Spre Levant, monşer!

Din analiza sondajului reiese la nivelul populaţiei există tendinţa unei viziuni pozitive asupra perioadei comuniste. Această pozitivare sau viziune pozitivă se regăseşte atât în evaluarea în sine a intervalului istoric, cât şi mai ales comparativ cu perioada prezentă. Liderii politici (Nicolae Ceauşescu, în special) sunt priviţi ca a fi avut un impact pozitiv mai degrabă decât negativ. O asemenea apreciere trebuie raportată la faptul că populaţia nu a avut şi nu are decât un acces limitat la acele informaţii de natură să clarifice responsabilităţile şi ponderea oficialilor comunişti în procesul de luare de decizii care a stat la baza crimelor şi abuzurilor comise în perioada comunistă. Aşadar, se poate afirma că este datoria atât a instituţiilor statului cât şi a mass-media din România să promoveze un tip de discurs complex, nuanţat şi responsabil care să reflecte şi să analizeze dilemele, provocările şi problemele presupuse de asumarea trecutului comunist. Percepţia asupra regimului comunist este explicabilă şi prin suprapunerea dimensiunilor politică şi economică ale vieţii cotidiene în comunism. Astfel, nu este surprinzător că în evaluarea intervalului istoric coexistă o judecată severă şi critică asupra regimului politic şi o idealizare a unor aspecte considerate ca definitorii pentru ordinea social-economică în perioada comunistă. Nu în ultimul rând, existenţa unor traume colective şi individuale pe întreaga durată a regimului comunist este sugerată de faptul că majoritatea celor intervievaţi se pronunţă în favoarea comemorării şi memorializării intervalului istoric marcat de dictatura comunistă în România.
(sursa: IICCMER)

Despre respectivul sondaj de opinie, vedeţi şi raportul de aici.

Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Humanitas, 2003.

Cine suntem noi, românii, după felul în care vorbim şi scriem? Povestea aceasta o va spune eseul meu, prin câteva studii de caz, selective.

Tripticul eseistic din acest volum este o “radiografie prin selecţie (subiectivă) a mentalului românesc” – cum lămurea autoarea în introducere. Ruxandra Cesereanu, o scriitoare pasionată de studiul imaginarului violent (iată şi alte titluri: Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească – 1998, Panopticum. Tortura politică în secolul XX – 2001), dispune totodată de un limbaj finisat în numeroasele sale creaţii poetice (absolventă de Litere la Cluj, s-a făcut mai întâi remarcată prin beletristică). Pasiune, limbaj, la care se adaugă inteligenţa şi îndrăzneala, iată “trusa” cu ajutorul căreia a încercat Ruxandra Cesereanu să disece mentalul colectiv al românului, într-o operaţie în trei acte.

Primul act s-a concentrat pe imaginarul lingvistic, prin analiza cât mai cuprinzătoare cronologic a discursului din anumite publicaţii sau aparţinând anumitor jurnalişti, din punct de vedere lexical ori semantic. Înainte de a începe, a făcut inventarul celor nouă registre ale limbajului violent, acestea fiind:

1. registrul subuman (ex. nimic, retardat, scursură, handicapat)
2. registrul igienizant (ex. drogaţi, puroi, jeguri)
3. registrul infracţional (ex. golan, derbedei, contrarevoluţionar, bande legionare)
4. registrul de tip bestiariu (ex. bou, gorilă, maimuţă, vacă, şobolan, rechin)
5. registrul religios (ex. eretici, antichrist, apostaţi)
6. registrul putridului şi excremenţialului
7. registrul sexual sau libidinos
8. registrul funebru (ex. mort viu, mumie)
9. registrul xenofob şi rasist

Eu am dat drept exemple numai substantive şi adjective, dar limbajul nu se reduce doar la acestea. Dimpotrivă, mult mai numeroase sunt construcţiile, sub formă de tablouri sau imagini, făcând uz de mai multe registre concomitent. Autoarea a observat predominanţa registrelor infracţional, excremenţial, sexual şi de tip bestiariu în discursul românesc. Dar ce discursuri cerne, cu o evidentă plăcere de psiholog/psihanalist? “Despre acestea vom vorbi în episodul următor…”

M-am trezit azi cu ditamai panoul publicitar pe strada mea în care mi se spunea să fiu mândru, pentru că locuiesc într-un oraş de vis al românilor, conform rezultatelor unei campanii duse primăvara şi vara acestui an de ziarul Evenimentul Zilei. Bine, zic, îmi place oraşul în care m-am născut, de acord că e printre cele mai frumoase şi “locuibile” din ţară, dar… “de vis”? “Oraşul care oferă cele mai mari avantaje”? După ce criterii se calculează valoarea unui oraş, dacă îşi permite să scornească cineva un asemenea proiect axiologic?

Parcă nici nu a trecut mult timp de la aberantele şi snoabele gale “Zece pentru România”, unde Cluj-Napoca şi Constanţa au fost declarate (după standardul de viaţă, calculat probabil de  “nişte cercetători americani”) câştigătoare la categoria “Oraşe” (gala asta parcă era un fel de “Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi”), fiind urmate bineînţeles de Braşov.

Campania de la “Evenimentul Zilei”, pe lângă motivele evidente de marketing, s-a dorit a fi una completă. La sfârşitul acesteia, în urma unei obiectivităţi (afirmate) ce nu putea fi contestată, ierarhia ar fi trebuit – după ei -  să fie absolută, irevocabilă. Ce mai, după combinarea celor “50 de elemente secundare” cu votul publicului (cu o pondere de 50%) – întărit de asemenea cu 25% pentru evaluări pe ramuri – Braşovul ne-a ajuns oraş de vis. Nimic nou sub soarele ţării! Totuşi, se simte în aer o prospeţime a veştii; românii, datorită metodelor socio-economice de investigare aplicate cu succes de către cotidianul lor preferat, au găsit o soluţie intra muros pentru petrecerea concediilor.

Dincolo de sentimentul redescoperirii roţii care îmi este indus de această campanie, scepticismul meu faţă de această campanie (de presă, de publicitate, de branding, etc.) porneşte de la următoarele observaţii:

1. Sistemul de click-voting (cu pondere de 50%) prezintă riscul concentrărilor de auto-voturi (fiecare îşi votează oraşul).
2. Cine votează? Cititorii EVZ şi persoane care acordă credibilitate acestei campanii? Ce target are EVZ în general? Reprezintă aceştia întreaga populaţie, sau măcar întreaga opinie publică a României?
3. Au fost eligibile doar cele mai populate (probabil) 15 oraşe din ţară. Pot răstălmăci această iniţiativă ca fiind rodul aroganţei unora care ar exclude oraşe precum Târgu Mureş, Alba-Iulia sau Piatra-Neamţ de pe listă. În plus, voturile orăşenilor excluşi (nemaipunând la socoteală locuitorii de la sat, care or avea internet) unde se vor duce decât cel mult către oraşe pe care le-au vizitat? Ori Braşovul e unul dintre cele mai vizitate oraşe din România, iar pentru o asemenea evidenţă nu e nevoie de o campanie de presă.
4. Dacă de votat cu un click pe poză e simplu, în prima fază, în faza evaluării pe ramuri, cum mi-aş putea exprima eu opinia, ca braşovean, – să zicem – despre administraţia oraşului Piteşti? Ar trebui ca fiecare dintre votanţi să cunoască diferite aspecte ale tuturor oraşelor intrate în competiţie, pentru o clasificare mai în regulă.
5. Cu toate cunoştinţele despre fiecare oraş în parte, opinia e de cele mai multe ori deformată. Una e să te plimbi prin centrul Craiovei câteva ore, ca turist, şi alta e să trăieşti acolo, eventual şi pe la marginea oraşului. Cred că majoritatea opiniilor au fost de natură turistică (şi acestea în funcţie de nivelul de educaţie şi cultură, de mentalitate, de simţ critic) sau formate prin apelul la mass-media. Ori ambele sunt incomplete, deci deformate sau măcar apropiate de imaginarul fiecăruia.
6. Trebuie ţinut cont de identităţile locale puternice. Oltenia şi Banatul au putut concentra mai multe voturi pentru Craiova şi Timişoara.
7. Categoriile pentru care s-a dat o notă au avut aceeaşi pondere. Pentru nişte note mai apropiate de realitate era nevoie de cât mai mulţi votanţi, ori cum să votez despre sănătatea din Bacău dacă nici despre cea din Braşov nu am avut nenorocirea să o cunosc?
8. La categoria “cultură şi educaţie”, de exemplu, se evaluează numărul sau existenţa anumitor instituţii, nu calitatea acestora. La ce bun o Universitate în Piteşti, dacă argeşenii tot la Bucureşti trag? La fel e şi cu sănătatea.
9. În fine, marea bubă a acestui sistem de ierarhizare e că angrenează jocul alterităţilor în încercarea de a da un tablou foarte sumar (15 puncte) al calităţii vieţii la nivelul întregii ţări. Nu sunt convins că metodologia aplicată de EVZ ar fi fost bună măcar pentru luarea pulsului imaginarului cu privire la ierarhia oraşelor ţării. Totuşi, Piteşti?!

Am fost curios de ce Sibiul nu s-a apropiat de Braşov în viziunea votanţilor. Din punctul de vedere al juriului EVZ, Sibiul e deficitar la capitolul infrastructură, iar Braşovul e deficitar la capitolele: siguranţă, administraţie, cultură şi educaţie, sănătate, mediu. Ambele oraşe stau cam la fel la capitolul dezvoltare economică. Nota finală din partea EVZ  pentru Sibiu e 5,39, în timp ce pentru Braşov e 4,64. Publicul, în schimb, nu a scos Sibiul din note de 3 şi 4, dar Braşovul a fost răsfăţat cu note de 5 şi 6. Tot de către public (cu puterea de 75% la media finală), Sibiul (cu doar 2419 voturi) a fost îngenunchiat la capitolul popularitate de Braşov, cu copleşitorul număr de 19860 click-uri! La o asemenea diferenţă, se pare că românii cititori de EVZ chiar au o problemă cu Sibiul. Poate din cauză că Sibiul se vrea prea civilizat?…

Şi uite aşa m-am mai jucat şi eu de-a analistul. Mă întorc pe străzile din cetate, să mă înghesui cu braşovenii umflaţi în pene printre români, italieni, spanioli, germani, japonezi, toţi cu ochii-n obiectiv şi cu gândul la oraşele lor de vis.

Directorul Institutului Cultural Român – cea mai prezentă instituţie culturală românească în străinătate şi una dintre cele mai active în viaţa culturală publică din ţară -, Horia-Roman Patapievici, vorbeşte despre realizări şi obstacole, proiecte şi  trăsături ale aşezământului menţionat, în ultimii cinci ani.

Sursa video: mediafax.ro şi youtube.com
Sursa textului: mediafax.ro