cu sacii din lipsă de spaţiu de depozitare. Şi aici avem problema nr. 2, lipsa spaţiului. Ajungând în sala de lectură, tot entuziasmul cercetătorului e temperat de sistemul de funcţionare a arhivelor, la rândul lor instituţii ale statului român (aşadar, ştim la ce să ne aşteptăm, dar tot naivi intrăm). Deci, problema nr. 3: sistemul învechit de gestionare. Faptul că documentele sunt împrăştiate pe la diverse direcţii judeţene fac imposibilă o istorie serioasă a Transilvaniei scrisă de un istoric din Tulcea atâta timp cât documentele care zac într-un depozit de arhivă nu sunt scoase la lumină în mod organizat prin publicare. Aşadar, problema nr. 4: lipsa logisticii pentru publicarea documentelor. Una dintre “buboaiele” purulente ale românilor e lipsa de interes pentru cultură. Într-o ţară în care economia e o problemă, cum să te aştepţi să-i fie mai bine culturii? E şi normal ca spiritul să stea la coadă după stomac. În plus, spiritul mai stă la coadă şi după ignoranţa care ucide multe posibilităţi de revigorare culturală. Să fim mândri că am dat un Brâncuşi, un Eliade sau un Cioran e prostie curată. Plecarea lor a fost zborul de pe o baltă puturoasă.

Revenind la arhive, lumina se zăreşte la Bucureşti. În ultimele luni, oameni din Arhivele Naţionale ale României au pus la punct site-ul instituţiei pe care o reprezintă. Listele cu fonduri date în cercetare în fiecare direcţie judeţeană, unele inventare de  fond şi colecţie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unele numere din “Revista Arhivelor” şi alte publicaţii au fost făcute publice şi pe internet, marele partener al “liberalismului informaţional”. Iniţiativa e tardivă şi mai sunt multe de făcut, dar e un început promiţător. Informaţia trebuie lăsată să circule. Asta e menirea ei, altfel îşi pierde valoarea. La sălile de lectură cel mai bine stă tot sediul central din Bucureşti (Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cu intervale de satisfacere a cererii de 1-2 zile. Nu ştiu cum stau filialele judeţene în privinţa promptitudinii, dar ştiu că la Direcţia Municipiului Bucureşti (DMBAN) a durat 7 zile să mi se aducă – parţial! – documentele. Dacă Arhivele Naţionale sunt, să zicem, în convalescenţă, Arhivele Militare sunt bolnave rău. Cum e armata, aşa îi sunt şi anexele. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cred că e bine organizată, din moment ce este cea mai “fierbinte” arhivă din ţară astăzi. Nu am ajuns în ea, aşa că cine a fost e rugat să ne împărtăşească din experienţa sa acolo.

Comorile arhivistice rămân îngropate (ţin să precizez că în unele cazuri ele îşi pierd menirea – aceea de a fi date posterităţii – cu ajutorul persoanelor angajate să le gestioneze, persoane care se transformă în nişte paznici zeloşi, suspicioşi şi exclusivişti ai fondurilor ce le-au fost date în păstrare) în muzee, biblioteci, instituţii de învăţământ. Conţinutul acestora e cu atât mai puţin accesibil cu cât nu sunt puse în aplicare modalităţi de promovare a acestora. De cele mai multe ori, aceste instituţii ne lasă să mirosim plăcinta, dar nu ne dau voie să o gustăm. Munca de cercetare a unui istoric se ciocneşte, prin urmare, de aceste drumuri oneroase şi demoralizante, la capătul cărora puţin mai ajung. Restul se transformă pe parcurs în compilatori: cărţi sunt destule.

Vremea urâtă din Braşov m-a făcut să îmi aduc aminte de ziua în care am fost “sus, la castel”, la fel de mohorâtă. După ce imaginea deprimantă a unui oraş [Hunedoara, pentru cei care nu ştiu] în agonie (fără extaz) ni s-a desfăşurat prin faţa ochilor, am purces către bijuteria arhitectonică ce lucea doar palid în acea zi: castelul Huniazilor. Importante faze de construcţie au fost executate în timpul lui Iancu de Hunedoara, rezultând o masivă fortăreaţă medievală. Ulterior, Gabriel Bethlen a iniţiat o serie de adăugiri şi modificări în sec. al XVII-lea, iar aspectul de astăzi, cu turnuleţe în stil neogotic, e rezultatul restaurărilor din secolul al XIX-lea (iniţiativa guvernului maghiar). După 1950 a avut loc repetate operaţiuni de restaurare. Chiar şi în vara aceasta se lucra în două porţiuni. Cum arăta castelul în timpul Corvineştilor, habar nu mai avem. Găsiţi mai multe detalii despre construcţie şi restaurare pe site-ul muzeului. Castelul este, într-adevăr, impresionant (mai ales din exterior), dacă facem abstracţie de melanjul arhitectural. Interioarele, în schimb, în afara unor tavane din lemn cu decoraţiuni, sunt sărăcăcioase, şi aici e vina muzeului. În afară de câteva piese de mobilier şi de câteva arme, restul suna a gol. Etichetele exponatelor erau laconice sau “lipseau cu desăvârşire”. Cu alte cuvinte, transpunerea în atmosfera acelor vremuri cerea un efort de imaginaţie suplimentar. Am ieşit în parte nelămuriţi, dar am fi putut contrabalansa minusurile muzeului măcar printr-o informare preliminară.

Clujul este plin de statui, plăcuţe şi monumente de tot felul. Fiind prezent pentru prima oară în acest oraş, am remarcat cum puzderia de monumente poartă marca unor iniţiative mai mult decât fireşti. Venită puternic din spate, iniţiativa românească a fost de aşa natură încât să înnăbuşe urmele unui trecut maghiar. O întrecere naţională nu în săbii, ci în statui. Maghiarii, de data aceasta jucând “în deplasare” ba cu regimul monarhic, ba cu regimul comunist, ba cu regimul democratic al lui Gheorghe Funar (primar al Clujului în perioada 1992-2004), au fost reduşi la o tăcere “monumentală”. Iată cum stau lucrurile (atenţie la nume):

• În Piaţa Unirii (fostă Libertăţii) se află Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail (sec. XIV-XV) şi grupul statuar al regelui Matei Corvin (1902), pe care nu l-am putut privi de aproape, pentru că se afla în proces de restaurare (oare o să-l facă auriu şi pe acesta, cum e Mihai Viteazul din Bucureşti?). Se spune totuşi că inscripţia “Matthias Rex Hungarorum ” a fost redusă la “Matthias Rex” în timpul unui mandat al lui Gheorghe Funar. Aici asistăm la o interpretare modernă a naţiunii, care lui Matei Corvin îi era străină (identitatea lui Matei Corvin era de rege a Ungariei, nu a ungurilor).
• Paralel cu Piaţa Unirii se află româneasca Piaţă Avram Iancu. Iată ce întâlnim aici, în linie: bustul lui Alexandru Ioan Cuza, monumentul “Glorie Ostaşului Român”, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă (1923-1933), monumentul lui Avram Iancu (1993), susţinut de trei tulnicaşe stilizate. Peste drum se înalţă clădirea Operei şi Teatrului Naţional, flancată de statuile făcute la bandă ale lui Lucian Blaga şi Mihai Eminescu.
• În Piaţa Baba Novac se situează, evident,  statuia lui Baba Novac (1975), pe soclul căreia scrie: “Baba Novac. Căpitan al lui Mihai Viteazul, ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601″. Demascare irevocabilă, tovarăşi! Într-o carte din 1983 (nr. 2 din bibliografie) este trecut neutru: “ucis în ziua de…”. Textul ori a fost cenzurat la publicare, ori a fost dezvoltat ulterior, la o restaurare, numai un clujean ne-ar putea lămuri.
• Pe strada Mihail Kogălniceanu se află Biserica Reformată “Ştefan cel Sfânt” (al regatului Ungariei) (sec. XV-XVI), în faţa căreia este amplasată superba statuie a ecvestră a Sf. Gheorghe omorând balaurul (copie după cea din Praga, originalul fiind executat în 1373).
• Cum ieşi din Piaţa Unirii pe str. Eroilor, dai de un monument-clopotniţă închinat aniversării a 100 de ani de la Procesul memorandiştilor (1894-1994), cu un citat din Ioan Raţiu (“Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”, Cluj, 23 mai 1894).
• Pe dealul fostei cetăţui austriece, un loc de plimbare şi de belvedere, se înalţă un monument în forma hibridă de cruce-bisericuţă (1997) dedicat unor luptători din tabăra română şi sasă în timpul revoluţiei din 1848/1849. Textul de pe plăcuţă zice: “În această înălţime numită Cetăţuia şi în alte locuri din zona Clujului au fost executaţi un mare număr de români în campania de reprimare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. IN MEMORIAM Prefectul Alexandru Bătrânescu, tribunii Vasile Simonis, Vasile Turcu, Alexandru Ţicudi, marele istoric şi gânditor german Ştefan Ludwig Roth şi mulţi alţii. Unii, care au fost pomeniţi în documentele vremii, alţii, cei mai mulţi, ale căror nume au rămas necunoscute”.
• Pe faţada presupusei case în care s-a născut Matei Corvin sunt aplicate două plăci memoriale: una scrisă în maghiară (dezvelită în 1888), iar alta în română şi în engleză. Pe a doua placă se subliniază că “românul Matei Corvin” este “fiul marelui oştean Iancu de Hunedoara” şi “cel mai mare rege al Ungariei”. Transferul a reuşit!
• În Piaţa Mihai Viteazu, se află, v-aţi prins, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (1976), cu o înălţime de 7 metri.
• În piaţeta din faţa bisericii Franciscane se află Obeliscul Carolina (amplasat în acest loc din 1898), ridicat în 1831 în amintirea vizitei efectuate de împărăteasa Carolina şi împăratul Francisc I în 1817, fiind primul monument public laic al oraşului. Astăzi, basoreliefurile sale sunt parţial distruse.

Concluzia pe care o pot trage în urma acestei treceri în reviste (mai sunt multe monumente ridicate de români în ultimul secol) se împarte în două subpuncte:

1. În ansamblul arhitectonic al oraşului, monumentele din secolul al XIX şi începutul secolului al XX-lea, ridicate de autorităţile austriece sau maghiare, se încadrează armonios. În schimb, monumentele româneşti arată de cele mai multe ori ca nuca în perete, pe lângă faptul că nu dau dovada unei măiestrii artistice.

2. Mă bucur, ca tânăr istoric wannabe, că există materiale de discuţii şi de analiză, dar mă întristează faptul că autorităţile române de la sfârşitul secolului al XX-lea au adoptat o poziţie de tipul celei ungare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Găsiţi imagini şi aici.

Surse bibliografice:
1. Broşura Biserici şi grupuri statuare din Municipiul Cluj-Napoca, editată de primăria oraşului.
2. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi de jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 142-151.

“Leneşul numărul 1 este istoric. S-a pregătit pentru asta, ia chiar salariu pentru o ocupaţie înrudită cu specialitatea şi recunoaşte în definitiv că rostul lui ar fi să caute documente, să le interpreteze şi să scrie Istoria românilor în total sau în parte. El însă declară că soarta nemiloasă sabotează opera lui, că multe visează omul, dar puţine se realizează. Îmi dă chiar a înţelege să nu mă pripesc prea mult crezând c-o să fac ispravă, că şi el visa marea cu sarea, dar: a trebuit să se însoare, a avut copii, copiii au crescut, copiii au trebuit să fie daţi la şcoală, copiii au avut scarlatină, copiii şi-au dat bacalaureatul, copiii au început să aibă copii. Apoi, bibliotecile sunt prost organizate, deschise numai în zi de lucru, cu personal neprietenos. Şi pe urmă invidia cruntă a oamenilor, evenimentele politice (când patria ne cheamă, amice, nu-i momentul să facem ştiinţă curată!), ingratitudinea statului faţă de muncitorul intelectual, care este un paria, mă-nţelegi, care nu se mai poate, vorba lui Caragiale, trăi de atâta incurie. Ei, să fi fost el în Anglia, în Franţa, în Occident, unde totul merge strună, azi ar fi fost un om mare. De ce-a plecat cutare şi cutare? Însă cu el s-a petrecut o dramă. Trebuia neapărat să se căsătorească cu o prietenă din copilărie (e un sentimental), şi pe urmă au venit copiii. În sfârşit, ce să mai vorbim: el nu mai scrie istorie, ci face istorie dăruind patriei ostaşi”.

(fragment din Patru Moduri, în “Jurnalul literar”, I, nr. 23, 4 iunie 1939, p. 4, reprodus în George Călinescu, Însemnări şi polemici, Bucureşti, Minerva, 1988, p. 175-176)

Extraordinar realizat de o echipă austriaco-germană, acest film face o incursiune (tradiţională, am putea spune) în istoria Holocaustului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Subiectul e original, dar întâmplările sunt în mare parte autentice (filmul este făcut după memoriile lui Adolf Burger, participant la evenimentele ecranizate): operaţiunea Bernhard – cel mai amplu act de producere a bancnotelor false (lire sterline, dolari americani) de către nazişti în ultimii ani de război, în care au fost implicaţi specialişti şi falsificatori evrei care lucrau în condiţii speciale într-un laborator amenajat în lagărul de la Sachsenhausen. Importante mi s-au părut problemele morale care s-au născut din statutul de “privilegiaţi” în raport cu prizonierii obişnuiţi. Din moment ce prieteni şi rude ale acestor falsificatori în slujba naziştilor erau ucişi de aceeaşi nazişti, erau ei îndreptăţiţi să lucreze în slujba asasinilor familiilor lor? Era necesară o solidaritate prin moarte (instantanee în stilul personajului care e nevoit să lucreze cu paşapoartele copiilor săi ucişi, sau prin sabotaj – în maniera lui Burger) sau o luptă aparent egoistă pentru supravieţuire? O dilemă în ringul căreia intră Sorowitsch – un falsificator fără familie – şi Burger. Filmul a luat Oscar pentru cel mai bun film străin, dar acest lucru mi se pare discutabil; pentru criticii americani se pare că un film despre Holocaust are un avantaj de la început. În cazul acesta, meritul moral a fost confirmat de calitatea cinematografică a filmului.

[Continuare de aici.]

Alternanţa alb-negru am găsit-o în două cazuri privitoare la turcii otomani. În primul caz este vorba despre haremul sultanului, în care eunucii erau împărţiţi în două categorii: eunucii negri, care se ocupau de legăturile Sultanei-Valide (cea mai importantă “soţie” a sultanului) şi a cadânelor cu exteriorul, şi eunucii albi, care se ocupau de relaţiile sultanului cu Haremul (vezi şi Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 201). Dacă am considera sultanul persoana centrală a imperiului, albul şi negrul formează în mod simbolic două cercuri concentrice în jurul lui, cercul alb fiind cel mai apropiat. Astfel, albul şi negrul sugerează apropierea, respectiv depărtarea de sultan.

Al doilea exemplu se referă la alternanţa de nume a celor două mări circumscrise Imperiului Otoman: Marea Neagră (Karadeniz) şi Marea Albă (Akdeniz)=Marea Mediterană (cel mai probabil doar partea orientală, cu Marea Egee). Chiar apele Mării Negre sunt mai închise la culoare decât cele ale Mării Egee, dar cred că denumirile nu se rezumă doar la aspect. Se poate ca denumirea de Marea Albă să fie dată zonei mai sigure, în care patrulau galere otomane, iar Marea Neagră să fie zona în care conflictele erau dese (cu genovezi, în special) şi condiţiile de navigaţie erau mai dificile. Totuşi, în Marea Mediterană au fost purtate mai multe bătălii navale. Mai trebuie scotocit prin istorie. Alături de aceste două mări, denumirea de Marea Roşie invită de asemenea la căutarea unui răspuns.

Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română, 1948-1950. Transformări instituţionale, Bucureşti, Bic All, 2005, 576 p.

Volumul acesta, impresionant prin dimensiuni, nu este altceva decât un util manual de istorie a ceea ce s-a întâmplat la nivel superior (politic, instituţional) în România anilor 1948-1950. Şi s-au întâmplat multe! Dacă un român plecat din ţară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-ar fi întors în anii ‘50, cu greu şi-ar găsi câteva repere din trecut. O asemenea “ciuntire” nu au mai trăit românii până atunci. Pe bună dreptate spunea Dinu Giurescu la cursul său că primii 17 ani de comunism (regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) au fost o veritabilă “cămaşă de forţă”. Ţesătura rezistentă a acestei cămăşi asigurată de instituţiile a căror schimbare a fost dată de modelul sovietic (al URSS din timpul lui Stalin – de unde şi titlul lucrării). Autoarea aduce contribuţii informaţionale noi (citările din documentele de arhivă sunt abundente, însă e posibil ca aceste documente să fi fost exploatate şi în alte studii separate, citate de asemenea. Bibliografia despre comunismul românesc creşte ca aluatul de cozonac, aşa că meritul autoarei este acela că a făcut un bilanţ sub forma unei sinteze). Cantitatea de informaţii şi stilul mai rigid fac uneori lectura mai grea celor care ar dori o istorie în câţiva paşi. Numai despre înglobarea Partidului Social Democrat în Partidul Muncitoresc (Comunist) textul se întinde pe câteva zeci de pagini, lucru deloc de condamnat pentru o lucrare de specialitate. În cele din urmă, lucrarea aceasta nu e o istorie popularizatoare şi cred că a avut ca punct de pornire lucrarea de doctorat, prezentată în 2003. Principalele subteme abordate sunt: distrugerea PSD şi formarea Frontului Democraţiei Populare, alegerile din 1948, Constituţia din 1948 şi reformele administrative, politica Partidului Comunist (Muncitoresc), reformele în domeniul justiţiei, învăţământului şi cultelor, instituţii culturale, colectivizarea agriculturii.