“De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române?” în opinia lui Mihai Maxim

Întrebarea aceasta a existat permanent în minţile istoricilor români şi continuă să existe, atâta timp cât răspunsul nu e definitiv. Dintre cei preocupaţi în mod special de relaţiile româno-otomane, osmanistul Mihai Maxim s-a ocupat intens de această problemă, pe care a  tratat-o în numeroase articole de specialitate, precum şi în volumul intitulat “Ţările Române şi Înalta Poartă (Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu)” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993). În acest volum, autorul prezintă cititorilor o listă bogată de cauze sau factori care “numai luaţi în bloc, ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă (p. 114) datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori” (p.116), specificul organizării militare a Ţărilor Române (p. 117-120), “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare” (p. 120), “teama Porţii de complicaţii ulterioare” (p. 122). De asemenea, profesorul Mihai Maxim reconsideră tezele lansate de P.P. Panaitescu (p.126), predecesorul său în acest domeniu, teze care enunţă faptul că Ţările Române nu se aflau pe principala rută de expansiune a Imperiului Otoman, precum şi “rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii româneşti”. Ambele sunt rediscutate şi nuanţate de către autor.

Ceea ce mi-a născut întrebări şi îndoieli a fost grupul de factori referitori la capacitatea românilor de a rezista în faţa otomanilor. O inerţie naţionalistă pare să-l conducă pe autor, până la a se folosi de date culese din “Istoria militară a poporului român” (Bucureşti, Editura Militară, 1984-1989), o lucrare în 6 volume, printre coordonatorii căreia se află şi Ilie Ceauşescu (!). La fel ca problema obsedantă a continuităţii românilor, această problemă a cuceririi Ţărilor Române rămâne încă nerezolvată pe deplin. Poate “interogarea” părţii adverse, a otomanilor, ar clarifica mai bine lucrurile. Lucrarea lui Mihai Maxim are o contribuţie importantă, însă oricine cred că e de acord cu reevaluarea şi dinamica istoriografică.