Spre Levant, monşer!

Ernesto Che Guevara, Jurnal pe motocicletă, trad. din engleză de Ana Chirițoiu și Gruia Dragomir, Iași, Polirom, 2008

Jurnalul de călătorie al lui Che Guevara a fost de curând tradus în limba română la editura Polirom (2008), pentru a veni mai mult în întâmpinarea celor cărora le-a plăcut ecranizarea lui Walter Salles din 2004 (Diarios de motocicleta). După lectura jurnalului, scris la un an de la călătoria de-a lungul Americii de Sud (după notițele luate în timpul deplasării, astfel că titlul de jurnal -chiar dacă nu etimologic, ci cu ceea ce presupune atmosfera din el – rămâne valid), pot să remarc pertinența regizorului la realizarea filmului. Totuși, lectura poate câștiga din nou – pe linia expresiei ”cartea bate filmul” – prin micile povestiri și prin atitudinile care emană de la o aventură, și nu de la o epopee cinematografică (oricât de de-dramatizată a încercat Salles să o facă). Cititorii care ar căuta rădăcinile ideologiei sale comunist-revoluțioare de mai târziu s-ar putea să rămână dezamăgiți. Atitudinea lui Che Guevara față de inegalitățile și nedreptățile sociale e firească, umană, augmentată doar de drama socială în care se zbătea America latină. Un tânăr student la medicină fiind – dar declarându-se medic -, el va profita din plin de tratamentul pe care îl va primi prin diferite locuri în virtutea titlului pe care îl purta. 

Iată cum descrie el întâlnirea cu cei doi comuniști din Chile – soț și soție – fragment prezent și în film:

La lumina singurei lumânări pe care o aveam, bând mate și mâncând o bucată de pâine cu brânză, silueta chircită a bărbatului avea un aer misterios și tragic. Ne-a povestit, în cuvintele lui simple, expresive, despre cele trei lumi pe care le petrecuse în închisoare, despre nevasta lui care aproape a murit de foame ca să îi fie alături cu un devotament exemplar , despre copiii lăsați în grija unui vecin binevoitor, despre călătoria lui zadarnică în căutare de lucru și despre tovarășii săi, dispăruți în chip misterios, despre care se spunea că sunt pe fundul mării. 
Cei doi, amorțiți de frig, strângându-se în brațe noaptea, în deșert, erau o imagine vie a proletariatului din lumea întreagă. (p.106-107)

…încă mai vedeam chipul bărbatului, pe care se citea o hotărâre remarcabilă, și ne-am amintit de invitația fermă pe care ne-a făcut-o: ”Haideți, tovarăși, să mâncăm mpreună. Și eu sunt un vagabond.”, arătându-și astfel disprețul subînțeles pentru natura parazitară pe care o vedea în călătoria noastră fără țintă. (p. 107)

Ce păcat că asemenea oameni sunt asupriți. Deși colectivismul, ”drojdia comunistă”, reprezintă un pericol pentru viața normală, comunismul care îi încingea creierii acestui om nu era decât o dorință firească pentru ceva mai bun, un protest împotriva foametei neostoite, transformat în iubire pentru această doctrină, acărei esență n-o cuprinsese niciodată, dar a cărei traducere, ”pâine pentru săraci”, era ceva ce înțelegea și, mai ales, îl umplea de speranță. (p. 107-108)

Împărţirea teritorială a României în 1950 (schemă întocmită după informaţiile din Nicoleta Ionescu-Gură, "Stalinizarea României", Bucureşti, All, 2005)

Printre aşa-zisele “reforme” la pachet din anii 1948-1950 ale comuniştilor s-a numărat şi reforma administrativă. După ce în plenara Comitetului Central al PMR din 15-17 mai 1950  s-a hotărât raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române după modelul sovietic, Marea Adunare Naţională a votat legea corespunzătoare în şedinţa din 6 septembrie 1950.

Dacă înainte de această reformă teritoriul României era împărţit în 58 judeţe, 424 plăşi, 6276 comune, de la sfârşitul anului 1950 teritoriul României era împărţit în 28 de regiuni (numărul lor a fost redus la 18 în 1952 şi la 16, în 1956), 177 de raioane şi 4052 de comune. Pe lângă acestea se remarcă oraşele de importanţă republicană, “acele localităţi care din punct de vedere economic şi politic prezentau o importanţă deosebită pentru R.P.R.” (Nicoleta Ionescu-Gură, p. 176). Aceste oraşe erau (cu numărul de locuitori la acel moment):

• Bucureşti – 1.041.000
• Braşov – 82.984
• Cluj – 117.915
• Galaţi – 80.411
• Ploieşti – 95.632
• Constanţa – 75.587
• Iaşi – 90.075
• Timişoara – 111.987

Bibliografie: Nicoleta Ionescu-Gură, “Stalinizarea României“, Bucureşti, All, 2005, p. 174-182.

Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română, 1948-1950. Transformări instituţionale, Bucureşti, Bic All, 2005, 576 p.

Volumul acesta, impresionant prin dimensiuni, nu este altceva decât un util manual de istorie a ceea ce s-a întâmplat la nivel superior (politic, instituţional) în România anilor 1948-1950. Şi s-au întâmplat multe! Dacă un român plecat din ţară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-ar fi întors în anii ‘50, cu greu şi-ar găsi câteva repere din trecut. O asemenea “ciuntire” nu au mai trăit românii până atunci. Pe bună dreptate spunea Dinu Giurescu la cursul său că primii 17 ani de comunism (regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) au fost o veritabilă “cămaşă de forţă”. Ţesătura rezistentă a acestei cămăşi asigurată de instituţiile a căror schimbare a fost dată de modelul sovietic (al URSS din timpul lui Stalin – de unde şi titlul lucrării). Autoarea aduce contribuţii informaţionale noi (citările din documentele de arhivă sunt abundente, însă e posibil ca aceste documente să fi fost exploatate şi în alte studii separate, citate de asemenea. Bibliografia despre comunismul românesc creşte ca aluatul de cozonac, aşa că meritul autoarei este acela că a făcut un bilanţ sub forma unei sinteze). Cantitatea de informaţii şi stilul mai rigid fac uneori lectura mai grea celor care ar dori o istorie în câţiva paşi. Numai despre înglobarea Partidului Social Democrat în Partidul Muncitoresc (Comunist) textul se întinde pe câteva zeci de pagini, lucru deloc de condamnat pentru o lucrare de specialitate. În cele din urmă, lucrarea aceasta nu e o istorie popularizatoare şi cred că a avut ca punct de pornire lucrarea de doctorat, prezentată în 2003. Principalele subteme abordate sunt: distrugerea PSD şi formarea Frontului Democraţiei Populare, alegerile din 1948, Constituţia din 1948 şi reformele administrative, politica Partidului Comunist (Muncitoresc), reformele în domeniul justiţiei, învăţământului şi cultelor, instituţii culturale, colectivizarea agriculturii.

De obicei, riscul de a judeca, si nu analiza, trecutul recent, trait intr-o oarecare masura (la Revolutie aveam 3 ani), mi-a dat prudenta de a nu ma atinge de istoria “tranzitiei” romanesti. Dupa 20 de ani in care am crescut si curiozitatea mi s-a augmentat, prudenta in fata istoriei devine sora ori cu prostia, ori cu iresponsabilitate, ori cu indiferenta. Asadar, a venit timpul sa mai aflu si eu ce n-am citit sau ascultat la timp despre Ciau-Ciau Bambino si Cucuveaua FSN-ului. Cele trei carti peste care imi pun burta sunt:

Lucian Boia, Romania, tara de frontiera a Europei (Bucuresti, Humanitas, 2005), o sinteza de istorie a Romanilor in varianta autorului. 

Horia-Roman Patapievici, Politice (Bucuresti, Humanitas, 1996), o colectie de articole, scrisori, eseuri si alte texte scurte care mi-au intarit aderenta fata de ideile lui Patapievici, desi as numi acest atasament un rezultat al seductiei exercitate de scrierile lui, deoarece nu am cunostintele si experienta necesare  pentru a-l citi critic. Ideile lui Patapievici sunt considerate de multi cititori radicale si antiromanesti, de unde o intreaga dezbatere intre cititori. Eu le vad ca fiind izvorate din eruditie si acribie – nu mai zic si de experienta -, dar – inca o data – sunt tanar si va trebui sa recitesc volumele sale peste cativa ani. Dupa mine, a reciti (si bineinteles, a re-reflecta pe marginea lecturii) e una din caile spre intelepciune.

Anne Planche, Ariadna Combes, Mihnea Berindei, 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (Bucuresti, Humanitas, 2006), cu un valoros material de istorie orala.

sursa: dilemaveche.ro (Anul VI, nr.260 – 08 februarie 2009)
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=260&cmd=articol&id=10015

Nu cred că „românii vor lucruri trăsnite: fără Parlament, fără avort, fără divorţ!”, precum titra deunăzi Cotidianul, amănunţind în subtitlu: „Trei sferturi dintre români ar dori un conducător puternic, care să nu-şi bată capul cu Parlamentul şi alegerile, iar 20% ar vrea să trăiască într-un regim militar…”. Ca unul care vieţuiesc de cîteva decenii pe această gură (mare) de rai, nu văd ce este trăsnit în aceste opţiuni şi în cifrele lor, fie ele aproximative ca în orice sondaj mai mult sau mai puţin manipulator. Chiar dacă nu-s 75%, ci 73%, cei care vor un conducător puternic – autorii sondajul socotesc totuşi că „cifra este mult superioară celor înregistrate în majoritatea ţărilor europene”. După 50 de ani de tiranie (1940-1990) şi numai 20 fără – orice s-ar spune, oricît de crud, Iliescu, Constantinescu, Băsescu nu au fost tirani autentici 100% ca Antonescu, Dej sau Ceauşescu… – cifra mi se pare aproape normală, mai bine zis perfect brucaniană. E tristă, decepţionantă, dar în nici un caz trăsnită, absurdă. Ea nu ar trebui să ne scoată din minţi, dacă avem puţintică răbdare, să zicem aşa ca să nu abandonăm parşivenia acelei chemări la calm inoculate, odată cu disperarea, de cînd am păşit pe acest picior de plai cu platfus.

Personal – şi numai cînd mă gîndesc la cîte am discutat intens şi nonviolent cu 90% dintre şoferii bucureşteni care după ce se închinau trecînd prin faţa unei biserici abordau imediat în cel mai oximoronic montaj de idei binele trăit sub ateul Ceaşcă… -, strict personal cred că posed „puţintică răbdare” într-o cantitate care pe mulţi amici îi enervează, ba chiar îi înfurie acuzîndu-mă de împăciuitorism. Cunosc expresia de cînd mi-a apărut o conştiinţă istorică agresată permanent de blîndeţe. Neîmblînziţii din jurul meu (70-80%) nu au răbdare nici cît de cît. Ca într-o îndelungă, de nu eternă, noapte furtunoasă, ei se precipită precum un conu’ Leonida între Ipingescu şi jupîn Titircă şi văd în groaznicul procent o apocaliptică perspectivă: românii – la pluralul bine articulat, desigur – vor, oroare!, un dictator! „O tiranie ca în Rusia!”, cum se striga în simigeria arhetipală de la 1900…? (Caragiale e mereu cu noi, pînă şi pe fiecare sută de lei…) Nu chiar… Ca în Bielorusia? Ei, nici aşa! O tiranie originală, ca la noi. Cu putin Antonescu? Cu putin Ceauşescu?

Ca de obicei, problema e prea serioasă pentru a o curma logic şi precis: în 2009, în 2010, în 2011 şi eţetera, atît timp cît România face parte din Uniunea Europeană, aici, de la Prut, Dunăre şi pînă la Tisa, nu se poate institui o dictatură. În nici o ţară a Uniunii Europene nu se va permite existenţa unui „regim de mînă forte”, nici măcar a unei „democraţii suverane” – dernier cri de Moscou… – căreia să nu-i pese nici de Parlament, nici de alegeri. Asta e situaţiunea în 2009, pentru toate simigeriile, bodegile şi berăriile de pe întinsul patriei. Trebuie să fii un popor autist ca să n-o înţelegi. Şi dacă sîntem?*

Fiindcă nu sînt dispus să bagatelizez problema, îmi permit să observ că acestui sondaj îi lipseşte un anume humor, fără de care nici o chestiune serioasă nu-şi găseşte rezolvarea. Pentru cei speriaţi de orice e humor, voi restiliza şi voi înlocui termenul neserios cu unul mai carosabil: sondajul e lipsit de rigoarea unor detalii absolut necesare pentru a-i pricepe concluziile şi cifrele. Astfel, celor care tînjesc după un preşedinte descătuşat din presiunile parlamentare şi cu atît mai mult celor 20% care aspiră la un regim militar ar fi trebuit să li se pună cîteva întrebări suplimentare, obligatorii în a defini o dictatură azi: Aţi accepta ca un preşedinte autoritar să vă controleze – precum maşinile de scris în alte regimuri „autoritare” – Internetul? Aţi accepta ca un preşedinte cu mînă forte să interzică telefoanele mobile? Aţi fi de acord ca un preşedinte al României să instituie organisme pentru a cenzura tot ce este în direct la TV-uri, dar şi în ziare, ca neconvenabil regimului său? Aţi fi de acord să nu mai faceţi bancuri în public despre acest preşedinte şi să se instituie o pedeapsă pentru cei care-l ironizează în gura mare? (Sau, în altă formulare, mai concisă: V-ar plăcea să vă ţineţi gura?) Sînteţi dispuşi ca la orice sondaje care ar cuprinde întrebarea: „îl iubiţi pe preşedintele României şi în ce măsură?” să răspundeţi obligatoriu: „da, foarte mult!”? V-aţi teme să nu răspundeţi la această întrebare? În fine (deşi ar mai fi şi altele): Pentru consolidarea democraţiei, aţi fi de acord să renunţaţi, deocamdată, la ea? Pe cît timp?*

După opinia mea – nu de sociolog, ci de nuvelist care adoră ambiguitatea – procentele de „Da” (deloc neglijabile!) şi de „Nu” (fără mari iluzii!) ne-ar pune în faţa unei situaţiuni de o viguroasă complexitate: românii ar vrea un preşedinte atît de puternic încît să nu-i bată la cap, să-i lase în pace ca să facă ce le place, bară în bară, la munte şi la mare. Nu ar fi o cuadratură a cercului.

______________

* Comentînd acelaşi sondaj, un psihosociolog observa că procentul de 86% al românilor cu frică de Dumnezeu (record european) nu are consecinţe în practica socială şi diagnostica un autism social în sentimentul religios. De curînd, am urmărit o discuţie la Realitatea TV în care s-a emis clar şi dezinvolt că Uniunea Europeană nu s-ar opune unui regim oricît de autoritar în România, fiindcă oricum nu-i pasă de noi! Avem de ce fi autişti şi în politică, arborînd ca banner larg desfăşurat lozinca Ziţei: belă sînt, jună sînt, de nimeni nu depand!

Acum o săptămână, plecam cu trenul din Brașov spre ”capitală” și, ca la început de drum, priveam galeș pe geam la noroaiele cartierelor. Câteodată ți se întâmplă să observi un detaliu pe care îl ignorai de mult timp, iar în acel moment te cheamă obsesiv. Am observat blocurile. Un macro-detaliu. Sutele de blocuri gri, igrasiate, pigmentate cu cîte-o rufă spânzurată pe sârmă. Am încercat să le dărâm vizual și nu mi-a mai rămas în fața ochilor decât un teren pustiu. Mi-am dat seama că tocmai făcusem o tabula rasa de aproximativ 50 de ani, lungă cât un comunism în variantă autohtonă. Și mi-am zis: ”ia uite ce de s-au făcut în comunism!”, încercându-mă în clipa următoare o mustrare de conștiintă sub ”privirea” severă a Raportului Tismăneanu. Am făcut cu îndrăzneală o incursiune imaginativă în trecut. Vedeam bunicii și părinții celor de acum locuind în acele blocuri, pe vremea aceea, noi. Și am extrapolat: locuințe, locuri de muncă, salarii decente, egalitarism. Ajungeam imediat să cred că sistemul comunist adusese „un trai liniștit, fără griji”. Comunismul…ce știm noi, fiii Revoluției, despre el? Prea puține. Am fost învățați cum să îl privim, mai mult decât ce a fost în toate laturile sale. Se naște o confuzie în mintea noastră, suprapunând modul de guvernare cu istoria vieții cotidiene a anilor 1948-1989. Pe câți i-a atins comunismul acela condamnat? Tentația de a ne imagina o istorie contrafactuală, a ”ce-ar fi fost dacă…?”, e mare, mai ales când pare o soluție pentru a vedea ce a însemnat să trăiești într-un stat comunist.

Câte vieți, câtă diversitate, în plin comunism! Câte fețe nedescoperite, câte ”comunisme” ale unei perioade lungi etichetate simplu. Treaba celor de acum trebuie să fie departe de acțiunea unui judecător. Că a fost rău, că a fost bine, cine poate spune? Ambele răspunsuri sunt valabile și se anulează reciproc. Vom trăi cu obsesia aceasta a ”ce e rău și ce e bine” toată viața, dar mai important e să vedem ce s-a întâmplat. Peste tot, cât se poate. Nu numai în închisori, nu numai în fața magazinului de carne. Peste tot. Mă întreb cum ar privi lucrurile cineva căruia nu i s-a spus că în România au fost comuniștii la putere.

Se observă foarte lesne cum cei 50 de ani de istorie devin din ce mai schematizați, sunt reduși la ”a, perioada comunistă”. Problema mea nu e una de punere în balanță a trecutului privind din prezent. Ar fi o nerozie dacă mi-aș propune acest lucru. Problema mea e una de corectitudine istoriografică. Cărțile lui Lucian Boia m-ar descumpăni (ce e corect? m-aș întreba), dar conștientizarea relativismului ar putea pregăti o mai eficientă tratare a istoriei. Atât de sensibil, trecutul recent, recunoscut de martorii în viață, e o sursă a dilemelor.