Spre Levant, monşer!

Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, (trad. Maria Berza), București, Humanitas, 2011.

Sir Sacheverell Sitwell (1897 – 1988) a fost unul dintre puținii englezi de sânge albastru care au vizitat România înaintea  prințului moștenitor Charles. Educat la Eton și Oxford, experimentat în arta scrisului și în arta criticii… de artă – cultivată în numeroasele călătorii prin Europa, Sacheverell Sitwell a primit în 1937 invitația familiei (boierești) Callimachi (Anne-Marie și Jean Callimachi) de a vizita România Mare. După patru săptămâni (septembrie 1937) petrecute pe meleagurile României, Sitwell a publicat impresiile la Londra, în 1938, într-un volum bogat ilustrat (pe care ediția de față le conține).

Curiozitatea demnă de un turist activ l-a determinat pe autor să caute pitorescul oamenilor și locurilor. Într-o incursiune aproape etnografică, a reușit să întâlnească, să observe și să fotografieze țiganii lăieți și pe cei căldărari, birjarii muscali din București și Galați, lipovenii din Delta Dunării, turcii, tătarii și găgăuzii din Dobrogea, evreii, rutenii și huțulii din Bucovina, nemaipunându-i la socoteală pe români, cu costumele lor fermecătoare. A avut norocul să întâlnească în călătoria sa o nuntă din Rucăr, un bâlci la Mănești, iar în București a sfârșit prin a fredona „Ionel, Ionelule”, prins de la grădinile de vară aglomerate.

Se poate cultiva absolut orice, oriunde în România. Iar subsolul mai are pe lângă petrol și însemnate zăcăminte de cărbune și fier. Cartea de față nu se preocupă însă de aceste lucruri, ci de oamenii care trăiesc în țara aceasta și de trecutul lor, așa cum este exprimat prin clădiri și opere de artă. (p. 17)

Sensibilitatea lui Sitwell pentru artă l-a determinat să acorde o mai mare importanță scoarțelor oltenești, costumelor tradiționale, portretelor de fanarioți, dar mai ales arhitecturii și picturii bisericilor. Pentru el, biserica de la Curtea de Argeș era „lucrul cel mai nereușit din România”, fiind o „fanfaronadă armenească”, dar mănăstirile Hurezi/Horezu, Sucevița și Voroneț (cărora le face un lung elogiu, comparându-le cu schiturile de la Meteora, Mistra și Muntele Athos) l-au impresionat cu adevărat. Când e vorba  de obiectivele din orașe, devine expeditiv.

Față de evreii așchenazi din Bucovina, Sacheverell Sitwel nu a arătat prea multă condescendență, considerându-i mai degrabă o problemă pentru viitor (datorită numărului crescând și mizeriei în care trăiau; poate că și costumul lor anost, negru, nu mulțumea ochiul criticului de artă), referindu-se chiar  la planul Madagascar.

Mai importantă, pentru România și pentru lume, este păstrarea caracterului său autentic. România e încă nealterată. (…) Mai mult decât atât, sub o guvernare inteligentă, ea are posibilități nelimitate datorită vitalității neamului său, care a traversat secolul al XIX-lea în starea sa originară. Să sperăm că România nu va avea niciodată orașe de peste un milion de locuitori. (p. 21)

Călătorul britanic a încercat să guste câte puțin din toate zonele, fiecare cu specificul ei. Având parte numai de timp frumos, a ajuns la următoarele destinații (vizitându-le pe regina Maria și pe Martha Bibescu), urmând să părăsească România pentru a continua drumul prin Polonia:

Sighișoara, Sibiu, valea Oltului
Cozia, Govora, Horezu, cula Duca
Curtea de Argeș, Câmpulung, Rucăr
Brașov, Bran, Sinaia, Mănești
București, Mogoșoaia
Galați, Vâlcov, Dobrogea, Balcic
Bucovina, Hotin, Sighetu Marmației

Cartea are peste 50 de fotografii și traducerea într-o română despuiată de neologisme oferă netezimea unei lecturi-frescă, cu gândurile recuperând  meleaguri și timpuri pierdute.

Într-o reclamă apărută în revista “Finanţe şi industrie” de-a lungul anului 1939 sunt prezentate sumar liniile maritime româneşti de pasageri (“rapide”; mă întreb cât dura o călătorie cu un vas de linie “lentă”, dacă exista aşa ceva), cu trasee în Marea Neagră şi în Marea Mediterană. Atunci, Egiptul şi Palestina erau sub protectorat britanic. Numele vaselor reflectă discursul naţional şi “brandul de ţară” din acea vreme:

Linia 1: Constanţa – Istanbul – Pireu – Alexandria – Tel Aviv – Haifa – Beirut şi retur
* vasele Basarabia şi Transilvania 

Linia 2: Constanţa – Istanbul – Pireu – Larnaca – Tel Aviv – Haifa – Beirut şi retur
* vasele Dacia şi România

Linia 3: Galaţi – Constanţa – Istanbul – Salonic – Pireu – Izmir – Genova – Marsilia – Pireu – Istanbul …
* vasele Alba Iulia şi Peleş

Sunt convins că nu numai eu (Panah? Adriana? Raluca? Cristina? şi mulţi altii?) mi-aş dori să fi existat aceste linii maritime şi azi…

Înainte de Mihai Maxim, această întrebare a fost pusă de istoricul român Petre P. Panaitescu în perioada interbelică. Studiul său se numea De ce n-au cucerit turcii Țările Române și a apărut în volum în Intepretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, Universul, 1947 (o colecție de articole semnate de istoric, apărute în Revista Istorică Română și Revista Fundațiilor Regale). Spuneam că Mihai Maxim a luat în considerare și argumentele prezentate de P.P. Panaitescu și anume: 

1. Țările Române nu s-au aflat pe drumul ofensivei Imperiului Otoman.
2. A fost de preferat un regim de dominație indirectă, prin intermediul unor domnitori creștini (români, greci) obedienți.

Cum sunt întărite aceste argumente?  Înainte de aceasta, e de remarcat modul în care își pune P.P. Panaitescu întrebarea din titlu, reflectând o retorică specifică unei perioade de exaltare națională: ”Cum se face că noi românii avem dreptul să afirmăm cu mândrie că niciodată în decursul veacurilor nu ne-am pierdut autonomia politică, am trăit sub domnii noștri cu cârmuire românească, pe când vecinii noștri, unguri, bulgari și sârbi, au fost robii padișahului și țara lor a fost proprietatea lor?” (p. 152). Păi, pentru că:

1. Otomanii au folosit vechea rută tradițională Istanbul-Adrianopol-Belgrad-Buda-Viena, care trecea prin ”poarta”  deschisă de Câmpia Ungariei și care era ”paralelă” cu Dunărea. Din cauză că navigația în porțiunea Cazanelor (Porțile de Fier) trebuia întreruptă până în secolul al XIX-lea, dându-se astfel discontinuitate exploatării militare a Dunării, ”principatele române rămâneau alături de drum”. (p. 157-159)
2. P.P. Panaitescu afirma că ”turcii n-au avut niciodată calități de coloniști și de organizatori în domeniul economic”, că ”ei nu îmbogățeau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnice superioare //ca romanii// , ci secătuiau bogățiile , fără a crea izvoare noi de bunuri”. Se face chiar o analogie cu Imperiul Spaniol. În schimb, românii ”eau specialiști în agricultură și creșterea vitelor, profesiune pe care o aveau în sânge” (!!!) (p. 154-156). Deci ”era în interesul împărăției ca grânarul ei //?//, fără de care ar fi murit de foame oștirea și capitala //?//, să fie bine gospodărit și gospodăria bună o asigura numai administrația românească” (p. 156). Cum rămâne cu fanarioții? 

Facem un apel umanitar Ahivelor din Istanbul să publice mai repede documentele otomane!

Ieri, între orele 13 și 4 dimineața, expoziția temporară Ipostaze ale modernismului de la Muzeul Național de Artă al României și-a deschis porțile pentru publicul curios, dar sărac, de sâmbătă seara. În acesta ne-am amestecat și eu cu A., dar am reușit să ieșim în evidență prin alura geeky pe care ne-o afișam notând numele pictorilor pe hârtie/carnețel. Așadar, pentru fani și pentru profani, până pe 29 noiembrie aveți șansa să vedeți expuse lucrări de:

(ordine aleatoare)

• Corneliu Michăilescu
• Sirak Skitnik
• Spyros Papaloukas
• Jules Perahim
• Victor Brauner
• Marcel Iancu
• Ivan Nenov
• Sabin Popp
• Vasil Zahariev
• Ivan Milev
• Goșka Datov
• Nikola Petrov
• Max Hermann Maxy
• … Triandafylides
• Ivan Abrașev
• Nikolai Abrașev
• Giorgios Bouisianis
• Vera Nedkova
• Margareta Sterian
• Chiril Tonev
• Olga Greceanu
• Gerasimos Steris
• Yannis Tsarouchis
• Georges Papazoff
• Nikos Chatzikyriakos – Ghikas
• Teno Todorov
• Iordan Chiuvliev
• Konstantinos Maleas
• Alexandru Phoebus
• Ivan Boiadjiev
• Nikola Marinov
• Konstantinos Parthenis
• Nicolae Tonitza
• Petre Iogulescu – Yor
• Boris Gheorghiev
• Vladimir Dimitrov
• Lola Schmierer Roth
• Jules Pascin
• Arthur Segal
• Merica Râmniceanu
• Pencio Gheorghiev
• Elena Karamihailova
• Peikles Vyzantios
• Iosif Iser
• Ivan Penkov
• Alexander Mutafov
• Nikola Tanev
• Nykos Lytras
• Mans Mattias Teutsch
• Diamandis Diamandopoulos
• Michalis Economou
• Vasile Popescu

Expoziţia de fotografie organizată cu ocazia împlinirii a 110 ani de la naşterea fotografului Gyula Halász, cunoscut după supranumele Brassaï, are loc la Muzeul de Artă al Municipiului Braşov în perioada 9 septembrie – 15 noiembrie 2009. Detalii pe site-ul muzeului.

Clujul este plin de statui, plăcuţe şi monumente de tot felul. Fiind prezent pentru prima oară în acest oraş, am remarcat cum puzderia de monumente poartă marca unor iniţiative mai mult decât fireşti. Venită puternic din spate, iniţiativa românească a fost de aşa natură încât să înnăbuşe urmele unui trecut maghiar. O întrecere naţională nu în săbii, ci în statui. Maghiarii, de data aceasta jucând “în deplasare” ba cu regimul monarhic, ba cu regimul comunist, ba cu regimul democratic al lui Gheorghe Funar (primar al Clujului în perioada 1992-2004), au fost reduşi la o tăcere “monumentală”. Iată cum stau lucrurile (atenţie la nume):

• În Piaţa Unirii (fostă Libertăţii) se află Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail (sec. XIV-XV) şi grupul statuar al regelui Matei Corvin (1902), pe care nu l-am putut privi de aproape, pentru că se afla în proces de restaurare (oare o să-l facă auriu şi pe acesta, cum e Mihai Viteazul din Bucureşti?). Se spune totuşi că inscripţia “Matthias Rex Hungarorum ” a fost redusă la “Matthias Rex” în timpul unui mandat al lui Gheorghe Funar. Aici asistăm la o interpretare modernă a naţiunii, care lui Matei Corvin îi era străină (identitatea lui Matei Corvin era de rege a Ungariei, nu a ungurilor).
• Paralel cu Piaţa Unirii se află româneasca Piaţă Avram Iancu. Iată ce întâlnim aici, în linie: bustul lui Alexandru Ioan Cuza, monumentul “Glorie Ostaşului Român”, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă (1923-1933), monumentul lui Avram Iancu (1993), susţinut de trei tulnicaşe stilizate. Peste drum se înalţă clădirea Operei şi Teatrului Naţional, flancată de statuile făcute la bandă ale lui Lucian Blaga şi Mihai Eminescu.
• În Piaţa Baba Novac se situează, evident,  statuia lui Baba Novac (1975), pe soclul căreia scrie: “Baba Novac. Căpitan al lui Mihai Viteazul, ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601″. Demascare irevocabilă, tovarăşi! Într-o carte din 1983 (nr. 2 din bibliografie) este trecut neutru: “ucis în ziua de…”. Textul ori a fost cenzurat la publicare, ori a fost dezvoltat ulterior, la o restaurare, numai un clujean ne-ar putea lămuri.
• Pe strada Mihail Kogălniceanu se află Biserica Reformată “Ştefan cel Sfânt” (al regatului Ungariei) (sec. XV-XVI), în faţa căreia este amplasată superba statuie a ecvestră a Sf. Gheorghe omorând balaurul (copie după cea din Praga, originalul fiind executat în 1373).
• Cum ieşi din Piaţa Unirii pe str. Eroilor, dai de un monument-clopotniţă închinat aniversării a 100 de ani de la Procesul memorandiştilor (1894-1994), cu un citat din Ioan Raţiu (“Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”, Cluj, 23 mai 1894).
• Pe dealul fostei cetăţui austriece, un loc de plimbare şi de belvedere, se înalţă un monument în forma hibridă de cruce-bisericuţă (1997) dedicat unor luptători din tabăra română şi sasă în timpul revoluţiei din 1848/1849. Textul de pe plăcuţă zice: “În această înălţime numită Cetăţuia şi în alte locuri din zona Clujului au fost executaţi un mare număr de români în campania de reprimare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. IN MEMORIAM Prefectul Alexandru Bătrânescu, tribunii Vasile Simonis, Vasile Turcu, Alexandru Ţicudi, marele istoric şi gânditor german Ştefan Ludwig Roth şi mulţi alţii. Unii, care au fost pomeniţi în documentele vremii, alţii, cei mai mulţi, ale căror nume au rămas necunoscute”.
• Pe faţada presupusei case în care s-a născut Matei Corvin sunt aplicate două plăci memoriale: una scrisă în maghiară (dezvelită în 1888), iar alta în română şi în engleză. Pe a doua placă se subliniază că “românul Matei Corvin” este “fiul marelui oştean Iancu de Hunedoara” şi “cel mai mare rege al Ungariei”. Transferul a reuşit!
• În Piaţa Mihai Viteazu, se află, v-aţi prins, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (1976), cu o înălţime de 7 metri.
• În piaţeta din faţa bisericii Franciscane se află Obeliscul Carolina (amplasat în acest loc din 1898), ridicat în 1831 în amintirea vizitei efectuate de împărăteasa Carolina şi împăratul Francisc I în 1817, fiind primul monument public laic al oraşului. Astăzi, basoreliefurile sale sunt parţial distruse.

Concluzia pe care o pot trage în urma acestei treceri în reviste (mai sunt multe monumente ridicate de români în ultimul secol) se împarte în două subpuncte:

1. În ansamblul arhitectonic al oraşului, monumentele din secolul al XIX şi începutul secolului al XX-lea, ridicate de autorităţile austriece sau maghiare, se încadrează armonios. În schimb, monumentele româneşti arată de cele mai multe ori ca nuca în perete, pe lângă faptul că nu dau dovada unei măiestrii artistice.

2. Mă bucur, ca tânăr istoric wannabe, că există materiale de discuţii şi de analiză, dar mă întristează faptul că autorităţile române de la sfârşitul secolului al XX-lea au adoptat o poziţie de tipul celei ungare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Găsiţi imagini şi aici.

Surse bibliografice:
1. Broşura Biserici şi grupuri statuare din Municipiul Cluj-Napoca, editată de primăria oraşului.
2. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi de jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 142-151.

“Leneşul numărul 1 este istoric. S-a pregătit pentru asta, ia chiar salariu pentru o ocupaţie înrudită cu specialitatea şi recunoaşte în definitiv că rostul lui ar fi să caute documente, să le interpreteze şi să scrie Istoria românilor în total sau în parte. El însă declară că soarta nemiloasă sabotează opera lui, că multe visează omul, dar puţine se realizează. Îmi dă chiar a înţelege să nu mă pripesc prea mult crezând c-o să fac ispravă, că şi el visa marea cu sarea, dar: a trebuit să se însoare, a avut copii, copiii au crescut, copiii au trebuit să fie daţi la şcoală, copiii au avut scarlatină, copiii şi-au dat bacalaureatul, copiii au început să aibă copii. Apoi, bibliotecile sunt prost organizate, deschise numai în zi de lucru, cu personal neprietenos. Şi pe urmă invidia cruntă a oamenilor, evenimentele politice (când patria ne cheamă, amice, nu-i momentul să facem ştiinţă curată!), ingratitudinea statului faţă de muncitorul intelectual, care este un paria, mă-nţelegi, care nu se mai poate, vorba lui Caragiale, trăi de atâta incurie. Ei, să fi fost el în Anglia, în Franţa, în Occident, unde totul merge strună, azi ar fi fost un om mare. De ce-a plecat cutare şi cutare? Însă cu el s-a petrecut o dramă. Trebuia neapărat să se căsătorească cu o prietenă din copilărie (e un sentimental), şi pe urmă au venit copiii. În sfârşit, ce să mai vorbim: el nu mai scrie istorie, ci face istorie dăruind patriei ostaşi”.

(fragment din Patru Moduri, în “Jurnalul literar”, I, nr. 23, 4 iunie 1939, p. 4, reprodus în George Călinescu, Însemnări şi polemici, Bucureşti, Minerva, 1988, p. 175-176)