Spre Levant, monşer!

Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007.

„Dacă istoriografia epocii staliniste a stat sub semnul lui Leonte Răutu și Mihail Roller, istoriografia epocii Ceaușescu a stat sub semnul lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, Răutu și Roller, instrumentele ocupantului sovietic, Mușat și Ardeleanu, expresie a mediocrității și rapacității nomenclaturii comuniste, au reprezentat cele două mari plăgi ale istoriografiei române în anii regimului comunist”. (p. 293)

Îmbinând memorialistica profesională cu eseistica istoriografică, regretatul istoric Florin Constantiniu a lăsat cu această carte imaginea mai fidelă realității a unor episoade dramatice din istoriografia română postbelică. Cele trei mari tranziții ale marii istoriografii:

1. trecerea de la istoriografia naționalistă la interpretările în cheie marxist-leninistă și falsificări de inspirație sovietică în anii 1948-1958;

2. distanțarea de modelul sovietic și rusofil (revoluționar) și recuperarea unor elemente ale istoriografiei naționaliste, îmbogățite cu elemente protocroniste și autohtoniste („lupta întregului popor” pentru independență, continuitatea) aflate în simbioză cu programul ideologic;

3. recuperarea elementelor / simbolurilor cu orientare antisovietică (Basarabia, mareșalul Ion Antonescu, pactul Ribbentrop-Molotov, etc.), în paralel cu domolirea naționalismului în urma sciziunii grupului istoricilor și cu ascensiunea modelului de istoriografie critică (și, odată cu ea, critica naționalismului)

sunt prezentate de autor din perspectiva omului direct implicat în procesele de elaborare a marilor tratate de istorie a românilor/României – lucrări care se doreau a reprezenta o autoritate în domeniu și un vademecum ideologic.

Ieșit de pe băncile facultății de istorie la mijlocul anilor ‘50, cu elementare cunoștințe dobândite din lecturile tratatelor ruse/sovietice de istorie (care s-au dovedit, evident, insuficiente chiar și pentru un debutant), tânărul Florin Constantiniu – la început cochetând cu o carieră de bizantinolog – a fost luat sub protecția istoricului Andrei Oțetea (din tabăra potrivnică „rolleriștilor”) și adus la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” de azi (1957).

Intrat în plina scenă a intrigilor, clientelismelor, rivalităților și ranchiunilor jucate de istoricii agreați de regim(uri), Florin Constantiniu a relatat pe larg episoade – organizate cu misivă de la partid – precum: elaborarea noului tratat de istorie a R.P.R. (1959-1964), apariția revistei „Magazin istoric” (1967), congresul internațional de istorie de la București din 1980 (când „avangarda” istoricilor a fost însărcinată cu aniversarea împlinirii a 2050 de la întemeierea „statului centralizat dac”), controlul producției istoriografice de către Mușat și Ardeleanu și de către Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR, punând astfel în evidență compromisurile (aspru judecate în anii postdecembriști de către oameni cu un îndoielnic parcurs moral), situațiile absurde sau dilemele care l-ar fi putut încerca pe orice intelectual într-un regim în care libertatea de expresie era prohibită și în care, mai mult decât atât, erau impuse mesajele care trebuiau exprimate/simulate ca venind din propria conștiință a emițătorilor-intelectuali.

La capătul cărții, nu pot să nu remarc că Florin Constantiniu, prin atitudini, selecții și activitate științifică a rămas fidel unui mod de a scrie istorie care astăzi tinde să fie desconsiderat (mai ales de către criticii de tradiție liberală), fiind construit pe o bază națională(/istă) (premisa că tot ce e românesc e bun și tot ce e străin/sovietic/rus/evreiesc e rău sau cel puțin suspect) și cu influențe marxiste (de exemplu, implicarea în disputa privind „a doua iobăgie”, etc.).

În cazul volumului de față, reiese faptul că nu atât sistemul, cât oamenii angrenați în sistem (orgolioși, meschini, cabotini, orbiți de invidii) au fost elementul decisiv; aceștia au compromis (voluntar sau cu circumstanțe atenuante) istoria oficială (în condițiile în care cineva mai susține că nu orice istoriografie susținută de stat este compromisă; ceea ce nu exclude faptul că istoriografia „neoficială” nu se poate compromite – dimpotrivă, luați cazul tracomanilor, care a devenit un exemplu clasic de impostură și manipulare cu mijloace pseudo-științifice).

„Așa cum s-a văzut, în paginile cărții de față, după începutul distanțării de Moscova, marxism-leninismul a dispărut treptat ca fundament ideologic al cercetării istorice, istoriografia română îndreptându-se spre un pozitivism nemărturisit. Repet aceasta pentru că, în absența unor puternice constrângeri ideologice, este de neînțeles totala respingere de astăzi a oricărei discuții despre fundamentele teoretice ale cunoașterii istorice. Cine se aventurează în domeniul ontologiei sau gnoseologiei istorice este suspectat pe loc de dorința de a reînvia marxismul. Lăsând la o parte faptul că falimentul socialismului de tip sovietic nu anulează automat valoarea de instrument cognitiv a materialismului istoric întrucât așa-zisul socialism real a fost un pseudosocialism, lăsând, așadar, la o parte această problemă, este evident că investigația istorică are nevoie de un set de principii teoretice și metodologice, în absența cărora ea este amenințată să devină o simplă narație factologică.” (p. 443)

Americanii se laudă cu Woodstock-ul, retrospectiv, când participarea a 500 000 de cetățeni rebeli dintr-o populație de  200 de milioane însemna procentul de 0,25, cât ar da și în cazul participării a 60 000 de români nirvanizați la concertul lui Michael Jackson la București, în 1992. După o îndelungată perioadă de înregimentare a muzicii în rețeaua ideologico-totalitară compusă din politruci, compozitori și artiști mimând o seninătate tâmpă a „epocii de aur”, muzica a renăscut – întocmai ca celelalte arte – în focurile Revoluției, derutată dar cu energii acumulate în mizerie. Dezlănțuirea acestor energii muzicale nu numai că a coincis cu entuziasmul libertății, dar i-a fost și bun camarad expresiv tranziției. Când să apară arta cu mesaj dacă nu în vremuri de transformări sociale însoțite de redirecționări ale frustrărilor și valorilor ? Din punctul meu de vedere, muzica românească a fost un fidel barometru al stării nației în postcomunism. Și nu e vorba aici doar de grupurile rap răsărite dintre blocurile bucureștene sau de rockerii sarcastici de la Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. Ci și de nașterea industriei muzicii pop/dance și parcurgerea unor etape în stil autohton către sincronizarea cu piața occidentală (indie, electro, rapcore) și/sau cu piața balcanică (manelele, dance). Astăzi, tematica muzicală s-a volatilizat în clișee transnaționale, iar critica locală e mai degrabă jucăușă decât încruntată (vezi Fără Zahăr). Evident, există „trupe de asalt”, dar este vorba de un protest fancy, cu iphone în buzunar și Heineken în mână, nu atât de simbiotic cu problemele societății ca acum 10-15 ani. Căștile pe urechi și să trecem la scris istoria! Valeriu Sterian, pentru tine!

Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, București, Editura Enciclopedică, 2004.

Cu această lucrare, Liviu Maior și-a propus să lămurească problema relației  identitare dintre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Bucovina, și statul din care făceau parte aceștia – adică Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar. Identitatea soldaților și a ofițerilor români din armata imperială putea ocupa două poziții aparent divergente: loialitatea față de Imperiu, adică față de împărat, respectiv loialitatea față de națiunea română. Spun aparent, deoarece nu întotdeauna naționalismul român a trecut granițele (fiind înțeles ca un tip de federalism), dar în cele din urmă, în situația în care Austro-Ungaria și România erau angajate în conflictul din Primul Război Mondial, a triumfat loialitatea față de națiunea extinsă (adică cea a tuturor românilor), una din dovezi fiind zecile de mii de dezertări ale românilor din armata austro-ungară.

Problema identității și a loialității militarilor români nu a fost studiată istoriografic, noi fiind totuși acomodați cu tema prin intermediul literaturii ficționale („Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu, e unul dintre exemple). Liviu Maior discută cronologic chestiunea începând cu regimentele românești de graniță – Orlat și Năsăud, în prima fază – înființate în timpul Mariei Tereza (începând cu 1761), care au asigurat loialitatea dinastică a satelor din regiunile Sibiului, Năsăudului și Caransebeșului, funcționând până la 1851. Loialitatea românilor față de împărat nu este atât de unitară în timpul debandadei revoluționare din anii 1848-1849, militarii români continuând însă până în 1915/1916 (când intrarea României în război este motivată și de „eliberarea fraților români din Transilvania”) să își facă datoria de militari disciplinați și să își exprime loialitatea față de împăratul Franz Iosef pe câmpurile de luptă, cu speranța că acest gest va servi drept argument în favoarea românilor în disputele dintre Curtea imperială și elita politică maghiară. (și cu scopul împiedicării  compromisului astro-ungar din 1867, militarii români devin mai zeloși în războiul dintre Imperiu și Prusia). Tradiția „patriotismului dinastic” al militarilor români a fost invocată cu orice prilej de elita politică și bisericească românească din Transilvania, în speranța îmbunătățirii situației românilor din regatul ungar, „bunul împărat” fiind văzut ca un arbitru drept.

Pentru mine, cartea aceasta a fost și manual, și lucrare de specialitate. Chiar dacă aportul documentelor inedite este mic, perspectiva și tonul autorului contribuie la îmbogățirea istoriografiei noi a Transilvaniei moderne.

interviu luat de Stelian Țurlea și publicat în „Ziarul financiar. Ziarul de duminică”, 22 octombrie 2009 (link).

Multe dintre cartile sau articolele de specialitate au fost scrise dupa stagiile de documentare in arhive din SUA, Marea Britanie, Cehia, Ungaria. Era firesc ca de la acest aspect sa inceapa discutia noastra.

- Forumul European pentru Istorie si Cultura este o fundatie infiintata cu zece ani in urma, care isi propune dezvoltarea legaturilor culturale cu comunitatile românesti de peste hotare, dar in primul rând cu românii de peste Prut. Forumul a desfasurat pâna in primavara acestui an o intensa activitate stiintifica si culturala, organizând in fiecare an câte doua intâlniri la Bucuresti, Chisinau, Busteni si Balti cu studenti, cercetatori, cadre universitare, ziaristi. Aveau loc dezbateri in jurul unei teme centrale, de istorie recenta sau mai indepartata, calatorii de studii. Dar, in urma deciziei fostului Parlament de la Chisinau de a interzice accesul in lipsa unei vize (care se obtinea in conditii mai dificile decât obtineam noi cu ani in urma o viza pentru Franta, sa spunem), activitatea noastra a fost suspendata. Acum insa sunt conditii noi pentru a relua si chiar a ne amplifica activitatea. Sper sa gasim in urma noastra tineri care sa duca mai departe ceea ce am inceput.

Sursa articolului: Academia Cațavencu, 30 martie 2011.

art-historia.blogspot.com înseamnă investigaţii meticuloase privind amănunte ale istoriei românilor. Afişele Art Historia înseamnă reconstituiri fascinante ale localităţilor, costumelor din alte vremuri. Muncă de Sisif, muncă de bijutier dacă stai să gîndeşti ce mică ne e istoria. Radu Oltean este omul care vede mai bine istoria: fiindcă ne-o ­de­senează.

Reporter: Ce istorie are românul?
Radu Oltean: Păi, ce-i istoria? Căutarea şi înţelegerea întîmplărilor şi a vieţii oamenilor din trecut? Sau o formă de propagandă pentru promovarea sentimentului de mîndrie naţională? Căci, din 1848 pînă mai ieri, istoria noastră a tot fost cam a doua variantă. România a tot avut nevoie de susţinere politică din partea istoriei. Iar acum, pentru prima oară, istoricii încearcă să scoată istoria din zona clişeelor naţionaliste. Însă acest lucru este foarte greu.

Rep.: Care-i voievodul nostru respectabil?
R.O.: Voievod sau şef al statului? Căci eu l-aş pune aici tot pe bătrînul Carol I. Cu cît citesc mai mult, cu atît sînt mai impresionat de ceea ce a realizat. Neamţul a reuşit să scoată parcă ce era mai bun din român. Dacă e să aleg un voievod neaoş, parcă m-aş opri la Brâncoveanu. A fost cu adevărat un tip grozav. Împreună cu fraţii Cantacuzino au făcut treabă excelentă şi ar fi făcut şi mai mult dacă nu ar fi intrat în conflict cu otomanii.

Rep.: Care-i cel glorios?
R.O.: Glorios? Glorios e un tip care a purtat multe războaie şi le-a cîştigat pe majoritatea? Deşi e un clişeu, l-aş pune aici pe Ştefan cel Mare. Fiindcă omul chiar a avut neobişnuit de multe succese miltare. Însă ideea de „glorie“ nu ar trebui să facă parte din sfera istoriei, ci din zona „promovarea spiritului patriotic“, care e altceva.

Rep.: Care-i cel „gonflat“?
R.O.: Gonflaţi au fost foarte mulţi lideri politici şi militari din istoria noastră. Au fost vremuri în care România avea nevoie mare de eroi. (Nu că nu ar avea şi acum.) Şi au fost transformaţi în nişte „icoane“ despre care nu puteai avea dubii. Însă acest lucru a fost specific tuturor ţărilor. Francezii, de exemplu, au excelat în chestia asta. Să îţi eroizezi strămoşii e ok. Rău este cînd istoria se reduce la acest nivel, cînd istoria lui Mihai Viteazul se opreşte, în imaginarul colectiv, la Amza Pellea care fuge pe cal cu barda în mîna stîngă, precum statuia de la Universitate, sau declamînd demn despre pohta ce-a pohtit el.

Rep.: De ce trăim din mituri?
R.O.: Miturile sînt absolut necesare spiritului uman. Ca şi religia. Oamenii au nevoie ca de aer de zei, mituri şi legende. Problema e atunci cînd la nivelul marelui public mitul se suprapune pe istorie. Iar rezultatul e numit tot istorie. Am citit nenumărate basme cu parfum de lucrare ştiinţifică despre geto-daci, scrise de diletanţi, şi care, promovate pe net sau în presă, au devenit certitudini pentru publicul neavizat (majoritar). Miturile, vechi sau moderne, pot deveni rapid istorie sigură (în imaginarul popular) dacă gîdilă într-un mod plăcut ego-ul poporului. În schimb, momente din istoria reală, corect documentate, sînt ignorate sau provoacă „bătălii“ şi patimi aprinse dacă spun lucruri care nu sînt pe plac naţiei.

Rep.: De ce le este frică istoricilor?
R.O.: Istoricilor cred că le este frică – din perspectiva mea, de outsider – de părerea propriilor colegi. Majoritatea covîrşitoare a istoricilor scriu exclusiv în periodice de specialitate, unde se citesc între ei. Sau ocazional publică cărţi grele, academice. Se feresc ca de naiba să scrie cărţi de popularizare. De aceea, de exemplu, Neagu Djuvara e atît de iubit de marele public şi dispreţuit de unii istorici. Este o mare nevoie de cărţi de istorie frumoase şi accesibile.

Theodor Aman, „Unirea Principatelor”, 1857

Azi ar trebui să fie mare sărbătoare. Să se joace hora. De fapt, autoritățile române au tot jucat hora an de an, ca într-un ritual pentru prosperitatea mult-dorită, eșuat însă într-un joc al greierului pe timp de vară. Se vorbește despre proiectul zilei libere. Doar că ziua liberă de sărbătoare e luată la noi ca zi liberă de odihnă, o duminică hibernală. Cum și eu sunt român neaoș, las hora Unirii pe seama celor care au învățat pașii la școala de partid, iar eu rămân în bârlog cu Epoca Unirii, scrisă de Dan Berindei (academician, cercetător), cea mai bună sinteză despre perioada 1856-1866 peste care am dat. Acele vremuri atât de agitate (care și-ar putea găsi un echivalent doar în epoca Marii Uniri de la 1918 sau în revoluționarul deceniu 1938-1948) au fost reconstituite pentru prima oară de Dan Berindei în 1979, iar ediția a doua (Corint, 2000) nu e prea „revăzută” (așa cum se afirmă pe pagina de titlu), păstrând retorica istoriografiei naționalist-comuniste. Putem citi despre oameni cu idei/viziuni „înaintate/progresiste”, despre grupuri retrograde și reacționare care – nu-i așa – meritau din plin o spălăceală din partea „maselor populare” de țărani și orășeni strânse de „agitatorii” patrioți în jurul clădirii Mitropoliei pentru a servi ca mijloc de presiune politică în timpul alegerilor domnului Țării Românești. Până să citesc din această carte nu mi-am putut imagina din ce grozavă încrengătură de conjuncturi favorabile, întorsături dramatice, aranjamente de culise și prezențe de spirit a ieșit Unirea Principatelor. E un episod demn de studiat, atât la școala istoriei, cât și la școala politicii și a patriotismului. Dar deocamdată mai sorb puțin din „Milcov” și mai blestem actualitatea României.

[1914] 21 iulie/3 august – în Consiliul de Coroană se hotărăşte neutralitatea României.

[1914-1916] – elita politică şi opinia publică dezbat cu pasiune eventualitatea intrării în război de partea uneia dintre cele două corpuri angajate în conflict: Puterile Centrale sau Aliaţii/Antanta. Moartea regelui Carol I şi încoronarea regelui Ferdinand. Ion I.C. Brătianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri (= prim-ministru), negociază cu reprezentanţii Antantei încheierea unui tratat de alianţă.

[1914] 18 septembrie/1 octombrie – acord secret România-Rusia, prin care integritatea României este garantată de Rusia în schimbul neutralităţii (adică a refuzului de a trece de partea Puterilor Centrale).

=====================================================

[1916] 4/17 august – semnarea tratatului de alianţă  (plus convenţia militară) cu Antanta (Marea Britanie, Franţa, Rusia, Italia) de către Ion I.C. Brătianu.

[1916] 14/27 august – la Consiliul de Coroană se hotărăşte intrarea României în război. România declară război Austro-Ungariei.

[1916] august-septembrie – ofensiva românească în Ardeal. Ocuparea Braşovului pe 16/29 august.

[1916] 24 august/6 septembrie – încercuirea de la Turtucaia, de către armata bulgaro-germană.

[1916] 18 septembrie/1 octombrie – începutul operaţiunii de învăluire a armatei bulgaro-germane de la sud de Dunăre. La 22 septembrie/5 octombrie, trupele române se retrag pe malul stâng al Dunării.

[1916] octombrie-noiembrie – contraofensiva austro-ungară. Trupele române se retrag din Ardeal, prin trecători. Pierderea oraşului Tg. Jiu (2/15 noiembrie), apoi a întregii Oltenii. Pătrunderea armatelor Puterilor Centrale în Muntenia (11/24 noiembrie). Capturarea planului de operaţiuni român la Găeşti.

[1916] 23 noiembrie/6 decembrie – intrarea trupelor comandate de feldmareşalul von Mackensen în Bucureşti. Între timp, retragerea autorităţilor române şi a refugiaţilor în Moldova (Iaşi devine capitala României).

======================================================

[1917] 23 martie/5 aprilie – discursul regelui Ferdinand de la Răcăciuni: soldaţilor-ţărani li se promite reforma agrară şi votul universal după încheierea războiului.

[1917] 11/24 iulie – 19 iulie/1 august – ofensiva de la Mărăşti. După câteva zile însă…

[1917] 24 iulie/6 august – 6/19 august, 26 iulie/8 august – 9/22 august – bătăliile defensive de la Mărăşeşti, respectiv Oituz.

[1917] octombrie-noiembrie – Revoluţia bolşevică din Rusia. Ieşirea acestui aliat din război.

[1917] 20 octombrie/2 noiembrie – 27 octombrie/7 noiembrie – Marele congres ostăşesc reunit la Chişinău proclamă autonomia politică şi teritorială a Basarabiei. Se va convoca organul reprezentativ – Sfatul Ţării.

[1917] 22 noiembrie/5 decembrie – armistiţiul de la Focşani.

[1917] 2/15 decembrie – Sfatul Ţării proclamă Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaţiei Ruse.

====================================================

[1918] 1/14 ianuarie – arestarea reprezentanţilor diplomatici şi militari români de la Petrograd/Sankt Petersburg de către autorităţile sovietice (pe fondul litigiului în privinţa Basarabiei).

[1918] 13/26 ianuarie – guvernul sovietic de la Petrograd decide ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului (trimis în Rusia la sfârşitul anului 1916, pentru a fi în siguranţă).

[1918] 24 ianuarie/6 februarie – Sfatul Ţării proclamă independenţa Basarabiei.

[1918] 27 martie/9 aprilie – Sfatul Ţării decide unirea Basarabiei cu România. La 27 noiembrie/10 decembrie, Sfatul Ţării se autodizolvă.

[1918] 24 aprilie/7 mai – pacea de la Bucureşti. Pierderea Dobrogei, retragerea frontierei pe Carpaţi cu Austro-Ungaria înspre sud şi est. În schimb, unirea cu Basarabia ar fi compensat pierderile teritoriale.

[1918] 15/28 noiembrie – Congresul General al Bucovinei votează unirea provinciei cu România.

[1918] 18 noiembrie/1 decembrie – Adunarea Naţională de la Alba Iulia decretează unirea Transilvaniei şi Banatului cu România.

Sursa: Pergamon World Atlas, Pergamon Press, Oxford, London, New York, Toronto, Sydney, Paris, Braunschweig, Tokyo, P.W.N. – Poland, Polish Scientific Publishers, Warszawa, 1968, p. 171, în colecţia David Rumsey.

Din analiza sondajului reiese la nivelul populaţiei există tendinţa unei viziuni pozitive asupra perioadei comuniste. Această pozitivare sau viziune pozitivă se regăseşte atât în evaluarea în sine a intervalului istoric, cât şi mai ales comparativ cu perioada prezentă. Liderii politici (Nicolae Ceauşescu, în special) sunt priviţi ca a fi avut un impact pozitiv mai degrabă decât negativ. O asemenea apreciere trebuie raportată la faptul că populaţia nu a avut şi nu are decât un acces limitat la acele informaţii de natură să clarifice responsabilităţile şi ponderea oficialilor comunişti în procesul de luare de decizii care a stat la baza crimelor şi abuzurilor comise în perioada comunistă. Aşadar, se poate afirma că este datoria atât a instituţiilor statului cât şi a mass-media din România să promoveze un tip de discurs complex, nuanţat şi responsabil care să reflecte şi să analizeze dilemele, provocările şi problemele presupuse de asumarea trecutului comunist. Percepţia asupra regimului comunist este explicabilă şi prin suprapunerea dimensiunilor politică şi economică ale vieţii cotidiene în comunism. Astfel, nu este surprinzător că în evaluarea intervalului istoric coexistă o judecată severă şi critică asupra regimului politic şi o idealizare a unor aspecte considerate ca definitorii pentru ordinea social-economică în perioada comunistă. Nu în ultimul rând, existenţa unor traume colective şi individuale pe întreaga durată a regimului comunist este sugerată de faptul că majoritatea celor intervievaţi se pronunţă în favoarea comemorării şi memorializării intervalului istoric marcat de dictatura comunistă în România.
(sursa: IICCMER)

Despre respectivul sondaj de opinie, vedeţi şi raportul de aici.

Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Humanitas, 2003.

Cine suntem noi, românii, după felul în care vorbim şi scriem? Povestea aceasta o va spune eseul meu, prin câteva studii de caz, selective.

Tripticul eseistic din acest volum este o “radiografie prin selecţie (subiectivă) a mentalului românesc” – cum lămurea autoarea în introducere. Ruxandra Cesereanu, o scriitoare pasionată de studiul imaginarului violent (iată şi alte titluri: Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească – 1998, Panopticum. Tortura politică în secolul XX – 2001), dispune totodată de un limbaj finisat în numeroasele sale creaţii poetice (absolventă de Litere la Cluj, s-a făcut mai întâi remarcată prin beletristică). Pasiune, limbaj, la care se adaugă inteligenţa şi îndrăzneala, iată “trusa” cu ajutorul căreia a încercat Ruxandra Cesereanu să disece mentalul colectiv al românului, într-o operaţie în trei acte.

Primul act s-a concentrat pe imaginarul lingvistic, prin analiza cât mai cuprinzătoare cronologic a discursului din anumite publicaţii sau aparţinând anumitor jurnalişti, din punct de vedere lexical ori semantic. Înainte de a începe, a făcut inventarul celor nouă registre ale limbajului violent, acestea fiind:

1. registrul subuman (ex. nimic, retardat, scursură, handicapat)
2. registrul igienizant (ex. drogaţi, puroi, jeguri)
3. registrul infracţional (ex. golan, derbedei, contrarevoluţionar, bande legionare)
4. registrul de tip bestiariu (ex. bou, gorilă, maimuţă, vacă, şobolan, rechin)
5. registrul religios (ex. eretici, antichrist, apostaţi)
6. registrul putridului şi excremenţialului
7. registrul sexual sau libidinos
8. registrul funebru (ex. mort viu, mumie)
9. registrul xenofob şi rasist

Eu am dat drept exemple numai substantive şi adjective, dar limbajul nu se reduce doar la acestea. Dimpotrivă, mult mai numeroase sunt construcţiile, sub formă de tablouri sau imagini, făcând uz de mai multe registre concomitent. Autoarea a observat predominanţa registrelor infracţional, excremenţial, sexual şi de tip bestiariu în discursul românesc. Dar ce discursuri cerne, cu o evidentă plăcere de psiholog/psihanalist? “Despre acestea vom vorbi în episodul următor…”