“Balcanii şi balcanismul”, Maria Todorova

Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, (trad. din engleză Mihaela Constantinescu şi Sofia Oprescu), Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, 400 p.

Maria Todorova reprezintă unul dintre puţinele cazuri de istorici care, rupţi de mediul originar prin emigrare, continuă să trateze istoria spaţiului de provenienţă cu deschiderea şi obiectivismul inerente unei activităţi strălucite de cercetător în domeniul istoriei. Născută şi instruită în Bulgaria comunistă (a absolvit Universitatea din Sofia în 1971), dumneaei va institui o tradiţie de familie, urmându-şi tatăl, pe Nikolay Todorov, în domeniul istoriei. Doctoratul în istorie obţinut în 1977 şi activitatea academică în cadrul Universităţii din Sofia îi vor conferi experienţa ştiinţifică ce o va ajuta să se afirme pe „scena” academică din Statele Unite ale Americii, începând cu anul 1988. Activitatea profesorală şi de cercetare se va amplifica după emigrarea americană, luând totodată un plin contact cu civilizaţia Occidentului.

Ca urmare a acestui benefic contact cu Occidentul, cercetătoarea de origine bulgară s-a confruntat cu mentalitatea americană privind spaţiul ei originar, Balcanii. Una din consecinţele acestor contacte postcomuniste a fost elaborarea volumului despre care vom vorbi în continuare, intitulat în original Imagining the Balkans şi tradus în româneşte sub titlul Balcanii şi balcanismul. Volumul are structura unei lucrări ştiinţifice, fiind deschis de o introducere şi finalizat de un capitol consacrat concluziilor, urmat de un aparat critic bogat. Bibliografia extinsă şi cuprinzând cele mai noi contribuţii, în diverse limbi, legate de tema abordată dă dovadă de erudiţie şi deschidere, trăsături ce se vor evidenţia şi din conţinutul lucrării. Cele şapte capitole care constituie corpul propriu-zis al volumului sunt de mărimi asemănătoare şi urmăresc un anumit plan, care decurge în sens cronologic în cadrul capitolelor.

Problema principală (PP) cu care se confruntă autoarea este cea a amplasării termenului de balcanism în câmpul curentelor de gândire sau de opinie, printre celelalte „-isme”, deci definirea şi caracterizarea conceptului. Mare parte din conţinutul acestui volum va fi destinat definirii acestui termen. Prima subproblemă (P1) apare încă din Introducere, fiind vorba de ipoteza conform căreia „balcanismul nu reprezintă doar o subspecie a orientalismului” (p.22). Maria Todorova se poziţionează în faţa lucrării lui Edward Said, Orientalism, şi trasează trăsăturile Balcanilor în raport cu cele ale Orientului. Dumneaei preia modelul lui Said, dar îl revizuieşte şi îl îmbunătăţeşte. Aşadar, urmărind să dezvolte un fenomen similar, dar nu identic, cu orientalismul, autoarea enunţă „concreteţea istorică şi geografică”,„concreteţea neimaginativă”, „metaforele masculine”, „statutul tranzitoriu” (din puncte de vedere geografic şi al dezvoltării)– ale Balcanilor -, în contrast cu „natura intangibilă”, „exotismul”, „metaforele feminine”, statutul anti-occidental – ale Orientului (p.26-34). Concluzia la care tinde să ajungă Maria Todorova este aceea că Balcanii sunt „construiţi nu ca alteritate, ci ca un sine incomplet” (p. 37), un „ţap ispăşitor” sau „acea parte necivilizată, întunecoasă, din interior” a Europei (p. 294). În felul acesta, dumneaei doreşte să rezolve o a doua suproblemă (P2), cea legată de poziţia balcanismului între europocentrism şi orientalism. A treia subproblemă (P3) se referă la definirea Balcanilor din perspectivă istorică („Ce sunt, atunci, Balcanii?”, p. 253). Maria Todorova avansează ipoteza conform căreia Balcanii sunt „echivalenţi cu moştenirea lor otomană” (p.30).

În privinţa surselor şi a metodologiei, cercetătoarea adoptă principiile istoriografiei anglo-saxone. Sursele sunt în proporţie majoritară literare, acoperind o mare gamă şi datorită etinderii cronologice (secolele XV-XX). Ele se întind de la relatări de călătorie, scrieri umaniste sau enciclopedice, filozofice sau de critică literară, până la articole din presă, discursuri politice sau beletristică. În general, sursele provin din mediul intelectual, educat. Datorită faptului că mentalul colectiv, al masselor, cu privire la Balcani nu este analizat la fel de temeinic, autoarea se limitează la a defini un balcanism al elitelor. De fapt, tocmai acest lucru a frapat-o, faptul că circulă stereotipuri atât de puternice despre Balcani în lumea educată occidentală. O altă trăsătură a surselor este cea privind spaţiul de provenienţă, predominant vest-european şi american. Aşadar, ea se va limita la definirea balcanismului din perspectiva occidentală. Totodată, cartea se va adresa, chiar dacă nu programatic, Occidentului şi va evidenţia pe alocuri un stil uşor apologetic. Totuşi, subiectivismul istoricului de origine bulgară este redus la minim, fapt care denotă profesionalismul pentru care Maria Todorova este pozitiv apreciată în mediul ştiinţific.

Deosebit de importantă este definirea termenilor puşi în discuţie, ceea ce va şi face Maria Todorova în primul capitol, intitulat „Balcanii. Nomen”. Dumneaei îşi va pune întrebarea „Care este deci povestea numelui Balkan?” (p.44), prezentând parcursul lui Balkan de la numele unei unităţi geografice la denumirea unei peninsule, evidenţiind canalele sau direcţiile de propagare a numelor, în paralel cu apariţia şi circulaţia numelui de Europa de Sud-Est cu variantele sale (Sudösteuropa etc.). În acest sens, trece în revistă menţionările cu privire la munţii Balcani, la peninsula Balcanică, şi defineşte termenii de lucru, respectiv balcanicii (albanezii, bulgarii, grecii, românii, şi majoritatea foştilor iugoslavi) şi balcanizarea (din perspectiva relaţiilor internaţionale şi din perspectiva instituţională). În adaos, subliniează eroarea pe care unii europeni au făcut-o atribuind balcanizarea perioadei de după Războaiele Balcanice, şi nu perioadei în care statele balcanice şi-au câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman (p.60-61).

Al doilea capitol, intitulat „Balcanii ca autodesemnare”, porneşte de la întrebarea „Ce simţi când eşti numit balcanic?” (p.68), şi redă „imaginile şi emoţiile actuale, aşa cum apar ele în regiune” (p.68). Analizând locul în care se situează diferitele naţiuni balcanice şi turcii în raport cu Balcanii şi cu Europa, autoarea conchide în felul următor: „Între toate naţiunile balcanice, bulgarii împărtăşesc toate frustrările faptului de a fi balcanic şi totuşi sunt singurii care îşi iau în serios balcanitatea” (p.92). Observaţiile subliniază trăsături ale autodesemnării: homo balkanicus creat de balcanici nu face parte din arhetipul etnic, ci din noua oligarhie, e tipul parvenitului (p.73) din „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale; în toate cazurile balcanice avem de-a face cu autostigmatizări, pe lângă „diferite moduri de a ţine piept stigmatului”; balcanicii au conştiinţa „punţii între culturi” (p.96); balcanicii sunt „înclinaţi să-şi construiască orientalismele lor interne” (p.97). În felul acesta este atinsă subproblema P2, dar într-un mod episodic, continuată pe alocuri în următoarele capitole.

Următoarele trei capitole (3,4,5) pot fi luate în bloc. Acestea prezintă, prin masiva exploatare a surselor literare, modul în care s-a dezvoltat balcanismul occidental de-a lungul secolelor XV-XX, traseu al dezvoltării schematizat în titlul capitolului 5: „De la descoperire la invenţie, de la invenţie la clasificare” (p.184). Sunt catalogaţi veneţieni, habsburgi, germani, francezi, ruşi, britanici, americani. Autoarea nu crede în viziunea monolitică occidentală înainte de secolul al XX-lea, datorită faptului că „nu exista un Occident comun” (p. 182-183), iar după ce evidenţiază două tipare de percepţie pentru secolul al XIX-lea (aristocratic, burghez), este subliniat faptul că fiecare stat-naţiune occidental avea o tradiţie naţională, proprie, în perceperea Balcanilor (p.182). Pentru secolul al XX-lea, sunt aduse în prim plan violenţa, imaginea colectivă a Balcanilor spre deosebire de cea fragmentată (etnică), teoriile rasiale şi comunismul. La capătul acestei treceri în revistă a imaginilor occidentale despre Balcani, substanţa problemei principale (PP) este lămurită: balcanismul a suferit un dinamic proces de metamorfozare de-a lungul anilor, în funcţie de o sumedenie de factori. Aşadar, nu se poate vorbi de un balcanism etern, ci de avataruri ale acestuia. Şi Maria Todorova e conştientă de complexitatea acestei constatări la care s-a ajuns: ”Balcanii au o puternică ontologie care merită un studiu serios şi complex, o ontologie în profundă şi constantă schimbare” (p. 287). Primele două probleme (P1, P2) sunt clarificate prin puterea exemplelor, iar cercetătoarea constată: „Balcanismul a devenit, în timp, un substitut facil pentru descărcarea emoţională pe care o oferea orientalismul, scutind Occidentul de acuzaţiile de rasism, colonialism, eurocentrism şi intoleranţă creştină faţă de islam”.

Capitolul al şaselea este un excurs privind construcţia mitului Europei Centrale de către intelectuali unguri, polonezi şi cehoslovaci în anii ‘80-’90 ai secolului al XX-lea („emanciparea intelectuală a regiunii”,p. 236), ceea ce a dus la „subducţia” Balcanilor în plan secund, la ignorarea lor de către intelectualitatea occidentală.

Capitolul al şaptelea („Balcanii. Realia: Qu’est-ce qu’il y a de hors-texte?”), va dezvolta afirmaţiile din Introducere privitoare la moştenirea otomană (the ottoman legacy). Sunt identificate două mari interpretări ale moştenirii otomane, cea privind impunerea otomanilor faţă de cei cuceriţi, şi cea privind „simbioza complexă între tradiţiile turcă, islamică şi bizantină/balcanică” (p.257). Cea de-a treia subproblemă (P3) se dovedeşte mai complexă decât părea a fi, moştenirea otomană fiind caracterizată la nivel economic şi social, dar la nivelul mentalului, Maria Todorova anunţă pericolul ca mitologema „mentalităţii balcanice” să se transforme într-o mitologie înşelătoare (p.282-283). Ipoteza este verificată şi este infirmată la anumite niveluri, cum ar fi mentalitatea precizată. În plus ea este deturnată spre studiul evoluţiei percepţiei trecutului otoman. Problema moştenirii otomane rămâne deschisă şi constituie pentru acest volum o încercare timidă de a integra realitatea în contextul balcanismului, demers prea complicat ce nu priveşte această lucrare.

La o vedere superficială, autoarea ar putea fi acuzată de tezism, însă enunţurile dumneaei rămân la un stadiu incipient, de simple observaţii. Erudiţia şi cunoaşterea, dar şi indignarea, ce-i drept, explică siguranţa cu care face afirmaţii, majoritatea tranşante şi fără echivoc. În general, fiecare afirmaţie e însoţită de cel puţin un exemplu, ceea ce face totuşi lectura greoaie. Aparatul argumentativ nu e suficient de solid şi nici sistematizat, exemplele sunt culese şi sunt destinate doar susţinerii ideilor, nu verificării lor, ceea ce dă textului un caracter de prezentare. Foarte rar sunt folosite cuvinte precum „probabil”, „s-ar putea”, care să exprime o oarecare prudenţă. În felul acesta discursul din „Balcanii şi balcanismul” riscă să devină ţinta unor atacuri de critică metodologică. Aceste neajunsuri sunt scuzabile atâta timp cât textul se înscrie într-un registru eseistic, mai puţin ştiinţific şi mai degrabă publicistic. Sunt izolate afirmaţiile nefondate (sau fondate pe o opinie generală), cum ar fi „Nicolae Ceauşescu, cel mai odios dictator al Europei de Est” (p.214). Deseori, demontarea pe un ton ironic ale unor texte sau fapte ale occidentalilor, sau contraexemplele culese mai ales dintre atrocităţile Occidentului, arată cum inevitabil autoarea de origine balcanică este afectată de imaginile eronate despre poporul şi cultura ei.

E de admirat la Maria Todorova extraordinara deschidere către noile rezultate ale cercetărilor din diverse domenii adiacente istoriei ideilor, cum ar fi: semiotica şi ştiinţele comunicării, sociologia, psihologia (de exemplu, mecanismul psihologic al stigmatizării şi al autostigmatizării, p.96-102), filozofia, antropologia. De asemenea, exemplelor din sursele occidentale le este conferită putere de convingere prin contextualizarea lor, însoţirea lor de tablete biografice, care pot sugera factorii de distorsionare în perceperea Balcanilor.

În pofida unor greutăţi de lectură sau de urmărire a ideilor, dovadă a faptului că există foarte multe probleme adiacente temei, unele dintre ele lansate de autoare, lucrarea de faţă reuneşte expresiile percepţiei occidentale a Balcanilor într-un album critic de referinţă care constituie un semnal de avertizare împotriva prejudecăţilor, inflexibilităţii în gândire, şi lipsei contextualizării din mediul intelectual.

Constantin Noica, despre lăutărism în cultura română

Editura Humanitas a editat de curând un grup de trei texte aparţinând lui Constantin Noica (Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Humanitas, 2007) şi scrise în perioada lui Ceauşescu, în care ne vorbeşte despre cultura română, despre situaţia în care se află aceasta şi despre posibilele schimbări în bine - în cultura de performanţă.

Primul text, inedit din câte am înţeles, are un titlu pe modelul unuia din vechime: Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti. Acesta ne interesează în mod special, deoarece face referire la Cantemir. Noica era de părere că Dimitrie Cantemir a dat “un fel de model” al omului de cultură român, model care “are o contraparte tare proastă”: omul de cultură român e slăbit de “deschiderea sa către mai multe lucruri deodată”. Vrea să facă multe şi, zic eu, asta îl măguleşte. Nu e românul mândru că e omul bun la toate? Această împărţire intelectuală, cu aer de enciclopedism sau chiar de dilentantism, a omului de cultură român, a fost denumită de Noica “lăutărism”. Spune el, cu o expresivă exagerare, despre “reuşita de a spune lucrurile oarecum <<după ureche>>”, asemeni lui Barbu Lăutaru. Şi trece la exemple.

Iorga e caz de lăutărism. La fel şi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Apoi îndeamnă la evitarea elaborării de eseuri dacă nu suntem specialişti în domeniul abordat: “Nu faci eseu de jos în sus, de la ignoranţă spre cultură, ci de sus în jos, de la cultură spre joacă şi graţie, precum şi spre cititorul mai puţin avizat” (p.33). Aşadar, eseuri să facem la bătrâneţe (şi doar dacă în timpul tinereţii nu am dormit). Noica pe urmă scoate din pălărie trei personalităţi care marchează anti-lăutărismul: Emil Cioran, Alexandru Dragomir, Alexandru Elian.

O afirmaţie radicală precum “dacă prin imposibil ar dispărea România din lume, atunci nici măcar o filă întreagă din istoria culturii europene nu s-ar rupe” e insoţită de ironia privindu-l din nou pe Cantemir: “dacă din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată  şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, acestea îl absolvă de de lăutărism la propriu.”(p.42-43)

Totuşi, Noica e un om al unor vremuri diferite de cele ale lui Cantemir. El, după contactele cu Germania şi după, am putea spune, “aculturaţia metodologică” germană, e cuprins de idealul său privind o cultură românească de performanţă, luându-l pe Cantemir din epoca sa, caracterizată prin tocmai enciclopedismul şi diletantismul pozitiv de care domnitorul român dă dovadă, şi operând asupra lui aproape în maniera lui Procust. Sunt convins că Noica s-o fi săturat de propaganda comunistă cu privire la “marele cărturar iluminist” şi a scris acest text cu o oarecare mânie. Cantemir, în cele din urmă, l-a ajutat să sublinieze o realitate a României moderne: lăutărismul.

“Descrierea Egiptului” (1809)

Description de l’Égypte, ou Recueil des observations et des recherches qui ont été faites en Égypte pendant l’expédition de l’armée française este o lucrare amplă întocmită pe baza materialelor strânse de echipa numeroasă de savanţi (cca 160) ce l-a însoţit pe Napoleon Bonaparte în expediţia sa din Egipt, în timpul anilor 1798-1801. O veritabilă comoară de imagini (peste 3000), într-un format de 100 cm x 81 cm, cuprinzând gravuri cu vestigiile Egiptului Antic, până la cele mai mici detalii (inclusiv inscripţii), şi panorame ale Egiptului de la începutul secolului al XIX-lea, cu desene care surprind atât arhitectura, cât şi elementele etnografice şi culturale ale lumii arabe. Curiozitatea merge până la reprezentarea faunei, vegetaţiei şi rocilor din locurile văzute pentru prima oară de cei mai mulţi dintre savanţi.

Lucrarea aceasta oferă un foarte fidel instrumentar pentru cercetarea istorică, dar ea este, înainte de toate, o operă de artă demnă de admirat de către orice privitor. Un exemplar al acesteia îl puteţi vedea expus la Biblioteca Teleky din Târgu-Mureş (posibil să existe un exemplar şi la Biblioteca Academiei Române). Editura Taschen a publicat o ediţie completă superbă, într-un format mic, ce-i drept, dar cu imaginile de bună calitate (peste 1000 de pagini, la un preţ de 80 ron) (atenţie, mai există şi o ediţie fragmentară).

Nicolas Bouvier - “Rostul lumii” sau exerciţiu de orientalism

Cartea elveţianului Nicolas Bouvier, apărută în traducere românească la editura Humanitas în 2007, este - aşa cum spune şi subtitlul - jurnalul unei călătorii care s-a întins pe teritoriile memorabilului Imperiu Persan în decursul unui an şi jumătate (iunie 1953 - decembrie 1954). Locurile demne de menţionat prin care au trecut cei doi - autorul şi prietenul lui, Thierry Vernet - cu ajutorul unui automobil Fiat sunt colorate în tonuri diverse: Istanbul, Ankara, Erzerum, Tabriz, Teheran, Persepolis, Kerman, Quetta, Kabul, relatarea încheindu-se cu trecerea lui Nicolas în India, unde un nou capitol al călătoriei se deschide. Scriitorul-călător decorează şirul de evenimente cu observaţii asupra culturilor întâlnite în cale, dovedind o deschidere şi o capacitate de transmitere a imaginilor extraordinare, venite din partea unui european cucerit de est. Curiozitate şi aventură la pachet.

[...viitura luase podul peste Kizil Uzen. Nu se putea trece nicicum...]
Malurile erau deja pline de caravane şi turme. Apoi un trib de karaci care coborau spre sud şi-au instalat micile lor fierării şi au început să meşterească pentru camionagiii care nu puteau, fireşte, să-şi părăsească încărcăturile. Şoferii care lucrau pe cont propriu au început să-şi vândă marfa pe loc, s-o schimbe pe legume cu ţăranii din vecinătate. După o săptămână, la fiecare capăt al podului se formase un oraş: corturi, mii de animale care behăiau, mugeau, răgeau, fumuri, orătănii, barăci din frunze şi scânduri adăpostind mai multe ceainării, familii ce-şi închiriau locul sub coviltirul camioanelor goale, partide furtunoase de table, câţiva dervişi care exorcizau bolnavi, fără a-i socoti pe cerşetorii şi prostituatele care năvăliseră să profite de ocazie. O brambureală admirabilă…şi începea să dea colţul ierbii. Nu mai lipsea decât moscheea. Viaţa, ce vreţi!
[Nicolas Bouvier, Rostul lumii, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 174-175]

“Istoria Imperiului Bizantin” - prof. Stelian Brezeanu (Universitatea Bucureşti)

Reeditată anul acesta la aceeaşi editură (Meronia, prima ediţie a apărut în 2004) şi adăugită doar cu hărţi simpliste şi cu imagini la dimensiuni de manual de liceu, “Istoria Imperiului Bizantin” continuă să fie, sub aceeaşi formă - tematică şi cronologică -, un bun manual pentru cei nefamiliarizaţi cu istoria bizantină. O istorie axată pe eveniment şi cu încercări timide de a aborda structurile, departe de a gravita în jurul problematicii, dar care acoperă întreaga perioadă a Imperiului Roman oriental (de la Diocleţian şi Constantin până la căderea Constantinopolului din 1453), reuşind să atingă şi elemente referitoare la populaţia romanizată din Balcani (vlahi, blachi etc.).