Spre Levant, monşer!

Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007.

„Dacă istoriografia epocii staliniste a stat sub semnul lui Leonte Răutu și Mihail Roller, istoriografia epocii Ceaușescu a stat sub semnul lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, Răutu și Roller, instrumentele ocupantului sovietic, Mușat și Ardeleanu, expresie a mediocrității și rapacității nomenclaturii comuniste, au reprezentat cele două mari plăgi ale istoriografiei române în anii regimului comunist”. (p. 293)

Îmbinând memorialistica profesională cu eseistica istoriografică, regretatul istoric Florin Constantiniu a lăsat cu această carte imaginea mai fidelă realității a unor episoade dramatice din istoriografia română postbelică. Cele trei mari tranziții ale marii istoriografii:

1. trecerea de la istoriografia naționalistă la interpretările în cheie marxist-leninistă și falsificări de inspirație sovietică în anii 1948-1958;

2. distanțarea de modelul sovietic și rusofil (revoluționar) și recuperarea unor elemente ale istoriografiei naționaliste, îmbogățite cu elemente protocroniste și autohtoniste („lupta întregului popor” pentru independență, continuitatea) aflate în simbioză cu programul ideologic;

3. recuperarea elementelor / simbolurilor cu orientare antisovietică (Basarabia, mareșalul Ion Antonescu, pactul Ribbentrop-Molotov, etc.), în paralel cu domolirea naționalismului în urma sciziunii grupului istoricilor și cu ascensiunea modelului de istoriografie critică (și, odată cu ea, critica naționalismului)

sunt prezentate de autor din perspectiva omului direct implicat în procesele de elaborare a marilor tratate de istorie a românilor/României – lucrări care se doreau a reprezenta o autoritate în domeniu și un vademecum ideologic.

Ieșit de pe băncile facultății de istorie la mijlocul anilor ‘50, cu elementare cunoștințe dobândite din lecturile tratatelor ruse/sovietice de istorie (care s-au dovedit, evident, insuficiente chiar și pentru un debutant), tânărul Florin Constantiniu – la început cochetând cu o carieră de bizantinolog – a fost luat sub protecția istoricului Andrei Oțetea (din tabăra potrivnică „rolleriștilor”) și adus la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” de azi (1957).

Intrat în plina scenă a intrigilor, clientelismelor, rivalităților și ranchiunilor jucate de istoricii agreați de regim(uri), Florin Constantiniu a relatat pe larg episoade – organizate cu misivă de la partid – precum: elaborarea noului tratat de istorie a R.P.R. (1959-1964), apariția revistei „Magazin istoric” (1967), congresul internațional de istorie de la București din 1980 (când „avangarda” istoricilor a fost însărcinată cu aniversarea împlinirii a 2050 de la întemeierea „statului centralizat dac”), controlul producției istoriografice de către Mușat și Ardeleanu și de către Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR, punând astfel în evidență compromisurile (aspru judecate în anii postdecembriști de către oameni cu un îndoielnic parcurs moral), situațiile absurde sau dilemele care l-ar fi putut încerca pe orice intelectual într-un regim în care libertatea de expresie era prohibită și în care, mai mult decât atât, erau impuse mesajele care trebuiau exprimate/simulate ca venind din propria conștiință a emițătorilor-intelectuali.

La capătul cărții, nu pot să nu remarc că Florin Constantiniu, prin atitudini, selecții și activitate științifică a rămas fidel unui mod de a scrie istorie care astăzi tinde să fie desconsiderat (mai ales de către criticii de tradiție liberală), fiind construit pe o bază națională(/istă) (premisa că tot ce e românesc e bun și tot ce e străin/sovietic/rus/evreiesc e rău sau cel puțin suspect) și cu influențe marxiste (de exemplu, implicarea în disputa privind „a doua iobăgie”, etc.).

În cazul volumului de față, reiese faptul că nu atât sistemul, cât oamenii angrenați în sistem (orgolioși, meschini, cabotini, orbiți de invidii) au fost elementul decisiv; aceștia au compromis (voluntar sau cu circumstanțe atenuante) istoria oficială (în condițiile în care cineva mai susține că nu orice istoriografie susținută de stat este compromisă; ceea ce nu exclude faptul că istoriografia „neoficială” nu se poate compromite – dimpotrivă, luați cazul tracomanilor, care a devenit un exemplu clasic de impostură și manipulare cu mijloace pseudo-științifice).

„Așa cum s-a văzut, în paginile cărții de față, după începutul distanțării de Moscova, marxism-leninismul a dispărut treptat ca fundament ideologic al cercetării istorice, istoriografia română îndreptându-se spre un pozitivism nemărturisit. Repet aceasta pentru că, în absența unor puternice constrângeri ideologice, este de neînțeles totala respingere de astăzi a oricărei discuții despre fundamentele teoretice ale cunoașterii istorice. Cine se aventurează în domeniul ontologiei sau gnoseologiei istorice este suspectat pe loc de dorința de a reînvia marxismul. Lăsând la o parte faptul că falimentul socialismului de tip sovietic nu anulează automat valoarea de instrument cognitiv a materialismului istoric întrucât așa-zisul socialism real a fost un pseudosocialism, lăsând, așadar, la o parte această problemă, este evident că investigația istorică are nevoie de un set de principii teoretice și metodologice, în absența cărora ea este amenințată să devină o simplă narație factologică.” (p. 443)

Milan Kundera, Cartea râsului și a uitării, București, Humanitas, 2008 [ediția în limba cehă: 1978], traducere de Mariana Vorona.

Mai reală decât o carte de istorie a comunismului, literatura exilului respiră neuitarea. Destine, filozofie, erotism, obsesia momentului august ’68, într-o minunată manieră a la Kundera.

Apoi, într-o zi, m-am apucat să spun ceva ce nu trebuia spus, am fost dat afară din partid și obligat să ies din horă.
Atunci am înțeles semnificația magică a cercului. Când ieși din rând mai poți reveni. Rândul este o formațiune deschisă. Cercul însă se închide, și-l părăsești fără posibilitatea întoarcerii. Nu întâmplător se mișcă planetele în cerc și roca desprinsă din ele îndepărtează inexorabil, dusă de forța centrifugă. Ca un meteorit smuls dintr-o planetă, am ieșit și eu din cerc și căderea mea n-a încetat nici acum. Există oameni cărora le e dat să piară în toiul rotației și alții ce se zdrobesc abia la capătul prăbușirii. Iar aceștia alții (între care mă număr și eu) păstrează mereu în ei o sfioasă nostalgie a horei pierdute, căci noi suntem cu toții locuitorii unui univers în care totul se învârte în cerc. (p. 80)

Fraza aceasta, la fel mi s-a întâmplat și mie, eu… pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înșelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violențe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi din sclavie și de ocupare prin forță a urechii adversarului. Căci toată viața omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. (p. 96)

Trebuie, așadar, să începem cu definirea conceptelor. O femeie care-i scrie iubitului câte patru scrisori pe zi nu este grafomană, ci o îndrăgostită. În schimb, prietenul meu care-și fotocopiază corespondența galantă, ca s-o publice într-o bună zi, e un grafoman. Grafomania nu-i dorința de a scrie scrisori, jurnale intime, cronici de familie (cu alte cuvinte scrisul pentru sine sau pentru cei apropiați), ci dorința de-a scrie cărți (de a avea un public de cititori anonimi). […]
Grafomania (mania de a scrie cărți) capătă în mod fatal proporțiile unei epidemii, atunci când evoluția societății îndeplinește trei condiții fundamentale:

1. un nivel ridicat al bunăstării generale, care le permite oamenilor să se consacre unei activități inutile;
2. un grad înalt de atomizare a vieții sociale și, în consecință, de izolare generală a indivizilor;
3. lipsa radicală a marilor schimbări sociale în viața internă a națiunii (din acest punct de vedere mi se pare simptomatic faptul că, în Franța, unde practic nu se întâmplă nimic, procentul scriitorilor este de douăzeci și unu de ori mai ridicat decât în Israel […]). (p. 110-111)

Căci fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit și nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, și de aceea ține, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte.
Căci, într-o zi, fiecare se va trezi scriitor (și asta se va întâmpla curând), va fi timpul hipoacuziei și al neînțelegerii universale. (p. 127)

În revista „Comerțul socialist”, an XIII, nr. 19 (667), 11 mai 1968 a apărut o notă cu privire la noul magazin Carrefour construit la Lyon. Se pare că în 1968 creatorii Carrefour au fost suficient de inteligenți și inventivi pentru ca peste 40 de ani principiile după care funcționa acest hypermarket să rămână aceleași.

Primul magazin francez de dimensiuni gigantice

În apropierea orașului Lyon funcționează de puțin timp primul mare magazin de proporții neobișnuite „Carrefour Venissieux”. Ocupând o suprafață de 73.200 m.p. (14.000 m.p. de construcție cu un singur nivel și 59.000 m.p. loc de parcare pentru 2.000 mașini), magazinul respectiv practică în ansamblu prețuri sub nivelul obișnuit.

            Pentru a fi considerat un magazin cu adevărat economic, firma urmărește reducerea tuturor cheltuielilor fixe sau proporționale. Orientarea la realizarea construcțiilor, la amenajări și la dotarea cu echipament a fost în sensul creării tuturor condițiilor pentru ca productivitatea să fie cât mai ridicată la locurile de vânzare ca și în depozitele magazinului.

            O prezentare masivă (40.000 articole), utilizarea autoservirii și oferirea câtorva servicii mult apreciate (stații de aprovizionare cu ulei și benzină, bar, ghișeu bancar, curățătorie chimică), constituie „argumente” puternice pentru atragerea cumpărătorilor.

            Din cei 14.000 m.p. cât are magazinul propriu-zis, doar 9.000 m.p. îi ocupă hala de desfacere, 5.000 m.p. fiind folosiți pentru recepția mărfurilor, încăperi frigorifice, ateliere și laboratoare, bucătării, birouri, încăperi pentru personal etc.

            Merită scos în evidență faptul că întreaga construcție a costat circa 14.000.000 franci, în timp ce amenajarea altor mari magazine cu suprafață și rezerve comparative a costat în aceeași perioadă câteva miliarde de franci.

            Simplitatea magazinului conține pe lângă faptul că s-au realizat economii la construcție, și un factor psihologic important: clientul are impresia că și cumpărăturile sale vor fi mai economice decât în alte magazine, unde s-a făcut mai multă risipă la construcție și amenajări.

            Deși vast ca un mare hangar, magazinul nu este glacial datorită în primul rând culorilor, plafonului fals, alcătuit din fibre lungi de lemn aglomerate printr-o rășină sintetică, fibre separate prin fâșii cu tuburi fluorescente distanțate. Reflectoarele dirijează lumina în jos, adică spre mărfuri, culorile mergând de la alb la brun, galben porfiriu și galben  uni.

            Raioanele de produse proaspete, situate în fundul magazinului, au pereții din ceramică multicoloră. Ingenios a fost rezolvată problema stocului de biciclete care, atârnate de plafon în ghirlande, strălucesc datorită pieselor cromate și aduc o notă de veselie.

            Șirurile lungi de gondole masive încărcate cu mărfuri pierd din rigiditate, grație jocului de lumini și decorărilor nepretențioase, dar inteligent concepute.

            Având interesul să desfacă mari cantități de produse proaspete, unitatea e dotată cu echipament de mare capacitate și cu încăperi frigorifice, toate atelierele și laboratoarele necesare pentru prepararea și condiționarea mărfurilor.

            În ateliere și laboratoare funcționează un aparataj modern și de mare randament. Astfel, de pildă, în sectorul preambalări, cântarele sunt cuplate electronic cu o mașină calculatoare și de imprimat care emite etichete purtând denumirea mărfii, greutatea și prețul. Un ferăstrău electric permite tranșarea rapidă a bucăților mari de carne, iar la raionul cu păsări, un aparat cu trei rulouri telescopice permite ambalarea rapidă a acestora.

            Construcția se compune dintr-un planșeu de plăci de ciment, o osatură metalică și un acoperiș terasă. Acoperișul are o pantă clasică de 1 la sută, apa fiind evacuată în totalitatea ei spre exterior. Zidurile sunt din materiale aglomerate îmbrăcate cu un înveliș de ciment și vopsea, cu excepția locurilor din spatele raioanelor de produse proaspete, unde sunt îmbrăcate în ceramică emailată și lemn.

            Magazinul dispune de o instalație complexă de condiționare a aerului. Reînnoirea aerului este de ordinul a 240.000 m.c. pe oră.

Despre magazinul Carrefour din Grenoble, vezi articolul extras din revista Comerțul modern. Supliment de reclamă și tehnică comercială.

interviu luat de Stelian Țurlea și publicat în „Ziarul financiar. Ziarul de duminică”, 22 octombrie 2009 (link).

Multe dintre cartile sau articolele de specialitate au fost scrise dupa stagiile de documentare in arhive din SUA, Marea Britanie, Cehia, Ungaria. Era firesc ca de la acest aspect sa inceapa discutia noastra.

- Forumul European pentru Istorie si Cultura este o fundatie infiintata cu zece ani in urma, care isi propune dezvoltarea legaturilor culturale cu comunitatile românesti de peste hotare, dar in primul rând cu românii de peste Prut. Forumul a desfasurat pâna in primavara acestui an o intensa activitate stiintifica si culturala, organizând in fiecare an câte doua intâlniri la Bucuresti, Chisinau, Busteni si Balti cu studenti, cercetatori, cadre universitare, ziaristi. Aveau loc dezbateri in jurul unei teme centrale, de istorie recenta sau mai indepartata, calatorii de studii. Dar, in urma deciziei fostului Parlament de la Chisinau de a interzice accesul in lipsa unei vize (care se obtinea in conditii mai dificile decât obtineam noi cu ani in urma o viza pentru Franta, sa spunem), activitatea noastra a fost suspendata. Acum insa sunt conditii noi pentru a relua si chiar a ne amplifica activitatea. Sper sa gasim in urma noastra tineri care sa duca mai departe ceea ce am inceput.

Poate că unii dintre voi nu aţi văzut un carnet de membru al Uniunii Tineretului Comunist, cu toate că tirajul lor a fost uriaş (cred că orice student primea automat carnetul de membru UTC, în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşeşscu).

Coperta mizerabilă

Interiorul, cu prima pagină şi cu tabelul unde era ţinută evidenţa cotizaţiilor, cu semnăturile secretarului organizaţiei de bază

În anii ’50 a apărut o cărticică roşie intitulată Agenda agitatorului, care conţinea toate informaţiile necesare unui activist comunist (şi nimic mai mult) pentru a se descurca în faţa provocărilor ivite prin sate şi uzine, acesta putându-şi – de asemenea – reîmprospăta vigilenţa ideologică ori de câte ori vreun ţăran îi punea vreo întrebare încuietoare. Iată mai jos ce cuprindea această agendă (Agenda agitatorului, ed. II, București, Editura de  Stat pentru Literatură Politică, 1955):

1. Stema R.P.R.
2. Imnul de stat al R.P.R. (muzica: Matei Socor; text: Eugen Frunză, Dan Deșliu)
3. Imnul U.R.S.S.
4. Internaționala [comunistă]
5. Calendarele pe 1956 și 1957
6. Date privind geografia fizică și economică a R.P.R.
7. Date importante din istoria R.P.R.
8. Despre orânduirea socială și de stat a R.P.R.
9. Forțele armate ale R.P.R.
10. Partidul și organizațiile de masă
11. Din realizările regimului nostru democrat-popular și perspectivele dezvoltării economiei naționale
12. Metode înaintate de muncă
13. Lagărul păcii, democrației și socialismului, o mare cucerire a popoarelor
14. Date despre unele țări
15. Despre organizațiile democratice internaționale (FSM, FMTD, UIS, FDIF, Consiliul Mondial al Păcii)
16. Date biografice despre clasicii marxism-leninismului (Marx, Engels, Lenin, Stalin)
17. Date importante din istoria contemporană și a mișcării muncitorești internaționale
18. Din viața și lupta popoarelor din țările coloniale și dependente
19. Lectura agitatorului
20. Despre energia atomică
21. Calendarul muncilor agricole
22. Unități de măsură
23. Hărți: R.P.R., U.R.S.S., a lumii.

Agitatorul trebuia să aibă o cultură livrescă bogată inspirată din “marile opere” cu teme sociale – “croşetate” şi scoase din context ori răstălmăcite – sau chiar din ultimele romane proletcultiste. Iată lista de lecturi obligatorii:

Literatura românească

• M. Eminescu – Poezii
• G. Coșbuc – Poezii
• I. Creangă – Opere
• I.L. Caragiale – Momente și schițe
• V. Alecsandri – Teatru
• Al. Vlahuță – România pitorească
• Th. Neculuță – Spre țărmul dreptății
• L. Rebreanu – Răscoala
• Al. Sahia – Nuvele
• M. Sadoveanu – Frații Jderi
• Zaharia Stancu – Dulăii
• G. Bogza – Anii împotrivirii
• M. Beniuc – O samă de poeme
• M. Banuș – Poezii alese
• C. Teodorescu – Un cântec din ulița noastră
• E. Jebeleanu – Bălcescu
• András Sütö – Pornesc oamenii
• Dan Deșliu – Minerii din Maramureș
• István Asztalos – Inimă tânără
• M. Preda – Desfășurarea
• E. Camilar – Negura
• P. Dumitriu – Nopțile de iunie
• I. Ludo – Domnul general guvernează
• D. Mircea – Pâine albă
• M. Sadoveanu – Mitrea Cocor
• Camil Petrescu – Un om între oameni
• Zaharia Stancu – Desculț
• Em. Galan – Bărăgan, vol. I.

Literatura rusă și sovietică

• A.S. Pușkin – Evghenii Oneghin
• M.V. Gogol – Suflete moarte
• Lev Tolstoi – Război și pace
• M. Șolohov – Pe Donul liniștit
• A. Fadeev – Tânăra gardă
• V. Maiakovski – 150 milioane
• I. Ehrenburg – Furtuna
• B. Polevoi – Povestea unui om adevărat
• V. Kocetov – Neamul Jurbinilor
• A. Tvardovski – Vasili Tiorkin
• K. Grigorov – Președintele Sfatului sătesc
• M. Gorki – Mama
• N. Ostrovski – Așa s-a călit oțelul
• M. Șolohov – Pământ desțelenit
• G. Nikolaeva – Secerișul
• A. Karavaeva – Patria

Literatura universală

• Victor Hugo – Mizerabilii
• H. Barbusse – Opere
• Veres Peter – Încercarea
• Aczél Tamás – Sub steagul libertății
• Scibor-Rylski – Cărbune
• A. Guliașchi – Satul Vedrovo
• Bodo Uhse – Patrioții
• Ana Seghers – Morții rămân tineri
• Antonin Zapotocki – Văpăi deasupra orașului Kladno
• A. Still – Parisul e cu noi
• Th. Dreiser – O tragedie americană
• A. Maltz – Așa stau lucrurile
• H. Fast – 30 de arginți
• Ethel și Iulius Rosenberg – Scrisori din casa morții
• J. Aldrige – Pagini alese
• F. Hardy – Putere fără glorie
• Renata Vigano – Agnesa partizană
• Pablo Neruda – Cântecul tuturor
• Ciu Li-Bo – Uraganul
• Louis Aragon – Comuniștii
• Heinrich Mann – Supusul
• Jorge Amado – Secerișul roșu

Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ed. III în limba română, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2010.

Această lucrare de sinteză are succes mai ales în rândurile studenţilor şi tinerilor istorici care au nevoie de un manual al comunismului “scurt şi cuprinzător”. Cu toate că avem Raportul Tismăneanu, stufos şi arid pe alocuri, volumul istoricului britanic Dennis Deletant oferă o imagine mai clară sub raportul timp/informaţie. Aparţinând grupului de istorici care s-au ocupat în special de istoria Partidului Comunist şi de represiunea comunistă, lucrarea rămâne tributară perspectivei totalitare asupra istoriei postbelice a României, acordând asfel porţiuni considerabile aspectelor politice ale regimului comunist. Cum altfel, din moment ce perioada comunisă a creat impresia politizării întregii existenţe? Pentru mine, cărticica (sub 300 de pagini) este un util punct de plecare (şi de reîntoarcere, ori de câte ori va fi nevoie), mai ales că bibliografia e generoasă, iar profesionalismul şi experienţa autorului reies din modul de prezentare şi interpretare. Ediţia aceasta are totuşi impardonabile greşeli de tipar, până la schimbări năucitoare ale sensurilor în unele fragmente. Mă ofer eu pe post de corector voluntar pentru următoarea tipărire.

În revista Comerțul modern. Supliment de reclamă și tehnică comercială, nr. 4 / 1969, apărea următoarea notă cu privire la nou-înființatul hipermarket Carrefour din orașul francez Grenoble:

După supermagazine și hipermagazine, un nou tip de magazin își dispută întâietatea în ierarhia marilor magazine cu autoservire. Denumit „cargo”, noul tip de magazin se caracterizează în primul rând prin dimensiunile sale foarte mari (peste 4000 mp) și un înalt grad de despecializare. Orice produs poate fi găsit într-un astfel de hiper-supermagazin. Parkingul este obligatoriu la un asemenea gen de magazin.

Un exemplu de asemenea magazin îl constituie implantarea la Grenoble a unui mare complex special denumit „Carrefour”, dat recent în exploatare. Cu o suprafață comercială de 12 000 mp, fapt ce îl situează printre cele mai mari magazine din Europa. Carrefour dispune de o suprafață de vânzare de cca 7 000 mp. Raioanele cele mai importante dispun de următoarele suprafețe: textile – 2600 mp; alimentare – 2500 mp; bazar – 1200 mp. Complexul este prevăzut, de asemenea, cu un „snack-bar” care ocupă o suprafață de 650 mp. La ieșire sunt amplasate 36 case de tip N.C.R.

Locul de parcaj are o capacitate de 1500 locuri și este prevăzut cu o stație de benzină, cu 8 pompe, care vinde benzina cu o reducere de 3-4% față de prețul obișnuit.

La dreapta intrării în magazin se găsește bazarul care cuprinde articole electro-menajere, radio-televizoare, librărie, sticlărie, veselă, accesorii auto, articole specifice magazinelor de tip „drugstore” (discuri, foto-muzică etc.).

Un amplasament special a fost rezervat serviciilor „de după vânzare” și unui „auditorium” pentru emisiuni radio și televiziune.

Un important raion de încălțăminte cu autoservire a fost prevăzut în partea posterioară a magazinului, în vecinătatea bazarului și a restaurantului. Acesta din urmă dispune de 320 locuri, o masă completă servindu-se la preț fix de 6 franci.

În mijlocul magazinului a fost implantat sectorul de „noutăți” prevăzut cu cabine de probă. Diferite articole de îmbrăcăminte sunt aliniate pe un sistem de stendere mobile. Ele sunt grupate pe modele, talii, poziții coloristice și preț.

Personalul magazinului variază între 280-300, din care 50 de casieriși 10 șefi de raioane.

Rezultatele economice dobândite până în prezent, apreciate ca mulțumitoare,fac pe conducătorii magazinului să spere într-o depășire a prevederilor inițiale. La aceasta a contribuit și programul de lucru care constituie o atracție în plus. Cu excepția duminicii și dimineții zilei de luni, magazinul este deschis în permanență de la orele 9 la 21:45.

În prezent, urmează să intre în funcțiune la Bordeaux un alt „cargo” Carrefour, cu o suprafață de vânzare de 15 500 mp și cu un parcaj de 2 000 locuri.

Deschiderea magazinului a fost precedată de o largă campanie de publicitate: presă, afișaj, trenulețe de tip „Far-West”, plus un program de circ și loterie cu câștiguri, printre care și autoturisme. Campania publicitară a avut ca obiectiv principal crearea unei atmosfere de carnaval, care să atragă clientela încă din primele zile de funcționare.

Azi am putea spune că știrea nu e decât o banalitate scrisă într-un limbaj tehnic, despre unul din nenumăratele hipermarket-uri ce se înalță ca niște porți la intrarea în orașele contemporane. Dar în 1969, în Republica Socialistă România, un astfel de „magazin universal” cu autoservire era un deziderat care – totuși – dat fiind „dezghețul” și legăturile economice cu Occidentul din acei ani, cred că ar fi fost realizabil. Mă întreb care ar fi fost atmosfera într-un fictiv hipermarket românesc de la acel an, probabil purtând uzatul nume „Favorit” ?

Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, Bucureşti, Humanitas, 2008.

Motto: „Eram unul dintre ei, și la bine și la rău.”

Mi-l închipui pe domnul Gheorghe Florescu ca pe un povestitor talentat, jonglând cu anecdotele și cu ceștile, fără să îi scape niciodată vreuna din mâini. Zeci de ani a fost un ascultător atent al clienților săi, lăsând să se întrevadă în dialogurile cu care își întreținea clienții talentul de narator și răspunzând cu modestie propunerilor interlocutorilor de a deveni scriitor. Atâta timp cât încă putea ființa spiritul Avedis, nimic nu mai conta. De fapt, cu această îndeletnicire – cea de cafegiu –  și-a făcut și succesul, și ghinionul. Uitându-ne în trecut o dată cu domnul Florescu, putem vedea că a fost aproape totul pus în joc – viață, familie, avere – pentru „echilibristica” cu boabele de cafea. Ce nu și-a neglijat vreodată au fost clienții, fie ei buni sau răi din perspectiva moralei postcomuniste.

Pentru că domnul Florescu a învățat de la Avedis Carabelaian arta negustoriei. Dat fiind contextul, autorul a dus eticheta bunului negustor prin răscrucile economiei de comandă socialiste. Ori știm că în astfel de sistem succesul a atras suspiciuni. Și mai știm – sau dacă nu, aflăm din carte – că succesul se întreține prin conectarea negustorului la o complexă rețea de furnizori și clienți. În cazul domnului Florescu, ca și în cazul comerciantului de vin Gheorghe Ștefănescu (Bacchus), rețeaua s-a transformat în cele din urmă în pânză de păianjen: nu te poți dezlipi de ea, iar, dacă se rupe, cazi o dată cu ea. Rețeaua compusă din numeroși ofițeri de Securitate și prinsă de pilonii depozitelor Agenției de Import a fost mediul din care domnul Florescu a scăpat cu aproape trei ani de închisoare (1985-1988), rămânând fără afacerea în care a pus suflet, dar câștigând amintiri pe care ni le-a pus pe tavă, amintiri la fel de prețioase precum o cafea Arabica din Columbia.

Sigur că domnul Florescu a conștientizat importanța faptului că a fost omul prezent la locul potrivit, la timpul potrivit, nu doar în calitate de „cel mai important cafegiu al României”, ci și în calitate de martor. Și a exploatat fiecare situație înspre avantajul său. Aceste „Confesiuni…” mă conduc spre o întrebare de etică: este omul care a profitat de sistemul comunist (cel real, cu aberațiile sale) mai puțin vinovat de întreținerea acelui sistem dacă se confesează în postcomunism? La școală am învățat că o faptă rea recunoscută e pe jumătate iertată. Un răspuns general valabil nu am găsit, dar în cazul autorului acestor memorii, eu – un interesat de istorie și un fericit născut în preajma Revoluției – înclin să spun că, dacă nu s-ar fi făcut frate cu dracul, ca să treacă apa, nu am fi avut astăzi această carte – sursă de informații prețioase. Într-adevăr, Gheorghe Florescu nu a pornit la drumul indicat de zeul Mercur cu gândul investigației, dar în cele din urmă decizia de a face publică experiența sa de viață – la 60 și de ani – este lăudabilă. Nu știu însă ce răspuns ar da un om care a avut de suferit de pe urma acestui sistem…

În fața acestei cărți-document am fost pus în situația de a nu ști ce să apreciez mai mult: faptul că după 15 ani de la Revoluție domnul Gheorghe Florescu s-a așezat la birou în postura altruistă de scriitor, după ce toată viața de dinainte a fost observator „în prima linie” ? Sau faptul că și-a făcut curaj să se sacrifice pentru ca noi să cunoaștem un sistem a cărui prezentare a devenit miza cărții, și implicit să se acuze ?

Întorcându-mă la conținutul cărții, dacă doriți să mai aflați câte ceva despre comerțul socialist, despre Securitate (atât cea îmbrăcată militar, cât și cea în civil, împărțită în facțiuni), despre Dudești, despre evrei, țigani și armeni, despre câte nu știm despre cafea, despre economia subterană, despre adaptabilitatea românilor în vremuri grele, despre viața din penitenciar (dar nu la „politici”) și despre „crema” privilegiată a societății, nu mai stați pe gânduri. Sigur veți sta pe gânduri după ce o veți termina de citit.

Scurtă biografie a autorului (de pe humanitas.ro): GHEORGHE ILIE FLORESCU s-a născut la 8 mai 1944, în timpul unui bombardament anglo-american, în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudeşti. La vârsta de 8 ani, după arestarea tatălui său, fost detectiv la Siguranţa Statului, începe să lucreze ca băiat de prăvălie, apoi ca ajutor al unchilor săi olteni care vindeau în Piaţa Vitan. Termină liceul, dar consideră că nu are condiţiile necesare pentru a urma Facultatea de Istorie, aşa cum şi-ar fi dorit. Se căsătoreşte şi, după terminarea stagiului militar, se angajează în comerţul de Stat. Între 1964 şi 1971 trece, pe rând, prin toate funcţiile operative ale comerţului en-gros (primitor-distribuitor, dispecer, şef de secţie al Depozitului de Delicatese Panduri din cadrul Agenţiei de Import). În martie 1971, preia de la mentorul său, cafegiul armean Avedis Carabelaian, magazinul de cafea şi dulciuri din Bd. Hristo Botev 10. Treptat, locul acesta devine un adevărat punct de reper al boemei artistice a Capitalei. Are aici drept clienţi mari personalităţi ale vieţii literare, artistice şi medicale, dar şi figuri im­portante din Justiţie, Miliţie şi Securitate. La 4 martie 1977, blocul din Hristo Botev 10 se prăbuşeşte, dar, printr-un extraordinar noroc, el scapă cu viaţă. În anii ’80, lupta pentru aprovizionarea noului său magazin din str. Sfinţilor 6 se dovedeşte extrem de riscantă. În aprilie 1985 e arestat şi condamnat la 11 ani de închisoare. Eliberat condiţionat în 1988, se angajează din nou în comerţ. Participă la Revoluţia română, apoi la «fenomenul Piaţa Universităţii» ca şofer personal al unor jurnalişti americani. În octombrie 1990, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu o hemipareză pe partea dreaptă. Reînvaţă să scrie cu mâna stângă şi, în 2007, după patru ani de muncă intensă, reuşeşte să termine cartea de memorii Confesiunile unui cafegiu.

Cu ocazia sărbătoririi a 6 ani de la istoricul moment 23 august 1944, orașul Brașov a căpătat denumirea de Orașul Stalin. Inițiativa nu a aparținut muncitorilor din Brașov, așa cum se afirma în textul propagandistic, ci fruntașilor Partidului Muncitoresc Român, care au dorit să afișeze printr-un act simbolic loialitatea politică față de U.R.S.S. condusă de Stalin.

Decretul de schimbare a numelui orașului Brașov în „Orașul Stalin”

Imaginile sunt culese din ziarul „Drum nou”, organul comitetului județean (apoi regional) al PMR din Brașov.