Dincolo de graniţe

Datorită lui Herodot am auzit despre alteritate, crezând în acelaşi timp că asimilez un concept legat de nişte realităţi cu totul necunoscute: modul cum priveau grecii antici “restul lumii”. De atunci, alteritatea a devenit o obsesie personală, realizând că este un element indispensabil pentru identitate. De multe ori răspundem la întrebarea “Cine suntem?” prin nevoia de a răspunde la o a doua întrebare: “Cine sunt ceilalţi?”.

Normalitatea o deţine fiecare. Pe a sa. Există mai multe tipuri de normalitate, la fel cum există mai multe tipuri de entităţi purtătoare. Normalitatea mea se raportează la cultura europeană, la religia creştină şi la setul de valori care descind din sinteza primelor două. A încerca să înţeleg culturile asiatice (în special cele islamice, semite sau turcice) este echivalent cu a încerca să înţeleg un Străin deplin. Pericolul în faţa căruia mă aflu - de a nu fi capabil să înţeleg şi să respect ceea ce descopăr la Străin, riscul de a generaliza şi desconsidera, s-ar putea să obtureze neputinţa de a-mi percepe cu claritate tocmai propria cultură. De câte ori nu ni se întâmplă să ne înşelăm în privinţa propriului românism, propriului balcanism, propriului europenism, propriului creştinism? Obiectivismul istoric e un fluture pe care îl strângi în palmă cu atâta entuziasm încât nu mai rămân decât fărâme. A scrie istoria Străinului e o responsabilitate cu probabilitate mare de a produce un rateu.

Nicolas Bouvier - “Rostul lumii” sau exerciţiu de orientalism

Cartea elveţianului Nicolas Bouvier, apărută în traducere românească la editura Humanitas în 2007, este - aşa cum spune şi subtitlul - jurnalul unei călătorii care s-a întins pe teritoriile memorabilului Imperiu Persan în decursul unui an şi jumătate (iunie 1953 - decembrie 1954). Locurile demne de menţionat prin care au trecut cei doi - autorul şi prietenul lui, Thierry Vernet - cu ajutorul unui automobil Fiat sunt colorate în tonuri diverse: Istanbul, Ankara, Erzerum, Tabriz, Teheran, Persepolis, Kerman, Quetta, Kabul, relatarea încheindu-se cu trecerea lui Nicolas în India, unde un nou capitol al călătoriei se deschide. Scriitorul-călător decorează şirul de evenimente cu observaţii asupra culturilor întâlnite în cale, dovedind o deschidere şi o capacitate de transmitere a imaginilor extraordinare, venite din partea unui european cucerit de est. Curiozitate şi aventură la pachet.

[...viitura luase podul peste Kizil Uzen. Nu se putea trece nicicum...]
Malurile erau deja pline de caravane şi turme. Apoi un trib de karaci care coborau spre sud şi-au instalat micile lor fierării şi au început să meşterească pentru camionagiii care nu puteau, fireşte, să-şi părăsească încărcăturile. Şoferii care lucrau pe cont propriu au început să-şi vândă marfa pe loc, s-o schimbe pe legume cu ţăranii din vecinătate. După o săptămână, la fiecare capăt al podului se formase un oraş: corturi, mii de animale care behăiau, mugeau, răgeau, fumuri, orătănii, barăci din frunze şi scânduri adăpostind mai multe ceainării, familii ce-şi închiriau locul sub coviltirul camioanelor goale, partide furtunoase de table, câţiva dervişi care exorcizau bolnavi, fără a-i socoti pe cerşetorii şi prostituatele care năvăliseră să profite de ocazie. O brambureală admirabilă…şi începea să dea colţul ierbii. Nu mai lipsea decât moscheea. Viaţa, ce vreţi!
[Nicolas Bouvier, Rostul lumii, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 174-175]