Spre Levant, monşer!

Ernesto Che Guevara, Jurnal pe motocicletă, trad. din engleză de Ana Chirițoiu și Gruia Dragomir, Iași, Polirom, 2008

Jurnalul de călătorie al lui Che Guevara a fost de curând tradus în limba română la editura Polirom (2008), pentru a veni mai mult în întâmpinarea celor cărora le-a plăcut ecranizarea lui Walter Salles din 2004 (Diarios de motocicleta). După lectura jurnalului, scris la un an de la călătoria de-a lungul Americii de Sud (după notițele luate în timpul deplasării, astfel că titlul de jurnal -chiar dacă nu etimologic, ci cu ceea ce presupune atmosfera din el – rămâne valid), pot să remarc pertinența regizorului la realizarea filmului. Totuși, lectura poate câștiga din nou – pe linia expresiei ”cartea bate filmul” – prin micile povestiri și prin atitudinile care emană de la o aventură, și nu de la o epopee cinematografică (oricât de de-dramatizată a încercat Salles să o facă). Cititorii care ar căuta rădăcinile ideologiei sale comunist-revoluțioare de mai târziu s-ar putea să rămână dezamăgiți. Atitudinea lui Che Guevara față de inegalitățile și nedreptățile sociale e firească, umană, augmentată doar de drama socială în care se zbătea America latină. Un tânăr student la medicină fiind – dar declarându-se medic -, el va profita din plin de tratamentul pe care îl va primi prin diferite locuri în virtutea titlului pe care îl purta. 

Iată cum descrie el întâlnirea cu cei doi comuniști din Chile – soț și soție – fragment prezent și în film:

La lumina singurei lumânări pe care o aveam, bând mate și mâncând o bucată de pâine cu brânză, silueta chircită a bărbatului avea un aer misterios și tragic. Ne-a povestit, în cuvintele lui simple, expresive, despre cele trei lumi pe care le petrecuse în închisoare, despre nevasta lui care aproape a murit de foame ca să îi fie alături cu un devotament exemplar , despre copiii lăsați în grija unui vecin binevoitor, despre călătoria lui zadarnică în căutare de lucru și despre tovarășii săi, dispăruți în chip misterios, despre care se spunea că sunt pe fundul mării. 
Cei doi, amorțiți de frig, strângându-se în brațe noaptea, în deșert, erau o imagine vie a proletariatului din lumea întreagă. (p.106-107)

…încă mai vedeam chipul bărbatului, pe care se citea o hotărâre remarcabilă, și ne-am amintit de invitația fermă pe care ne-a făcut-o: ”Haideți, tovarăși, să mâncăm mpreună. Și eu sunt un vagabond.”, arătându-și astfel disprețul subînțeles pentru natura parazitară pe care o vedea în călătoria noastră fără țintă. (p. 107)

Ce păcat că asemenea oameni sunt asupriți. Deși colectivismul, ”drojdia comunistă”, reprezintă un pericol pentru viața normală, comunismul care îi încingea creierii acestui om nu era decât o dorință firească pentru ceva mai bun, un protest împotriva foametei neostoite, transformat în iubire pentru această doctrină, acărei esență n-o cuprinsese niciodată, dar a cărei traducere, ”pâine pentru săraci”, era ceva ce înțelegea și, mai ales, îl umplea de speranță. (p. 107-108)

“Toţi oamenii sunt muritori”…Cuvintele acestea mi-au sunat familiar, fie pentru că le-am auzit în mulţime sau la vreo înmormântare, fie pentru că am auzit de titlul acestei cărţi. Ca să elimin orice dubiu, am decis să o citesc. În felul acesta măcar, conexiunea va fi făcută instantaneu cu romanul dacă voi mai auzi aceste cuvinte. Simone de Beauvoir e cunoscută pe scurt ca fiind o scriitoare feministă şi existenţialistă şi marea iubire a lui Sartre. În registrul existenţialist este scrisă şi cartea Toţi oamenii sunt muritori (Tout les hommes sont mortels, 1948), care sub conţinutul unui roman istoric ascunde drama omului nemuritor, pentru care totul din jurul său îşi schimbă sensul. Personajul Fosca devine o călăuză prin diverse episoade din istoria lumii, fiind în manieră postmodernă şi “Forrest Gump-iană” o persoană influentă şi declanşatoare a unor importante evenimente. Fosca trăieşte astfel în lumea italiană a secolelor XIII-XV, la curtea împăraţilor romano-germani Maximilian şi Carol V, ca explorator prin Canada; în secolul al XVIII-lea este nobil francez iluminat, în Franţa secolului al XIX-lea este revoluţionar, luptând pe baricade. Sunt momente considerate de răscruce în istoriografia occidentală de atunci (1948) (nu ştiu dacă şi de acum), cărora le sunt atribuite schimbarea lumii, evoluţia, expansiunea etc. Viziunea personajului nemuritor chestionează însemnătatea oricărui act considerat de oamenii aflaţi sub iminenţa morţii important pentru omenire.

Trăiesc şi nu am viaţă. Nu voi muri niciodată şi nu am nici un viitor. Nu sunt cineva. Nu am istorie şi nici chip.

E nevoie de multă forţă, spuse el, de mult orgoliu sau de multă dragoste pentru a crede că actele unui om au vreo însemnătate şi că viaţa va birui moartea.

Unul dintre călugării eretici pe care l-am condamnat la rug mi-a spus înainte de a muri: nu există decât un singur bine, acela de afăptui după cum te îndeamnă conştiinţa. Dacă e adevărat, zadarnic vrem să dominăm pământul; nu se poate face nimic pentru oameni, binele lor nu depinde decât de ei înşişi. [...] Cred că avea dreptate şi că tot ceea ce pretindem că facem pentru alţii nu slujeşte la nimic.

- Într-adevăr, am spus, nu cred în progres.
- Cu toate acestea este evident că ne aflăm mult mai aproape decât odinioară de adevăr şi chiar de dreptate.
- Sunteţi sigură că adevărul şi dreptatea voastră valorează mai mult decât acelea din veacurile trecute?

Pentru ei cuvântul acesta [victorie] avea un sens. Pentru ei exista un trecut, un viitor: exista un prezent. [...] M-am îndreptat spre uşă; nu puteam să-mi risc viaţa, nu puteam să le zâmbesc, în ochii mei nu existau niciodată lacrimi, nici flăcări în inima mea. [...] Un străin, un mort. Ei erau oameni, trăiau. Eu nu eram de-al lor. Nu speram nimic. Am ieşit pe uşă.

Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, trad. în limba română de Victor Rizescu, Bucureşti, Editura Corint, 2002.

După 26 de ani, lucrarea scrisă de Daniel Chirot apare în traducere românească sub titlul Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice. Din titlu, gândul ne poate conduce spre Balcanii sud-dunăreni. De fapt, conţinutul volumului va avea foarte puţin de a face cu zona Munţilor Balcani, aici cititorul asistând la ceea ce Maria Todorova ilustra în una din cărţile sale[1], şi anume includerea  spaţiului românesc în zona balcanică, fie ea geografică sau culturală. Aşadar, spaţiul avut în vedere se mută la nordul Dunării, în Valahia. Motivele pentru care lucrarea este restrânsă la Valahia şi nu la toate Ţările Române sunt prezentate în al doilea capitol, care arată în acelaşi timp şi neajunsurile tratării compacte a Ţărilor Române, atât de diferite prin istoriile lor. Clişeul „Ţărilor Române” umbreşte un set de caracteristici ale fiecărei provincii istorice, dar folosirea acestuia e comodă şi chiar legitimă în cazul unei perspective care ar putea găsi trăsăturile comune ale acestor spaţii populate de români. Din perspectiva economică şi socială, includerea Moldovei în această lucrare este naturală, cu atât mai mult în ceea ce priveşte capitolele legate de istoria românilor după unirea Principatelor din 1859.

Titlul anunţă o posibilă abordare teoretică. Într-adevăr, Daniel Chirot îmbină teoretizarea periferiei economico-sociale cu puterea exemplului dat de istoria economico-socială a Ţării Româneşti (Valahiei). De fapt, intenţia autorului pare dublă, în ambele sensuri. În primul sens, el construieşte un model teoretic pornind de la cazul Valahiei, iar în al doilea sens, modelul teoretic al periferiei este aplicat istoriei Valahiei. În al doilea caz, ne-am putea îngrijora în legătură cu o potenţială încadrare a experienţei românilor din Valahia într-o manieră asemănătoare unui pat al lui Procust. Vom vedea dacă autorul a reuşit să depăşească acest pericol, dat fiind şi faptul că provine din afara spaţiului românesc.

Încă din primul capitol (O metodă pentru studierea schimbării sociale) se anunţă o dezbatere cu privire la modul în care ar trebui scrisă istoria socială. Suntem în anul 1976, într-o perioadă care stă sub semnul istoriei structurale. Structurile economice şi sociale sunt principalul obiect al istoriografiei occidentale (fără să ignorăm tendinţele marxiste sau „marxizante” de a explica trecutul, foarte tentante în epocă). Daniel Chirot este discipolul unor astfel de istorici, cum ar fi Immanuel Wallerstein. Explicarea trecutului pe baza unor legi este şi ceea ce încearcă să întreprindă autorul prin lucrarea de faţă. Ce este în fond această carte, care cuprinde istoria românilor de la 1250 la 1914 în mai puţin de 300 de pagini, decât o sinteză care trebuie să vehiculeze inerentele-i scheme ? O sinteză pusă în slujba unui model emis de Immanuel Wallerstein[2] este sensibil expusă unor generalizări, iar autorul este conştient de această chestiune: „nu ne putem dispensa de un anumit nivel de generalizare. Există un număr de similarităţi uşor observabile în transformările sociale ce au avut loc în societăţi şi epoci diferite.” (p. 16). La nivel mondial, Valahia reprezintă pentru Daniel Chirot un caz particular, care urmează să fie „interogat” de modelul teoretic, al coloniei (periferiei). Aşadar, sensul verificării teoriei periferiei economico-sociale prin exemplul Valahiei este cel anunţat, sens care va fi ilustrat pe parcursul lucrării. Această sinteză lansează continuu întrebări al căror răspuns final îl vom găsi chiar în subtitlul studiului: „Formarea unei colonii balcanice”.

Pe parcursul capitolelor 3-7, autorul identifică o serie de tipuri de sisteme politico-economice. Pornind de la tipul „comunitar-comercial” atribuit anilor 1250-1600, societatea valahă trece prin tipul proto-colonial (1600-1821), apoi prin tranziţia (1821-1864) şi prin desăvârşirea tipului colonial modern (1864-1917). Fiecare din aceste faze este puternic vizualizată sub aspect social, iar punerea cap la cap a acestora nu dă naştere decât unei sinteze cuprinzătoare de istorie socială. Ce îl interesează pe autor cel mai mult este nu atât setul de particularităţi corespunzător fiecărui tip de sistem politico-economic, cât modul în care societatea valahă a devenit o colonie a Europei Occidentale.

Informaţiile cu privire la istoria socială a Valahiei folosite de autor sunt extrase din  puţinele lucrări de istorie socială semnate de istorici români, dintre acestea dominante fiind volumele editate între anii 1950-1975, cu alte cuvinte, ultimele apariţii privind această temă pentru studiul lui Chirot. Relativa deschidere a regimului lui Nicolae Ceauşescu din primii ani de la preluarea conducerii statului a creat unele condiţii pentru ca cercetători străini, din blocul vestic, să efectueze stagii de studii în România. Printre aceştia s-a numărat şi Daniel Chirot, care, după contactul cu lumea românească şi cu istoriografia română, a inclus istoria românilor în istoria universală, a contextualizat-o prin această sinteză.

Marele avantaj al acestei cărţi, după părerea noastră, ar fi la prima vedere claritatea. Mulţi cititori pot cădea în capcana care a apărut poate nu intenţionat, anume aceea de a considera cartea o scurtă istorie a românilor. Claritatea ideilor, logica aproape firească a înşiruirii cauzelor şi rezultatelor, precum şi prezentarea datelor problemelor într-un mod schematic dau imaginea unei sinteze bine scrise şi mai ales corect scrise. Totuşi, planul argumentelor prezintă unele fisuri. Pentru o discuţie aplicată legată de periferii, cum este Schimbarea socială într-o societate periferică, istoria Valahiei e supusă unui interogatoriu care conţine anumite întrebări, multe cu răspuns închis, care urmăresc doar confirmare sau infirmare de ipoteze, fiind ignorate alte întrebări în afara celor punctuale, fapt ce sărăceşte rezultatul cercetării. În demersul explicativ, paradigma politico-economică nu lasă loc unor consideraţii de ordin cultural, atât de importante pentru istoria oricărei comunităţi umane. Erudiţia autorului este îngrădită de o anumită viziune istoriografică, structurală, ceea ce face ca volumul lui Daniel Chirot să poată fi amendat cu uşurinţă astăzi (mai ales că între timp istoriografia română a mai umplut nişte goluri). Sunt utilizate metode comparative, critice, ori deduceri cognitive, ceea ce face ca lucrarea să nu treacă nevăzută. O istorie cu privire la români, făcută cu instrumente ale istoriografiei occidentale, scrisă în contextul naşterii în România a unei istoriografii naţional-socialiste, reprezintă o contribuţie importantă, care lansează mai multe întrebări decât răspunsuri. Traducerea volumului în limba română după 26 de ani pare un gest întârziat, dar orgoliul naţionalist al unei bune părţi din istoriografia română nu ar accepta nici azi prea uşor o teză a Ţării Româneşti văzută drept colonie a Europei.

[1] Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 1998.

[2] Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, 4 vol. Bucureşti, 1992-1994.

William Seward Burroughs, Junky, trad. Sorin Gherguţ, Iaşi, Polirom, 2005.

Cartea aceasta stă, alături de On The Road (Jack Kerouac), în fruntea surselor în proză ale perioadei beat nord-americane. Romanul a apărut în 1953, sub pseudonim, cu ajutorul lui Allen Ginsberg, un alt reprezentant de marcă al acelei “generaţii”. Probabil până astăzi a rămas o carte cult a narcomanilor, în special, şi a inadaptaţilor societăţii, în general.

S-ar putea pune, desigur, întrebarea: De ce ai încercat stupefiante prima oară? De ce ai continuat să le foloseşti suficient de mult cât să devii dependent? Devii dependent de stupefiante fiindcă nu ai motivaţii puternice în nici o altă direcţie. Marfa câştigă prin neprezentare.

Am învăţat ecuaţia mărfii. Marfa nu e un mijloc de a spori bucuria de a trăi, ca alcoolul sau iarba. Marfa nu e o plăcere. E un mod de viaţă.

Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română, 1948-1950. Transformări instituţionale, Bucureşti, Bic All, 2005, 576 p.

Volumul acesta, impresionant prin dimensiuni, nu este altceva decât un util manual de istorie a ceea ce s-a întâmplat la nivel superior (politic, instituţional) în România anilor 1948-1950. Şi s-au întâmplat multe! Dacă un român plecat din ţară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-ar fi întors în anii ‘50, cu greu şi-ar găsi câteva repere din trecut. O asemenea “ciuntire” nu au mai trăit românii până atunci. Pe bună dreptate spunea Dinu Giurescu la cursul său că primii 17 ani de comunism (regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) au fost o veritabilă “cămaşă de forţă”. Ţesătura rezistentă a acestei cămăşi asigurată de instituţiile a căror schimbare a fost dată de modelul sovietic (al URSS din timpul lui Stalin – de unde şi titlul lucrării). Autoarea aduce contribuţii informaţionale noi (citările din documentele de arhivă sunt abundente, însă e posibil ca aceste documente să fi fost exploatate şi în alte studii separate, citate de asemenea. Bibliografia despre comunismul românesc creşte ca aluatul de cozonac, aşa că meritul autoarei este acela că a făcut un bilanţ sub forma unei sinteze). Cantitatea de informaţii şi stilul mai rigid fac uneori lectura mai grea celor care ar dori o istorie în câţiva paşi. Numai despre înglobarea Partidului Social Democrat în Partidul Muncitoresc (Comunist) textul se întinde pe câteva zeci de pagini, lucru deloc de condamnat pentru o lucrare de specialitate. În cele din urmă, lucrarea aceasta nu e o istorie popularizatoare şi cred că a avut ca punct de pornire lucrarea de doctorat, prezentată în 2003. Principalele subteme abordate sunt: distrugerea PSD şi formarea Frontului Democraţiei Populare, alegerile din 1948, Constituţia din 1948 şi reformele administrative, politica Partidului Comunist (Muncitoresc), reformele în domeniul justiţiei, învăţământului şi cultelor, instituţii culturale, colectivizarea agriculturii.

Istoria gustului, (coordonator Paul Freedman), Bucureşti, Vellant, 2008.

A sosit şi la noi vremea când sunt traduse cu promptitudine volume din literatura de specialitate. Multe traduceri de la noi, slavă Domnului că sunt şi acelea, apar cu cel puţin 10 ani întârziere, ceea ce nu poate fi decât un simptom al cererii scăzute de cultură a românilor. Acest volum a apărut la prestigioasa editură Thames & Hudson în 2007, iar în română a fost tradusă în 2008, la editura Vellant – o editură mică, dar profesionistă. Cartea îmbină studiile de istorie a gastronomiei cu delectarea dată de un album de artă. Bogat ilustrată cu imagini puţin cunoscute, tipărită clar şi aerisit pe planşe lucioase legate între coperte cartonate, este o minunăţie care îţi ia ochii (şi banii). Dar dincolo de acest “ambalaj” impresionant ce se ascunde oare? v-aţi putea întreba bunăoară. Ei, conţinutul în sine nu face de ruşine prezentarea. Profesori şi cercetători specializaţi pe istoria culturală în general (şi pe istoria hranei, în special), au fiecare câte o contribuţie erudită, problematizată, critică. Cu alte cuvinte, prezentarea care urmăreşte satisfacerea curiozităţii cititorului este dublată de discuţii privind istoria gustului. “Cum au conceput oamenii mâncarea – ingredientele, prepararea şi prezentarea” din preistorie până în zilele noastre, cu accentul pe spaţiile european, chinez şi islamic.

Iată lista autorilor:

• Paul Freedman (coordonator şi introducere)
• Alan Outram (preistoria)
• Veronika Grimm (lumea greco-romană)
• Joanna Waley-Cohen (China imperială)
• H.D. Miller (Islamul medieval)
• C.M. Woolgar (Europa medievală)
• Brian Cowan (Europa secolelor XVI-XVIII)
• Hans Teuteberg (epoca modernă -sec. XIX)
• Alain Drouard (bucătăria franceză, sec. XIX-XX)
• Elliott Shore (evoluţia restaurantului)
• Peter Scholliers (noile scene gastronomice, sec. XX-XXI)

Personalitatea lui Mircea Eliade a fascinat dintotdeauna, atât în vremurile contemporane lui cât şi după Revoluţie. În a doua perioadă, în care opera sa a fost din plin oferită cititorilor români, mitul lui Eliade a fost îmbogăţit cu noi sensuri şi figura lui şi-a făcut loc în panteonul cultural românesc. Din literatura ficţională, cu accente biografice puternice, romanul care l-a făcut faimos în epoca interbelică şi care probabil e încă bestseller-ul său a fost Maitreyi. Alte două romane dintr-o proiectată trilogie, Întoarcerea din rai şi Huliganii, fac parte din etapa să zicem “premagică”. În Huliganii, despre care am să vorbesc, autorul nu face apel la fantastic. E un roman realist, citadin, cu intelectuali, ar spune unii în trei cuvinte. Scris în 1935, într-o perioadă în care Eliade avea nevoie de bani (de fapt, niciodată nu a dus-o bine cu banii în România), romanul e o sursă bogată a atitudinii lui Eliade faţă de societatea românească în perioada tulbure a presiunilor legionare. În acest roman el ia poziţie împotriva politicii, împotriva esprit de corps, şi în special împotriva mişcărilor de tip fascist (în cazul românesc – legionarii). Până în 1937, când a aderat în final la mişcarea legionară, Mircea Eliade părea singur împotriva tuturor în apărarea atitudinii apolitice a intelectualului. Decepţiile trăite după întoarcerea sa din India într-o Românie schimbată i-au dat impulsul scrierii romanului Huliganii. Iată câteva citate (din ediţia Humanitas, 2008):

Părerea mea, însă este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demoniacă, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a te strivi. O asemenea femeie te anulează, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine. Şi tu crezi că a evita asemenea forţe demoniace e o dovadă de laşitate, sau de prudenţă? (p. 35-36)

Nu vezi cât se opintesc oamenii de la noi, îi scrisese atunci, ca să facă ceva? Sunt obsedaţi de acţiune, şi totuşi nu fac nimic. Mi se pare că lucrul esenţial nu e acţiunea, ci găsirea de sine. Când vei înţelege cât de departe se întind hotarele fiinţei tale, atunci poţi face totul, şi într-un chip mult mai uşor. (p. 56)

Nu observaţi că în nicio literatură din lume nu s-a pus atât de stăruitor şi de dezastruos ca în literatura românească problema aceasta a oraşului de provincie, cimitir al iluziilor, baltă fără fund şi mai ştiu eu cum? [...] Deci, nu oraşul de provincie e de vină, ci insuficienţa tânărului care sucombă după doi-trei ani de luptă. Provincia e un mijloc de selecţie; oamenii adevăraţi, oamenii vii şi întregi, rezistă, rămân ei înşişi, şi-şi realizează viaţa lor – ceilalţi, mediocri şi atenuaţi, dispar… (p. 152)

Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi “opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura… (p. 169)

Există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, sa nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta dacă vrei…Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan… (p. 186)

Primatul colectivului pur, împotriva oricărei elite, înseamnă reîntoarcerea la zoologie. [...] Cunosc de mult arma aceasta a voastră; de a socoti inteligenţa, cultura, geniul, ca mijloace subversive, de dispreţ şi opresiune a celorlalţi. [...] Noi, intelectualii, cum îţi place ţie să ne cataloghezi, suntem izolaţi şi puţini prin destinul nostru. Cine nu poate suporta o asemenea singurătate, n-are decât să intre într-un batalion de asalt… (p. 216)

De ce luptă vorbeşti? Unde vezi tu luptă într-un partid sau o formaţie politică? Pentru că vorbiţi la tribună sau pe câmp, în loc să vorbiţi într-o cafenea sau într-o sală de cursuri, numiţi asta luptă? Pentru că faceţi marşuri în grup, în loc să le faceţi singuri, şi răbdaţi de foame cincizeci deodată în loc să rabzi de foame singur, într-o mansardă – asta înseamnă acţiune? Unde vă este acţiunea? Orice se întâmplă în viaţa unui om este acţiune, este faptă. Acţiunea politică se deosebeşte numai prin caracterul ei colectiv. Dar nu e mai puţin eroică suferinţa unui om singur, în cămara lui, în nopţile lui de studiu – nu e mai puţin eroică decât suferinţa unui om bătut pentru o credinţă politică. Lupta unui om împotriva destinului său, împotriva morţii, este mult mai grandioasă decât orice luptă politică de pe pământ. (p. 217-218)

Cred că tot nae Ionescu are dreptate, adăogă el ca să curme discuţia. Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa… Raţa rămâne raţă orice ar face, dar omul poate ajunge şi neom, se poate pierde… (p. 258)

O bună carte care surprinde “istoria intelectuală” a acelei epoci (anii 1920-1940) în România este biografia Mircea Eliade, prizonierul istoriei, scrisă de istoricul Florin Ţurcanu. Apărută iniţial în limba franceză în 2003, volumul a fost tradus în limba română la Editura Humanitas, în 2006. Astăzi se vinde la jumătate de preţ, dacă aveţi norocul să o mai prindeţi pe raft.  Autorul parcurge viaţa lui Eliade într-un stil accesibil, fluid, îmbietor. Firul biografiei principale e flancat permanent de tablete biografice ale oamenilor din viaţa lui Eliade, fie aceştia persoane din proximitatea lui fizică – prieteni, colegi de redacţie, profesori, familie – sau oameni a căror personalitate sau operă l-au influenţat. Incursiunile în opera sa dau dovada erudiţiei şi vizează mai ales scrierile sale nonficţionale. Istoricii literari poate nu ar fi mulţumiţi de abordarea lui Florin Ţurcanu, care pare să excludă cu răceală analiza literară în avantajul investigaţiei biografice. Accesul la sursele din SUA şi din România, numeroasele interviuri luate contemporanilor lui Mircea Eliade şi bibliografia consistentă l-au ajutat pe autor să ofere o lăudabilă viziune de ansamblu asupra vieţii istoricului religiilor. O introducere în lumea pământeană a lui Eliade strânsă în 600 de pagini.

De obicei, riscul de a judeca, si nu analiza, trecutul recent, trait intr-o oarecare masura (la Revolutie aveam 3 ani), mi-a dat prudenta de a nu ma atinge de istoria “tranzitiei” romanesti. Dupa 20 de ani in care am crescut si curiozitatea mi s-a augmentat, prudenta in fata istoriei devine sora ori cu prostia, ori cu iresponsabilitate, ori cu indiferenta. Asadar, a venit timpul sa mai aflu si eu ce n-am citit sau ascultat la timp despre Ciau-Ciau Bambino si Cucuveaua FSN-ului. Cele trei carti peste care imi pun burta sunt:

Lucian Boia, Romania, tara de frontiera a Europei (Bucuresti, Humanitas, 2005), o sinteza de istorie a Romanilor in varianta autorului. 

Horia-Roman Patapievici, Politice (Bucuresti, Humanitas, 1996), o colectie de articole, scrisori, eseuri si alte texte scurte care mi-au intarit aderenta fata de ideile lui Patapievici, desi as numi acest atasament un rezultat al seductiei exercitate de scrierile lui, deoarece nu am cunostintele si experienta necesare  pentru a-l citi critic. Ideile lui Patapievici sunt considerate de multi cititori radicale si antiromanesti, de unde o intreaga dezbatere intre cititori. Eu le vad ca fiind izvorate din eruditie si acribie – nu mai zic si de experienta -, dar – inca o data – sunt tanar si va trebui sa recitesc volumele sale peste cativa ani. Dupa mine, a reciti (si bineinteles, a re-reflecta pe marginea lecturii) e una din caile spre intelepciune.

Anne Planche, Ariadna Combes, Mihnea Berindei, 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste (Bucuresti, Humanitas, 2006), cu un valoros material de istorie orala.

Ştefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, Humanitas, 2006, 152 p.

Cartea aceasta a fost publicată pentru prima oară în 1986, ciuntită pe alocuri de cenzură. În 2006 a fost reeditată, şi pe bună dreptate. Se simţea nevoia unei asemenea cărţi care să umple – provizoriu – un gol al istoriei româneşti, şi anume perioada 1821-1860. O perioadă foarte largă (cam cât perioada comunistă), aflată sub semnul schimbării. E imposibil să surprinzi o epocă de 40 de ani în 150 de pagini, dar istoricul literar Ştefan Cazimir a încercat, dacă nu să picteze o galerie, să schiţeze principalele contururi ale sale. Şi acesta e un punct de pornire. Se porneşte de la scrierile din epocă, care sunt un izvor tentant pentru studiul acelei perioade. Cum alfel am cunoscut această perioadă grosso modo “regulamentară”, dacă nu prin Negruzzi, Grigore Alexandrescu, Nicolae Filimon, Kogălniceanu, Alecu Russo etc ? Generaţia mea a mai fost în şcoală martora inerţiei interpretărilor comuniste ale scrierilor (pre-)paşoptiste. Amintiţi-vă numai clişeele din interpretarea romanului “Ciocoii vechi şi noi”, aproape că se vorbea de lupta de clasă!

Revenind la carte, ea este un deliciu al lecturii. Un eseu plăcut, dar care nu cade în derizoriu, pigmentat de comicul care se desprinde atât din comentariile autorului, cât şi din izvoarele literare (inclusiv – şi mai ales – publicistice). Întâlnim un comic al evoluţiei între generaţii, al “bonjuriştilor” faţă de tradiţia “orientală”, apoi al fiilor “bonjuriştilor” faţă de taţii lor (Caragiale, care făcea cu prietenii săi concursuri de ortografie franceză, râde aşa cum am râde noi – generaţia Revoluţiei –  de perioada comunistă şi de avatarurile sale în prezent). Titlul e foarte sugestiv: alfabetul de tranziţie în sine a fost simptomul unei perioade de alunecare dinspre est spre vest, sintetizată de Ştefan Cazimir în următorul pasaj:

… acesta este duhul epocii: multiplu şi divers, mobil şi contradictoriu, plin de opoziţii şi avid de sinteze, înţesat de parataxe, de hibrizi şi de amfibii. (p. 123)

Una dintre principalele şi cele mai nobile funcţii ale lucrurilor mai puţin serioase este să arunce o umbră de scepticism asupra lucrurilor prea serioase – şi aceasta este funcţia serioasă a parodiei.

…nu întotdeauna parodiezi un model pe care îl consideri negativ; adesea, a parodia un text înseamnă şi a-i aduce un omagiu.

(Umberto Eco, 1975)

Am dat într-un târziu peste “Jurnal sumar” al lui Umberto Eco (ediţie princeps în 1963, tradus în română la Humanitas în 2004; eu citez din această ediţie românească), având surpriza de a da peste o colecţie de parodii delicioase. Majoritatea au de-a face cu literatura, dar între ele îşi fac loc câteva parodii la adresa rateurilor demersului ştiinţific de a cunoaşte o civilizaţie care nu ne aparţine. Două dintre ele sunt: Industrie şi reprimare sexuală într-o societate din Valea Padului (antropologia în oglindă) şi Fragmente (despre naivitatea şi neputinţa istoricului)… Iată nişte citate:

Ziua indigenului milanez se desfăşoară după ritmurile solare elementare. El se trezeşte devreme pentru a se ocupa de sarcinile tipice acestei populaţii, culesul de oţel de pe plantaţii, cultivarea de bare metalice, argăsirea de materiale plastice, comerţul cu îngrăşăminte chimice în interior, semănatul de tranzistoare, dusul la păscut al scuterelor, creşterea de alfaromeo şi aşa mai departe.( ediţia Humanitas, p. 80)

Ţinut constant în această stare de rătăcire, indigenul trăieşte într-o tensiune persistentă pe care şefii îi permit să şi-o descarce doar la festivităţile colective, când populaţia se revarsă în pâlcuri în construcţii imense de formă elipsoidală din care răzbate fără încetare o gălăgie înspăimântătoare. [...] Constrânşi aşadar să urmărim manifestaţia de afară, la început, pe baza zgomotelor asurzitoare, am formulat ipoteza că era vorba de ritualuri orgiastice; dar apoi oribilul adevăr ne-a devenit clar. În aceste împrejmuiri indigenii se dedau, cu consensul şefilor, unor ritualuri de canibalism, devorând fiinţe omeneşti cumpărate de la alte triburi. (ibidem, p. 82)

Şi vom aminti că ştiinţa italiană a epocii făcuse fără îndoială mari progrese în studiile de genetică, chiar dacă acele cunoştinţe erau probabil folosite în scopul unei eugenetici rasiste, după cum sugerează capacul unei cutii care trebuie să fi conţinut un medicament pentru îmbunătăţirea rasei, cu inscripţia: “Omo (alterare a latinescului Homo şi contracţie argotică a italicului Uomo) de un alb strălucitor”. (ibidem, p. 22)