Spre Levant, monşer!

Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77 (Cutremurul oamenilor) şi Cod “Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977), Iaşi, Polirom, 2005.

Cronica anului 1977, pe care Paul Goma a scris-o la începutul exilului său (împreună cu familia sa) la Paris – adică în 1977-1978 -, are două titluri, în funcţie de public. Titlul serios e “Cutremurul oamenilor”, Paul Goma suprapunând dezastrul cutremurului din martie peste vieţile ne-norociţilor de români, dintre care un grup va adera la “mişcarea Paul Goma” şi va zgudui puţin sistemul. Ca să vă lămuresc pe unii dintre voi, este vorba de acţiunea de solidarizare a unui grup de români cu semnatarii Chartei 77 din Cehoslovacia, acţiune iniţiată în România de Paul Goma printr-o serie de scrisori adresate preşedintelui Nicolae Ceauşescu, scrisori deschise, texte-program. Iniţiativa de solidarizare s-a transformat repede într-o mişcare propriu-zisă pentru respectarea drepturilor omului în R.S. România. Securitatea a înăbuşit mişcarea, după câteva săptămâni de hărţuială şi supraveghere, Paul Goma fiind arestat în aprilie, bătut, anchetat, eliberat, apoi trimis în exil – fiind un dizident anticomunist nedorit de către Putere.

Al doilea titlu, care mie îmi place, este ironicul “Culoarea curcubeului ’77″, dat ca potenţial răspuns celor care l-ar fi întrebat următoarele pe Paul Goma (în occident):

Dacă sunt întrebat – pentru a mia oară:
- Ce a fost mişcarea pentru drepturile omului din România, în 1977? – răspund:
- O mişcare. Pentru drepturile omului. În România. În 1977.
Dacă, în continuare, sunt întrebat:
- Ce culoare a avut? – răspund:
- Ce culoare poate avea o mişcare pentru drepturile omului – chiar dacă acel om este român (deci tricolor)? Nici una. Dacă trebuie – deşi nu văd de ce ar trebui să colorăm totul -, ei bine: culoarea curcubeului. Acum e limpede?
Nu, nu e mai-limpede.
Ca să fie mai puţin ne-limpede, voi încerca să povestesc ce s-a întâmplat în 1977, în România.
Nu sunt istoric, nici sociolog, nici om politic (şi mă bucur că nu sunt, fiind liber să nu colorez cu văpselele lor).
Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie, chiar dacă, uneori, nu ştie ce povesteşte. (p. 8)

Pe lângă relatările despre tensionantele evenimente din iarnă-primăvară, Paul Goma din nou ne răsfaţă cu detalii din lumea scriitorilor de atunci şi cu interpretări ale istoriei pe care a trăit-o (în Basarabia, în Ardeal, în Bucureşti). Listele lungi de persoane la care se referă pe parcursul mărturiilor presupun din partea cititorului cunoştinţe relative la perioada 1944-1977, asta pentru a savura textul. Altfel (dar şi în consecinţă), şi “Culoarea curcubeului ’77″ reprezintă o sursă pentru istoricii literari, eseişti etc. Volumul de la Polirom are şi “recolta” de documente extrase din arhivele Securităţii, privindu-l pe Paul Goma.

Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, București, Humanitas, 2007 (1984), trad. din cehă de Jean Grosu.

Milan Kundera e unul dintre cei mai cunoscuți scriitori cehi (sau de origine cehă) din secolul XX. De fapt, cred că e cel mai cunoscut și cel mai apreciat după Kafka. Dacă Franz Kafka a avut în cârcă birocrația administrației austro-ungare, Milan Kundera a scris sub talpa sau sub influența amintirii tălpii comuniste (fie ea făcută din cauciuc intelectual autohton sau din gumă vulcanizată rusească). În romanul de față, capodopera scriitorului – din câte aud/citesc – acțiunea se precipită în combinație cu invazia trupelor Pactului de la Varșovia (a se citi „sovietice”) în Cehoslovacia pentru a pune capăt seriei de inițiative de „îmblânzire” a regimului comunist cehoslovac cunoscute sub denumirea de „Primăvara de la Praga” (1968). Romanul de dragoste, eseul (între care se remarcă discursul uluitor despre căcat și despre kitsch în contextul comunismului și critica din perspectiva mitului lui Oedip a celor înșelați de comunism), „reportajul memorialistic” (cam ceea ce făcea Paul Goma în romanele sale) sunt cele trei subspecii literare prezente în roman care dau o scenă a frumosului dramatic în vremuri de restriște. Meritul romanului în versiunea românească îi revine în mare parte traducătorului, Jean Grosu.

Toate crimele anterioare ale imperiului rus s-au petrecut la adăpostul unei umbre discrete. Deportarea unei jumătăți de milion de lituanieni, asasinarea sutelor de mii de polonezi, lichidarea tătarilor din Crimeea, toate acestea au rămas în memorie, fără probe fotografice, cu alte cuvinte, ca un lucru nedemonstrabil ce va fi declarat, mai devreme sau mai târziu, drept o mistificare. Invazia Cehoslovaciei în 1968 a fost, dimpotrivă, fotografiată, filmată, iar documentele au fost depuse în arhivele din întreaga lume. (p. 72)

[kitsch] E un cuvânt de origine germană, care a apărut la mijlocul sentimentalului secol al nouăsprezecelea, și s-a răspândit apoi în toate limbile. Folosirea sa frecventă a făcut însă să i se șteargă semnificația metafizică originală, și anume: kitschul este, în esență, negația absolută a căcatului; atât în sensul propriu, cât și în cel figurat al cuvântului: kitschul exclude din câmpul său vizual tot ce-i esențial inacceptabil în existența umană. (p. 273)

Aţi vrut să-mi închideţi gura. În imbecilitatea voastră structurală (…) mi-aţi băgat în gură, în loc de căluş, un megafon.
(Paul Goma, Soldatul câinelui)

Acest roman autobiografic, scris în 1982 şi apărut în România doar în 1991 la editura Humanitas (iniţial a fost publicat la Paris, în 1983), surprinde o serie de întâmplări şi stări din cursul anului 1981, un an tulbure pentru autor (dacă ne-am permite să atribuim acestei cărţi o valoare confesivă). Stilul degajat, frazele interogative şi flashback-urile necesare înţelegerii prezentului  narativ sunt numai câteva elemente care îl pot ţine pe cititor dedicat acestei cărţi. Sunt rememorate clipe din 1945 (la sfârşitul războiului, refugiat în Transilvania), 1961 (în domiciliu obligatoriu), 1968 (reacţia autorităţilor române la invazia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia şi starea de spirit a românilor), 1977 (anchetele şi sosirea în Franţa) etc. Sunt recurente personaje ca Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Georgescu, Ilie Păunescu, Ion Omescu, Gabriela Melinescu, Penescu, Orăscu (şi mai cum? rămâne să mai caut), diferiţi membri ai Uniunii Scriitorilor. Referinţele la persoane reale sunt dese şi de aceea un indice de nume ar fi fost util la sfârşitul cărţii. Dar din nou mă las tentat să cred în autenticitatea celor povestite, lucru care nu îmi este confirmat încă. Şi nişte citate (din ediţia Humanitas, 1991):

Dacă nu deschid această carte, trimisă de ei, însemnează că au reuşit, aici, ceea ce nu reuşiseră acolo, în România: să mă oblige să-mi construiesc singur ziduri de închisoare – frica, frica, frica fiind cel mai înalt, mai gros, mai de netrecut zid de incintă, de celulă. La urma urmei: căluşul. Mai exact: căluşul pe care noi înşine ni-l îndesăm în gură. De obicei, jubilând… (p. 16)

Dar numaidecât, mă neliniştisem: de la o vreme nu mai conta “randamentul” maşinii – care, la o adică, putea să se şi oprească – ci amintirea: victimele de ieri fuseseră atât de profund victimizate, încât, azi, ele însele îţi confecţionau ciomagul, iar dacă ciomăgaşul întârzia să le ciomăgească, se ciomăgeau ciomăgiţii singuri din obişnuinţă, din memorie. (p. 18)

În ceea ce mă priveşte, nu vreau să “cioplesc” decât limba pe care o cunosc destul de bine şi în care mă simt un deţinut liber să organizeze altfel zidurile celulei. Dacă m-aş muta, aş nimeri în altă celulă şi necunoscută şi nemodificabilă şi care m-ar preface în alt puşcăriaş. Cioplesc ceea ce am mai cioplit şi dacă, de la o vreme, am senzaţia că cioplesc aer, e prea târziu pentru mine, înotător, să mai învăţ să zbor. Aşa că mă scufund… (p. 30)

Şi Monica şi Virgil (şi nu doar ei: la fiecare întâlnire cu Eliade, îmi spune cel puţin o dată: “Când mă gândesc că le-ai scăpat, după câte le-ai făcut…”) mi-au spus de sute de ori că am avut noroc. Şi tot auzindu-i pe alţii, am început şi eu să mi-o spun. (p. 36)

…înţelesesem deci că românul, pus în situaţii delicate, fără ieşire – în care trebuie să răspundă prin da sau ba – ştie să evite un asemenea răspuns (la urma urmei, cine şi cu ce drept l-ar soma pe el, om liber, să-şi îngrădească, optând?): îmbătându-se. Fulgerător! Se fulgeră, se trăzneşte singur – pe loc. Iar dacă întrebătorul insistă cu “fleacul” lui, românul îngălează:
- Lasă-mă, nene, nu vezi că sunt beat-pulbere? (…) (p. 47)

Printre riscurile unei cariere de istoric se numără şi super-specializarea, care vine mână în mână cu ignoranţa şi cu dezechilibrul valoric. Se poate întâmpla ca un istoric să ştie ce calibru avea cutare pistol folosit în al Doilea Război Mondial, dar să nu ştie cine a fost Petrarca, de exemplu (lucru ce poate isca în schimb o discuţie cu privire la importanţa, câştigul unei hiperspecializări). În cazul meu, ignoranţa a mai pierdut teren luna aceasta, când am făcut cunoştinţă în sfârşit cu două din scrierile lui Paul Goma, unul dintre cei mai “adevăraţi” dizidenţi  români din timpul perioadei comuniste, dacă mi se permite să atribui o valoare ipostazei de dizident.

Poate că ar fi fost o mai bună metodă să citesc opera lui Paul Goma într-o ordine cronologică sau tematică, dar impulsul a trebuit fructificat repede cu ce am avut la îndemână, şi anume romanele autobiografice (mă întreb dacă e vreunul din ele care să nu aibă caracterul acesta) Gherla şi Soldatul câinelui. Un viitor biograf şi exeget al lui Goma ar găsi în tehnica sa narativă, presărată de flashback-uri, de anecdote, de descrieri în detaliu scenaristic, deseori “viscerale”, de fragmente de reflecţie cu degetele pe maşina de scris, o provocare în mod paradoxal plăcută. Ar fi o muncă a unui medic legist dedicat.

Gherla construieşte filmul ultimelor zile de detenţie politică (1958) în penitenciarul din… – aţi ghicit. Cartea a fost publicată în Franţa iniţial, în 1976, iar varianta românească a apărut în 1990, la editura Humanitas, ediţie din care citez următoarele pasaje:

E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. (…) N-su uitat de loc (sic!), n-au uitat nimic, dar tac. Dintr-o spaimă fără temei – cine ce o să le facă? Dacă ei, bătrânii, tac, de unde vor afla ceilalţi ce s-a întâmplat cu adevărat? (p. 15)

[rabinul Eskenazy îi spusese că românii nu au educaţie să supravieţuiască puterii şi bunăstării, şi că nu sunt pregătiţi pentru libertate, pentru că n-au cunoscut-o niciodată, "nu ştim cu ce se mănâncă"] Nu ne prea chinuie setea activă de libertate. Şi cu asta am ajuns la solidaritate. Pe român cu greu îl convingi (sau nu-l convingi deloc) să intre “în front”. Tot ce depăşeşte ograda lui, bătătura lui, nu-l interesează, sau îi trezeşte suspiciunea, teama – de asta Moromeţii e o carte genială. (…) În caz de pericol, românul sare, dar nu pentru că vecinul lui ar fi în pericol ci pentru că acel pericol ar putea să se întindă şi la el, în ograda lui. (p. 93)

De o mie, de zece mii de ori mi-am spus, am spus colegilor de lanţ că supunerea “înţeleaptă” nu face lanţul mai uşor, mai…purtabil. Răspunsurile erau cam astea: “De ce să-i irităm?” “De ce să nu-i lăsăm în pace, ca să ne lase şi ei…” – în care pace ne lăsau ei? “Şi ce crezi că rezolvi cu asta” era întrebarea-ncuietoare. Trebuia să fac un efort teribil ca să le explic că libertatea se cucereşte întâi dinăuntru: ca să devii liber, trebuie mai întâi să vrei să fii liber şi să-ţi propui să faci tot ce depinde de tine ca să te liberezi. (…) cu cât eşti mai supus tiranului, cu atât tiranul va deveni mai…tiran. (p. 94-95)