Spre Levant, monşer!

…să se ştie, când va ajunge să fie studiată această lamentabilă perioadă din dezvoltarea noastră, că erau oameni care nu credeau că totul este cât se poate de bine, care mai erau încă în stare să simtă o durere pentru ceea ce vedeau în România de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. (Nicolae Iorga)

Nicolae Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, trad. din franceză, introducere şi note de Andrei Pippidi, Bucureşti, Humanitas, 2008.

După atâtea clişee şi formulări exaltate despre Nicolae Iorga de-a lungul secolului trecut, nici nu ştiu cum să încep. Marele cărtu-, ba nu… Nicolae Iorga, despre care, până să-i citesc cărţile (târziu), ştiam din auzite că e un fel de bau-bau ,  mi-a apărut ca o personalitate originală. Originalitatea lui rezidă în echilibrul (în limitele acelei epoci, totuşi) pe care a încercat să îl menţină combinând o minte care ştia valoarea lucrurilor cu un naţionalism pertinent, valid, reformator (nu mă refer aici la Iorga – omul politic). Din dorinţa de a schimba lucrurile în bine în domeniul cultural (câmp ale cărui lipsuri îl afectau direct) s-a născut suita de articole critice scrise la sfârşiul secolului al XIX-lea pentru ziarul de limbă franceză L’Indépendance Roumaine. Dacă textul nu ar fi purtat o amprentă subiectivă, care pe alocuri era mai puternic imprimată de o revoltare firească, am putea considera pe bună dreptate că primele articole alcătuiau un raport comandat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aşa de clare şi de cuprinzătoare sunt. Gazetarul Iorga caracterizează instituţiile de cultură (Academia Română, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Ateneul Român, bibliotecile publice, arhivele, muzeele şi teatrele), mişcarea literară şi ştiinţifică, presa. În a doua parte a volumului sunt strânse articole cu privire la mediul istoriografic din acea vreme.
Din textele acestor colecţii  reiese foarte uşor antipatia (justificată, ţine să arate autorul) faţă de Vasile Alexandrescu-Urechia şi Grigore Tocilescu, ambii fiind colegi cu Iorga la Universitatea din Bucureşti, între primii doi şi al treilea fiind conturat un conflict de generaţii (mai ales în istoriografie).

Nimeni nu îşi mai face iluzii că istoria ar putea da titluri de bestseller, poate doar în cazul în care exigenţele privind definiţia unei lucrări de istorie se relaxează până la admiterea scrierilor speculative şi stropite cu parfum de conspiraţie în câmpul istoriografiei; sau în urma unei bune strategii de marketing. Tirajele care figurează în broşura editată de Humanitas cu prilejul aniversării sale (Cele mai citite cărţi, cei mai iubiţi autori. 20 de ani Humanitas, 2010, de unde am şi extras datele pentru grafice), arată că publicul cititor român, atunci când citeşte istorie, se orientează spre volumele de sinteză, după ce înainte de aceasta a devorat vreo trei romane şi un volum de eseuri. Nimic surprinzător, ierarhia preferinţelor marelui public este, cu mici diferenţe, aceeaşi în toată Europa, cred eu. Graficele de mai jos au în vedere titluri scoase în mai multe ediţii, numărul de exemplare exprimând tirajul total.

Cea mai vândută carte scrisă de Lucian Boia este şi cea care a iscat aprinse discuţii la prima lansare (în 1997), Istorie şi mit în conştiinţa românească, o explorare în imaginarul faţă de identitate şi istorie. Neagu Djuvara, din punctul meu de vedere, este citit datorită tonusului care îi caracterizează opera şi prezenţa publică. Ambii autori au armonizat textul de popularizare cu cercetarea de specialitate, reuşind astfel să fie în acelaşi timp convingători şi accesibili.

Zoe Petre, Cine ne (va) scrie istoria?, în “Dilema Veche“, nr. 333, 1-7 iulie 2010.

Ecaterina Lung, Istoria culturală. Origini, evoluții, tendințe, București, Editura Universității București, 2009.

Ecaterina Lung (conferențiar la Facultatea de Istorie, Univ. București) a pus pe hârtie cursul de metodologia cercetărilor de istorie culturală pe care îl predă de mai mulți ani. Fiind un curs introductiv, acesta are avantajul de a oferi o imagine de ansamblu a încrengăturilor create de diferitele direcții de cercetare, care s-au format de-a lungul secolului XX. Dezavantajul este sugerat de informațiile extrase din alte studii ale evoluției istoriografiei (cel mai des, studii ale lui Peter Burke): urmele compilației sunt destul de vizibile, și mi s-a întâmplat să mă întreb dacă autoarea a înțeles ceea ce a preluat în unele cazuri, mai ales din câmpurile adiacente istoriografiei (și prin faptul că uneori lasă citate/parafraze nelămurite). Oricum, originalitatea și profunzimea cercetării nu au fost necesare pentru o trecere în revistă adresată studenților, așa că la acest nivel – introductiv – cartea se dovedește utilă, mai ales prin spiritul ei de sinteză și prin încadrarea istoriografiei culturale românești în contextul european. Iată mai jos lista autorilor de istorie culturală din România ultimilor 40 de ani, menționați de Ecaterina Lung (un alt merit al lucrării este bogata bibliografie):

• Alexandru Duțu
• Lucian Boia
• Pompiliu Teodor
• Alexandru Zub
• Alexandru Florin Platon
• Zoe Petre
• Florin Constantiniu
• Paul Cernovodeanu
• Eugen Cizek
• Simona Nicoară
• Teodor Nicoară
• Sorin Mitu
• Simona Corlan
• Mihaela Grancea
• Dan Horia Mazilu
• Andrei Oișteanu
• Ștefan Lemny
• Doru Radosav
• Constanța Ghițulescu
• Alexandru Ofrim
• Andrei Pippidi
• Alexandru Mamina
• Ovidiu Pecican
• Florin Țurcanu
• Răzvan Theodorescu

Înainte de Mihai Maxim, această întrebare a fost pusă de istoricul român Petre P. Panaitescu în perioada interbelică. Studiul său se numea De ce n-au cucerit turcii Țările Române și a apărut în volum în Intepretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, Universul, 1947 (o colecție de articole semnate de istoric, apărute în Revista Istorică Română și Revista Fundațiilor Regale). Spuneam că Mihai Maxim a luat în considerare și argumentele prezentate de P.P. Panaitescu și anume: 

1. Țările Române nu s-au aflat pe drumul ofensivei Imperiului Otoman.
2. A fost de preferat un regim de dominație indirectă, prin intermediul unor domnitori creștini (români, greci) obedienți.

Cum sunt întărite aceste argumente?  Înainte de aceasta, e de remarcat modul în care își pune P.P. Panaitescu întrebarea din titlu, reflectând o retorică specifică unei perioade de exaltare națională: ”Cum se face că noi românii avem dreptul să afirmăm cu mândrie că niciodată în decursul veacurilor nu ne-am pierdut autonomia politică, am trăit sub domnii noștri cu cârmuire românească, pe când vecinii noștri, unguri, bulgari și sârbi, au fost robii padișahului și țara lor a fost proprietatea lor?” (p. 152). Păi, pentru că:

1. Otomanii au folosit vechea rută tradițională Istanbul-Adrianopol-Belgrad-Buda-Viena, care trecea prin ”poarta”  deschisă de Câmpia Ungariei și care era ”paralelă” cu Dunărea. Din cauză că navigația în porțiunea Cazanelor (Porțile de Fier) trebuia întreruptă până în secolul al XIX-lea, dându-se astfel discontinuitate exploatării militare a Dunării, ”principatele române rămâneau alături de drum”. (p. 157-159)
2. P.P. Panaitescu afirma că ”turcii n-au avut niciodată calități de coloniști și de organizatori în domeniul economic”, că ”ei nu îmbogățeau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnice superioare //ca romanii// , ci secătuiau bogățiile , fără a crea izvoare noi de bunuri”. Se face chiar o analogie cu Imperiul Spaniol. În schimb, românii ”eau specialiști în agricultură și creșterea vitelor, profesiune pe care o aveau în sânge” (!!!) (p. 154-156). Deci ”era în interesul împărăției ca grânarul ei //?//, fără de care ar fi murit de foame oștirea și capitala //?//, să fie bine gospodărit și gospodăria bună o asigura numai administrația românească” (p. 156). Cum rămâne cu fanarioții? 

Facem un apel umanitar Ahivelor din Istanbul să publice mai repede documentele otomane!

Pe 28 noiembrie au fost lansate la standul editurii Humanitas, în cadrul târgului internaţional de carte Gaudeamus, două cărţi de istorie, scrise de autori cunoscuţi (şi controversaţi, uneori) în spaţiul public românesc. Vladimir Tismăneanu a publicat o analiză a revoluţiilor din 1989 în Despre 1989. Naufragiul utopiei, în colecţia cu “Despre…” (ale cărei volume concentrate dinamizează “piaţa” ideilor). Conţinutul acestui dosar de eseuri atinge şi momentele din 1956 (Revoluţia din Ungaria) şi 1968 (“Primăvara” de la Praga), şi discută mai pe larg unele aspecte şi preliminarii ale Revoluţiei din România. A doua carte, cea a lui Lucian Boia, se numeşte “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial. Este o lucrare de cercetare (Lucian Boia a devenit cunoscut prin lucrările sale de sinteză) structurată în două parţi, prima analizând dilemele românilor înaintea intrării României în război, iar a doua catalogând acei intelectuali marcanţi care au fost pentru intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. Lucru curios, printre ei nu se află Petre Carp şi Titu Maiorescu, figuri aproape clişeu ale germanofiliei, probabil din cauză că autorul a evitat cât s-a putut oamenii politici în partea prosopografică.

La sfârşitul lunii octombrie a fost organizată la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” conferinţa cu tema Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea. La acest eveniment au participat în jur de 25 de profesori şi cercetători din ţară, cu o paletă mai largă de comunicări decât mă aşteptam. S-a vorbit cu precădere despre evrei, în acord cu importanţa acestora în rândul minorităţilor din România lui Carol I, dar şi despre armeni, ceangăi, turci, bulgari, greci, ţigani, germani. Iată mai jos lista celor prezenţi:

• Mihail Ioan Opriţescu
• Vasile Ciobanu
• Sorin Iftimi
• Constantin Ardeleanu (ocupându-se de sudiţii britanici – persoane protejate de Marea Britanie – din Galaţi, a subliniat faptul că aceştia erau greci în proporţie de 90%, organizaţi în reţele complexe)
• Delia Pohrib
• Dan-Nagy Pienaru (a prezentat comunitatea turcă din insula – acum dispărută sub lacul de la Porţile de Fier – Ada Kaleh)
• Mihai-Răzvan Ungureanu, care doar a citit comunicarea lui Dumitru Ivănescu, absent.
• Victor Neumann (care a repus în discuţie problema reconceptualizării naţiunii în istoriografia română)
• Sorin Antohi (a făcut o incursiune în istoria ideilor pornind de la scrierile lui Alecu Russo)
• Apostol Stan
• Raluca Tomi
• Silviu Văcaru
• Andrea Varga
• Elena Siupiur
• Ştefan Petrescu
• Radu Tudorancea
• Viorel Achim (cu lucruri interesante despre ţigani şi aboliţioniştii români)
• Silvana Rachieru
• Florin Anghel
• Costin Scurtu
• Liviu Rotman
• Lya Benjamin
• Cătălin Turliuc
• Dietmar Müller
• Dumitru Vitcu
• Ana-Maria Vele

.

Pe 13-14 noiembrie, la Colegiul “Noua Europă”, a avut loc conferinţa cu titlul Imitatio-Inventio: The  Rise of ‘Literature’ From Early to Classic Modernity. Aşa cum reiese de aici, această întrunire cu participare internaţională a atins probleme de istorie a literaturii în manieră interdisciplinară. Cu toată bunăvoinţa de care am dat dovadă, recunosc că subiectele m-au depăşit, fiind ultraspecializate. De exemplu, faimosul istoric Carlo Ginzburg (teoreticianul microistoriei, profesor la universităţile din Pisa şi Los Angeles) a avut o comunicare cu tema The Artist as Counterfeiter, o plimbare prin filosofie, semiotică, alchimie, teologie şi alte discipline. S-a putut observa cât de relaxaţi erau cercetătorii străini şi cât de încordaţi, cei români – marcaţi fiind, probabil, de un complex de inferioritate “culturală”, să-i zic aşa. Am mai audiat prezentarea lui Patricia Parker (de la Stanford University), Constructing Shakespeare in the Eighteenth Century (and Beyond), ajungând la concluzia că opera lui Shakespeare pe care o citim azi nu prea mai este originala operă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Alţi participanţi: Gordon Campbell, Sorana Corneanu, Dennis Costa, Gabriela Dragnea-Horváth, Christoph Ehland, Herbert Grabes, Flavio Gregori, Mihaela Irimia, Dragoş Ivana, Ludmilla Kostova, Ivan Lupić, Stefania Montecalvo, Michael McKeon, Mirosława Modrzewska, Stefania Montecalvo, Andrea Nagy, Petruţa Năiduţ, Mădălina Nicolaescu, Naji Oueijan, Stephen Prickett, Martin Procházka, Ignazio del Punta, John Roe, Trevor Ross, Raffaele Ruggiero, Jukka Tiusanen, Margit Sichert, Jorge Bastos da Silva, Lubomir Terziev, Jukka Tiusanen, Stefan Uhlig.

Şi la Facultatea de Istorie am participat, tot ca spectator, la conferinţa organizată de Centrul de Istorie a Imaginarului, numită Imaginarul Alterităţii (3-4 decembrie). Au participat studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cercetători tineri, de la Istorie şi de la Litere. Iată titlurile secţiunilor:

• Abordări conceptuale ale imaginarului alterităţii
• Imaginarul alterităţii în Antichitate
• Ipostaze ale alterităţii etnice
• Ipostaze ale alterităţii medicale
• Exilul ca literatură a alterităţii
• Ipostaze ale alterităţii religioase
• “Germanii” în imaginarul românesc
• Simboluri ale alterităţii în comunism şi postcomunism

Cercetarea din România este foarte puțin vizibilă. Atât de puțin se știe despre activitățile cercetătorilor, încât se crede că nici nu există. Poate că promovarea e înțeleasă ca mijloc strict economic, și ca atare instituțiile bugetare nu ar fi nevoite să facă asemenea ”efort” de informare a unui potențial public. Cercul vicios în care prins acest tip de cultură va continua să se învârtă atâta timp cât instituțiile de cercetare rămân ”în afara timpului” și nu vor adopta o strategie ieftină și comodă, cu maxim de ”profit de imagine” (creșterea nivelului de informare cu privire la aceste instituții, deci o posibilă creștere – de la zero – a prestigiului). Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București dă exemplul unui colectiv rămas într-o inerție comunistoidă în ceea ce privește cadrul instituțional. Cercetările interesante care sunt produse între pereții acestui edificiu nu vor avea vigoarea culturală la care probabil se gândesc cu jind autorii decât în condițiile unei mai bune „nutriții” logistice. De mult apuse vremurile când o carte așteaptă timidă să fie descoperită. Cărțile (prin autorii și editorii lor), și mai ales evenimentele – că de la ele pornisem – trebuie să-și ”dreagă vocea” și să-și anunțe public valoarea. Altfel, presupunerile continuă: ”Ăia nu fac nimic acolo, toacă banii statului la fumat și bârfă”. Doar nu e așa, nu?

După introducerea aceasta cam lungă, vă aduc la cunoștință conferința cu privire la minoritățile etnice în societatea românească a secolului al XIX-lea, ce va avea loc la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”  (București, bd. Aviatorilor nr. 1) în următoarele două zile (29-30 octombrie), începând cu ora 9 dimineața. Programul și titlurile comunicărilor le puteți vedea pe site-ul unuia din organizatori, Grupul de Cercetare pentru Istoria Minorităţilor Etnice (doar la secțiunea în limba română, bineînțeles), nu și pe site-urile gazdei acestui eveniment (Institutul ”Nicolae Iorga”), neactualizate de hă-hă. 

Dacă tot suntem la capitolul instituții culturale, doresc să felicit echipele de la Arhivele Naționale și de la Institutul Cultural Român, care sunt în pas cu vremurile și au niște site-uri profesioniste. 

“Leneşul numărul 1 este istoric. S-a pregătit pentru asta, ia chiar salariu pentru o ocupaţie înrudită cu specialitatea şi recunoaşte în definitiv că rostul lui ar fi să caute documente, să le interpreteze şi să scrie Istoria românilor în total sau în parte. El însă declară că soarta nemiloasă sabotează opera lui, că multe visează omul, dar puţine se realizează. Îmi dă chiar a înţelege să nu mă pripesc prea mult crezând c-o să fac ispravă, că şi el visa marea cu sarea, dar: a trebuit să se însoare, a avut copii, copiii au crescut, copiii au trebuit să fie daţi la şcoală, copiii au avut scarlatină, copiii şi-au dat bacalaureatul, copiii au început să aibă copii. Apoi, bibliotecile sunt prost organizate, deschise numai în zi de lucru, cu personal neprietenos. Şi pe urmă invidia cruntă a oamenilor, evenimentele politice (când patria ne cheamă, amice, nu-i momentul să facem ştiinţă curată!), ingratitudinea statului faţă de muncitorul intelectual, care este un paria, mă-nţelegi, care nu se mai poate, vorba lui Caragiale, trăi de atâta incurie. Ei, să fi fost el în Anglia, în Franţa, în Occident, unde totul merge strună, azi ar fi fost un om mare. De ce-a plecat cutare şi cutare? Însă cu el s-a petrecut o dramă. Trebuia neapărat să se căsătorească cu o prietenă din copilărie (e un sentimental), şi pe urmă au venit copiii. În sfârşit, ce să mai vorbim: el nu mai scrie istorie, ci face istorie dăruind patriei ostaşi”.

(fragment din Patru Moduri, în “Jurnalul literar”, I, nr. 23, 4 iunie 1939, p. 4, reprodus în George Călinescu, Însemnări şi polemici, Bucureşti, Minerva, 1988, p. 175-176)