Dincolo de graniţe

Datorită lui Herodot am auzit despre alteritate, crezând în acelaşi timp că asimilez un concept legat de nişte realităţi cu totul necunoscute: modul cum priveau grecii antici “restul lumii”. De atunci, alteritatea a devenit o obsesie personală, realizând că este un element indispensabil pentru identitate. De multe ori răspundem la întrebarea “Cine suntem?” prin nevoia de a răspunde la o a doua întrebare: “Cine sunt ceilalţi?”.

Normalitatea o deţine fiecare. Pe a sa. Există mai multe tipuri de normalitate, la fel cum există mai multe tipuri de entităţi purtătoare. Normalitatea mea se raportează la cultura europeană, la religia creştină şi la setul de valori care descind din sinteza primelor două. A încerca să înţeleg culturile asiatice (în special cele islamice, semite sau turcice) este echivalent cu a încerca să înţeleg un Străin deplin. Pericolul în faţa căruia mă aflu - de a nu fi capabil să înţeleg şi să respect ceea ce descopăr la Străin, riscul de a generaliza şi desconsidera, s-ar putea să obtureze neputinţa de a-mi percepe cu claritate tocmai propria cultură. De câte ori nu ni se întâmplă să ne înşelăm în privinţa propriului românism, propriului balcanism, propriului europenism, propriului creştinism? Obiectivismul istoric e un fluture pe care îl strângi în palmă cu atâta entuziasm încât nu mai rămân decât fărâme. A scrie istoria Străinului e o responsabilitate cu probabilitate mare de a produce un rateu.