Spre Levant, monşer!

Cercetarea din România este foarte puțin vizibilă. Atât de puțin se știe despre activitățile cercetătorilor, încât se crede că nici nu există. Poate că promovarea e înțeleasă ca mijloc strict economic, și ca atare instituțiile bugetare nu ar fi nevoite să facă asemenea ”efort” de informare a unui potențial public. Cercul vicios în care prins acest tip de cultură va continua să se învârtă atâta timp cât instituțiile de cercetare rămân ”în afara timpului” și nu vor adopta o strategie ieftină și comodă, cu maxim de ”profit de imagine” (creșterea nivelului de informare cu privire la aceste instituții, deci o posibilă creștere – de la zero – a prestigiului). Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București dă exemplul unui colectiv rămas într-o inerție comunistoidă în ceea ce privește cadrul instituțional. Cercetările interesante care sunt produse între pereții acestui edificiu nu vor avea vigoarea culturală la care probabil se gândesc cu jind autorii decât în condițiile unei mai bune „nutriții” logistice. De mult apuse vremurile când o carte așteaptă timidă să fie descoperită. Cărțile (prin autorii și editorii lor), și mai ales evenimentele – că de la ele pornisem – trebuie să-și ”dreagă vocea” și să-și anunțe public valoarea. Altfel, presupunerile continuă: ”Ăia nu fac nimic acolo, toacă banii statului la fumat și bârfă”. Doar nu e așa, nu?

După introducerea aceasta cam lungă, vă aduc la cunoștință conferința cu privire la minoritățile etnice în societatea românească a secolului al XIX-lea, ce va avea loc la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”  (București, bd. Aviatorilor nr. 1) în următoarele două zile (29-30 octombrie), începând cu ora 9 dimineața. Programul și titlurile comunicărilor le puteți vedea pe site-ul unuia din organizatori, Grupul de Cercetare pentru Istoria Minorităţilor Etnice (doar la secțiunea în limba română, bineînțeles), nu și pe site-urile gazdei acestui eveniment (Institutul ”Nicolae Iorga”), neactualizate de hă-hă. 

Dacă tot suntem la capitolul instituții culturale, doresc să felicit echipele de la Arhivele Naționale și de la Institutul Cultural Român, care sunt în pas cu vremurile și au niște site-uri profesioniste. 

Trecutul României e într-o mică măsură dat la iveală. Din cât e dat la iveală, o mare parte e spoială trecută prin ideologii de tot felul, diletantism, prostie aplicată cu zel. Dincolo de noianul de deşeuri istoriografice se ivesc întotdeauna, pure şi promiţătoare, documentele de arhivă. Dacă se ivesc…De cele mai multe ori arhivele nu ni se dezvăluie aşa cum am dori. Problema nr. 1 ţine de informare. Cercetătorul e nevoit încă sa caute acul în carul cu fân. Şi pe lângă el cade fânul din căruţă. Fonduri blocate, deteriorate, aruncate cu sacii din lipsă de spaţiu de depozitare. Şi aici avem problema nr. 2, lipsa spaţiului. Ajungând în sala de lectură, tot entuziasmul cercetătorului e temperat de sistemul de funcţionare a arhivelor, la rândul lor instituţii ale statului român (aşadar, ştim la ce să ne aşteptăm, dar tot naivi intrăm). Deci, problema nr. 3: sistemul învechit de gestionare. Faptul că documentele sunt împrăştiate pe la diverse direcţii judeţene fac imposibilă o istorie serioasă a Transilvaniei scrisă de un istoric din Tulcea atâta timp cât documentele care zac într-un depozit de arhivă nu sunt scoase la lumină în mod organizat prin publicare. Aşadar, problema nr. 4: lipsa logisticii pentru publicarea documentelor. Una dintre “buboaiele” purulente ale românilor e lipsa de interes pentru cultură. Într-o ţară în care economia e o problemă, cum să te aştepţi să-i fie mai bine culturii? E şi normal ca spiritul să stea la coadă după stomac. În plus, spiritul mai stă la coadă şi după ignoranţa care ucide multe posibilităţi de revigorare culturală. Să fim mândri că am dat un Brâncuşi, un Eliade sau un Cioran e prostie curată. Plecarea lor a fost zborul de pe o baltă puturoasă.

Revenind la arhive, lumina se zăreşte la Bucureşti. În ultimele luni, oameni din Arhivele Naţionale ale României au pus la punct site-ul instituţiei pe care o reprezintă. Listele cu fonduri date în cercetare în fiecare direcţie judeţeană, unele inventare de  fond şi colecţie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unele numere din “Revista Arhivelor” şi alte publicaţii au fost făcute publice şi pe internet, marele partener al “liberalismului informaţional”. Iniţiativa e tardivă şi mai sunt multe de făcut, dar e un început promiţător. Informaţia trebuie lăsată să circule. Asta e menirea ei, altfel îşi pierde valoarea. La sălile de lectură cel mai bine stă tot sediul central din Bucureşti (Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cu intervale de satisfacere a cererii de 1-2 zile. Nu ştiu cum stau filialele judeţene în privinţa promptitudinii, dar ştiu că la Direcţia Municipiului Bucureşti (DMBAN) a durat 7 zile să mi se aducă – parţial! – documentele. Dacă Arhivele Naţionale sunt, să zicem, în convalescenţă, Arhivele Militare sunt bolnave rău. Cum e armata, aşa îi sunt şi anexele. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cred că e bine organizată, din moment ce este cea mai “fierbinte” arhivă din ţară astăzi. Nu am ajuns în ea, aşa că cine a fost e rugat să ne împărtăşească din experienţa sa acolo.

Comorile arhivistice rămân îngropate (ţin să precizez că în unele cazuri ele îşi pierd menirea – aceea de a fi date posterităţii – cu ajutorul persoanelor angajate să le gestioneze, persoane care se transformă în nişte paznici zeloşi, suspicioşi şi exclusivişti ai fondurilor ce le-au fost date în păstrare) în muzee, biblioteci, instituţii de învăţământ. Conţinutul acestora e cu atât mai puţin accesibil cu cât nu sunt puse în aplicare modalităţi de promovare a acestora. De cele mai multe ori, aceste instituţii ne lasă să mirosim plăcinta, dar nu ne dau voie să o gustăm. Munca de cercetare a unui istoric se ciocneşte, prin urmare, de aceste drumuri oneroase şi demoralizante, la capătul cărora puţin mai ajung. Restul se transformă pe parcurs în compilatori: cărţi sunt destule.

“Leneşul numărul 1 este istoric. S-a pregătit pentru asta, ia chiar salariu pentru o ocupaţie înrudită cu specialitatea şi recunoaşte în definitiv că rostul lui ar fi să caute documente, să le interpreteze şi să scrie Istoria românilor în total sau în parte. El însă declară că soarta nemiloasă sabotează opera lui, că multe visează omul, dar puţine se realizează. Îmi dă chiar a înţelege să nu mă pripesc prea mult crezând c-o să fac ispravă, că şi el visa marea cu sarea, dar: a trebuit să se însoare, a avut copii, copiii au crescut, copiii au trebuit să fie daţi la şcoală, copiii au avut scarlatină, copiii şi-au dat bacalaureatul, copiii au început să aibă copii. Apoi, bibliotecile sunt prost organizate, deschise numai în zi de lucru, cu personal neprietenos. Şi pe urmă invidia cruntă a oamenilor, evenimentele politice (când patria ne cheamă, amice, nu-i momentul să facem ştiinţă curată!), ingratitudinea statului faţă de muncitorul intelectual, care este un paria, mă-nţelegi, care nu se mai poate, vorba lui Caragiale, trăi de atâta incurie. Ei, să fi fost el în Anglia, în Franţa, în Occident, unde totul merge strună, azi ar fi fost un om mare. De ce-a plecat cutare şi cutare? Însă cu el s-a petrecut o dramă. Trebuia neapărat să se căsătorească cu o prietenă din copilărie (e un sentimental), şi pe urmă au venit copiii. În sfârşit, ce să mai vorbim: el nu mai scrie istorie, ci face istorie dăruind patriei ostaşi”.

(fragment din Patru Moduri, în “Jurnalul literar”, I, nr. 23, 4 iunie 1939, p. 4, reprodus în George Călinescu, Însemnări şi polemici, Bucureşti, Minerva, 1988, p. 175-176)

sursa: Observator Cultural, nr. 58, aprilie 2001

O comisie a Academiei Romane a decis, acum citeva zile, pe baza unui concurs la care au participat istoricii Andrei Pippidi si Ioan Scurtu, numirea acestuia din urma in postul de director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga“.
Decizia comisiei ii poate uimi, fara indoiala, pe multi dintre istoricii romani. Desi numele celor doi sint bine cunoscute, ne putem intreba, pe buna dreptate, conform caror criterii a avut cistig de cauza candidatura dlui Scurtu in fata celei a profesorului Pippidi. Institutul „Nicolae Iorga“ este cel mai important si cel mai cunoscut institut de istorie din Romania. Vocatia lui, se stie, este istoria universala, dupa cum si-a dorit-o ilustrul sau fondator. Ce perioada din istoria universala acopera scrierile dlui Scurtu, specializat in istoria de doua decenii a Romaniei interbelice? Sint mai putin convingatoare volumele si articolele dlui Pippidi, care trateaza teme ce merg din Evul Mediu pina la inceputul secolului al XIX-lea si privesc atit istoria romanilor, cit si pe cea sud-est europeana? Dl Scurtu ne-a obisnuit nu doar cu o istorie strict politica, ci cu una in care insusi fenomenul politic este inteles si tratat in cel mai ingust mod. Cine ar avea rabdarea sa parcurga cartile dlui Scurtu s-ar intilni cu o istorie fara intrebari si nedumeriri, liniara, limitata cu suficienta la spatiul national, deloc tentata de demersul comparativ si de diversitatea explicativa. O istorie cu surse putin variate si insuficient supuse exercitiului critic. O istorie care pare sa ignore cu totul nevoia de dialog intelectual cu istoriografia din afara Romaniei. O istorie comoda, in cele din urma, si pentru cel care o scrie, si pentru cel care o citeste.

Acest mod de a scrie istoria poarta urmele adinci ale interdictiilor si limitarilor de tot felul la care dl Scurtu a fost supus, ca istoric al perioadei interbelice, de cenzura comunista. A fost optiunea domniei sale sa accepte cenzura, sa scrie carti pe baza unor documente selectionate de altii, sa tolereze lipsa bibliografiei de specialitate si sa citeze trunchiat sursele. A fost alegerea sa aceea de a publica inainte de 1989 o istorie a Partidului National-Taranesc si una a monarhiei romane care nu ar putea fi astazi utilizate sau recomandate de nici un istoric responsabil. Aceste compromisuri profesionale nu pot fi sterse cu buretele. Ele il fac cu atit mai putin apt pe dl Scurtu sa-si compare scrierile cu acelea ale unui istoric care a privilegiat tocmai eruditia, abundenta de informatie, scrupulul cercetarii in arhive si varietatea planurilor pe care si-a construit subiectele. Hommes et idées du Sud-Est européen sau Traditia politica bizantina in Tarile Romane, publicate de Andrei Pippidi tot inainte de 1989, fac parte dintre cartile reprezentative pentru ceea ce a putut da mai bun istoriografia noastra in perioada comunista. Sa mai adaugam ca, desi tocmai istoria contemporana este in cea mai mare suferinta in Romania, profesorul Pippidi – si nu dl Scurtu – s-a aplecat in mod explicit, cu mai multe ocazii, asupra problemelor reconstructiei istoriografiei romane dupa 1989? Sau poate ca nu este nimic de reconstruit in istoriografia romana dupa doua decenii de stalinism si alte doua de national-comunism, de la decenta profesionala la obisnuinta schimburilor intelectuale?

Sa mai amintim ca o calitate absolut necesara directorului unui institut ca „Nicolae Iorga“ este prestigiul intelectual international si capacitatea de a utiliza si dezvolta o vasta retea de relatii profesionale? Ma indoiesc cu totul ca ar putea fi pusa in balanta recunoasterea profesionala de care se bucura in afara Romaniei dl Scurtu cu aceea de care se bucura profesorul Pippidi.
Comparati cele mai recente lucrari ale dlui Scurtu cu textele de istorie politica interbelica produse de istorici precum Ian Kershaw, Detlev Peukert, Oleg Hlevniuk, Emilio Gentile, Sheila Fitzpatrick sau cu acelea cuprinse in Cartea neagra a comunismului. Cautati idiomul istoriografic comun intre proaspatul director al Institutului „Iorga“ si acesti colegi ai sai din Anglia, Germania, Polonia, Rusia, Franta, Italia, Statele Unite. Nu-l veti gasi.
Desemnarea lui Ioan Scurtu in fruntea Institutului „Nicolae Iorga“ prefigureaza intoarcerea la provincialism si stagnare intelectuala intr-o epoca de internationalizare fara precedent a cercetarii si colaborarii istorice. La unsprezece ani dupa Revolutie, nu putem vedea in acest lucru decit o amara ironie.

“Academia Caţavencu” a avut în ultimul număr un supliment cu cei mai sexy 50 de intelectuali români, fiecare cu caricatura ataşată. Printre ei se numără doar trei persoane care au de-a face cu istoria mai des: Neagu Djuvara (locul 44), Mihai Răzvan Ungureanu (locul 21), Adrian Cioroianu (locul 19). Dacă ar fi să îl eliminăm pe Djuvara, care este un istoric de weekend, mai rămânem cu doi istorici în listă. În cele din urmă, prezenţa în top nu e determinată doar de atributele corporale, au avut locuri cam toţi intelectualii ţării, dacă ar fi să fiu maliţios cu poporu-mi. Sunt de părere că acest top dă o imagine clară asupra grupului de intelectuali cunoscuţi şi difuzaţi prin mass-media. De ce Cioroianu şi Ungureanu ? Ironia face ca cei doi istorici să fi fost consecutiv miniştri de externe, funcţie care mai degrabă i-a adus în lumina reflectoarelor, decât prodigiozitatea istorică, semn că reprezentanţii istoriografiei româneşti (câţi or mai fi, cei cu diplomă… – glumesc) au de recuperat la imaginea publică. Cel mai bine stau absolvenţii de Litere – prezenţi în top în proporţie de 70% -, intelectuali care vor şi ştiu cum să scrie. Să fim totuşi optimişti, Ungureanu şi Cioroianu încă predau la Facultatea de Istorie din Bucureşti (bine, de la moderna la contemporana e cale lunga, if zou know what I mean), aşa că un top de peste 10 ani va fi deschis noii generaţii, mai numeroase (?).

Aici găsiţi videoclipul promoţional:
http://www.catavencu.ro/video/cei_mai_sexy_intelectuali_romani-6029.html

Una dintre principalele şi cele mai nobile funcţii ale lucrurilor mai puţin serioase este să arunce o umbră de scepticism asupra lucrurilor prea serioase – şi aceasta este funcţia serioasă a parodiei.

…nu întotdeauna parodiezi un model pe care îl consideri negativ; adesea, a parodia un text înseamnă şi a-i aduce un omagiu.

(Umberto Eco, 1975)

Am dat într-un târziu peste “Jurnal sumar” al lui Umberto Eco (ediţie princeps în 1963, tradus în română la Humanitas în 2004; eu citez din această ediţie românească), având surpriza de a da peste o colecţie de parodii delicioase. Majoritatea au de-a face cu literatura, dar între ele îşi fac loc câteva parodii la adresa rateurilor demersului ştiinţific de a cunoaşte o civilizaţie care nu ne aparţine. Două dintre ele sunt: Industrie şi reprimare sexuală într-o societate din Valea Padului (antropologia în oglindă) şi Fragmente (despre naivitatea şi neputinţa istoricului)… Iată nişte citate:

Ziua indigenului milanez se desfăşoară după ritmurile solare elementare. El se trezeşte devreme pentru a se ocupa de sarcinile tipice acestei populaţii, culesul de oţel de pe plantaţii, cultivarea de bare metalice, argăsirea de materiale plastice, comerţul cu îngrăşăminte chimice în interior, semănatul de tranzistoare, dusul la păscut al scuterelor, creşterea de alfaromeo şi aşa mai departe.( ediţia Humanitas, p. 80)

Ţinut constant în această stare de rătăcire, indigenul trăieşte într-o tensiune persistentă pe care şefii îi permit să şi-o descarce doar la festivităţile colective, când populaţia se revarsă în pâlcuri în construcţii imense de formă elipsoidală din care răzbate fără încetare o gălăgie înspăimântătoare. [...] Constrânşi aşadar să urmărim manifestaţia de afară, la început, pe baza zgomotelor asurzitoare, am formulat ipoteza că era vorba de ritualuri orgiastice; dar apoi oribilul adevăr ne-a devenit clar. În aceste împrejmuiri indigenii se dedau, cu consensul şefilor, unor ritualuri de canibalism, devorând fiinţe omeneşti cumpărate de la alte triburi. (ibidem, p. 82)

Şi vom aminti că ştiinţa italiană a epocii făcuse fără îndoială mari progrese în studiile de genetică, chiar dacă acele cunoştinţe erau probabil folosite în scopul unei eugenetici rasiste, după cum sugerează capacul unei cutii care trebuie să fi conţinut un medicament pentru îmbunătăţirea rasei, cu inscripţia: “Omo (alterare a latinescului Homo şi contracţie argotică a italicului Uomo) de un alb strălucitor”. (ibidem, p. 22)

Acum o săptămână, plecam cu trenul din Brașov spre ”capitală” și, ca la început de drum, priveam galeș pe geam la noroaiele cartierelor. Câteodată ți se întâmplă să observi un detaliu pe care îl ignorai de mult timp, iar în acel moment te cheamă obsesiv. Am observat blocurile. Un macro-detaliu. Sutele de blocuri gri, igrasiate, pigmentate cu cîte-o rufă spânzurată pe sârmă. Am încercat să le dărâm vizual și nu mi-a mai rămas în fața ochilor decât un teren pustiu. Mi-am dat seama că tocmai făcusem o tabula rasa de aproximativ 50 de ani, lungă cât un comunism în variantă autohtonă. Și mi-am zis: ”ia uite ce de s-au făcut în comunism!”, încercându-mă în clipa următoare o mustrare de conștiintă sub ”privirea” severă a Raportului Tismăneanu. Am făcut cu îndrăzneală o incursiune imaginativă în trecut. Vedeam bunicii și părinții celor de acum locuind în acele blocuri, pe vremea aceea, noi. Și am extrapolat: locuințe, locuri de muncă, salarii decente, egalitarism. Ajungeam imediat să cred că sistemul comunist adusese „un trai liniștit, fără griji”. Comunismul…ce știm noi, fiii Revoluției, despre el? Prea puține. Am fost învățați cum să îl privim, mai mult decât ce a fost în toate laturile sale. Se naște o confuzie în mintea noastră, suprapunând modul de guvernare cu istoria vieții cotidiene a anilor 1948-1989. Pe câți i-a atins comunismul acela condamnat? Tentația de a ne imagina o istorie contrafactuală, a ”ce-ar fi fost dacă…?”, e mare, mai ales când pare o soluție pentru a vedea ce a însemnat să trăiești într-un stat comunist.

Câte vieți, câtă diversitate, în plin comunism! Câte fețe nedescoperite, câte ”comunisme” ale unei perioade lungi etichetate simplu. Treaba celor de acum trebuie să fie departe de acțiunea unui judecător. Că a fost rău, că a fost bine, cine poate spune? Ambele răspunsuri sunt valabile și se anulează reciproc. Vom trăi cu obsesia aceasta a ”ce e rău și ce e bine” toată viața, dar mai important e să vedem ce s-a întâmplat. Peste tot, cât se poate. Nu numai în închisori, nu numai în fața magazinului de carne. Peste tot. Mă întreb cum ar privi lucrurile cineva căruia nu i s-a spus că în România au fost comuniștii la putere.

Se observă foarte lesne cum cei 50 de ani de istorie devin din ce mai schematizați, sunt reduși la ”a, perioada comunistă”. Problema mea nu e una de punere în balanță a trecutului privind din prezent. Ar fi o nerozie dacă mi-aș propune acest lucru. Problema mea e una de corectitudine istoriografică. Cărțile lui Lucian Boia m-ar descumpăni (ce e corect? m-aș întreba), dar conștientizarea relativismului ar putea pregăti o mai eficientă tratare a istoriei. Atât de sensibil, trecutul recent, recunoscut de martorii în viață, e o sursă a dilemelor.