Spre Levant, monşer!

Un oraș pe care îl vedeam pentru prima oară inevitabil mi-a devenit obiect de observație. Până la urmă, această stare continuă de privire scrutătoare și critică îi este proprie unui „turist cultural”, care e preocupat de „odihna activă” (până la extenuare) pe care o oferă destinația, și nu de oferta de lâncezeală prezentă în pliante. În ipostaza mea de observator am fost constrâns să văd totul prin intermediul umilei mele experiențe citadine și anume prin referire la singura metropolă prin care am trecut: București. Veți spune – nu-i așa? – că o comparație între Viena și București e neîndreptățită, din diverse motive, determinisme și fatalisme, și ați avea dreptate dacă ne-am rezuma la trecutul lor. În schimb, mi-am ațintit privirea cu gândul la viitor. A fost – să zicem – un schimb de experiență, cam ceea ce fac toți birocrații care vor să aducă struți să-i împerecheze cu cămile autohtone. Mi-am alimentat idealismul cu încă un set de idei eficiente (ale lor) și mi s-a reconfirmat că în Vest, chiar dacă nu au câinii covrigi în coadă, purecii lor sunt mai curati decât cei dâmbovițeni.

Mi s-ar părea patetic să înșir liste de binefaceri ale civilizației occidentale, pentru că noi toți știm. Știm ce înseamnă Occident și continuăm să păstrăm distanța de teamă să nu dispară Occidentul odată cu occidentalizarea noastră. Vă dați seama? Dacă noi am ajunge occidentalizați, Occidentul ca idee absolută a civilizației s-ar dizolva, iar noi, comozi în starea noastră de cârteală, am fi în continuare nemulțumiți, eventual ne-am și întoarce împotriva „eh, Occidentului”, nerecunoscători și autodistructivi. Dar uite că mă îndepărtez de la subiect și ajung să îi cataloghez pe cca 70% dintre români drept imaturi leneși pretins nihiliști.

Viena, așadar, doamnelor și domnilor, este pentru un central-european, spațiul destinderii culturale și al angoasei postimperiale. Prin Viena bântuie fantoma Imperiului, pe care agențiile de turism te îmbie să o pândești la fiecare colț de stradă, dar care localnicilor le poate șopti oricând „austriecii au fost mari cândva, purtați măreția mai departe, cu modestie”. Circuitul turistic se învârte în jurul secolelor 18-19 îmbibate de cultura elitelor, în timp ce spațiul contemporan e un imens balansoar pe care se dau social-democrația și consumerismul. Câteva zile nu au fost suficiente pentru a observa polarizările sociale, lumea părându-mi senină, armonioasă, zâmbitoare, binevoitoare, cu excepția foarte vizibilă a imigrației balcano-orientale. Micile ajustări de civilizație urbană (și nu semirurală prăfuită a Bucureștiului), însă, le-am putut vedea la tot pasul, începând cu tehnologia „handicapation friendly”, care m-a sensibilizat cel mai mult, în comparație cu cinismul bucureștean (mi-ar plăcea să experimentez o săptămână în cărucior în capitala României democrate; dacă ești orb, nu mai vezi mizeria și inesteticul, dar cu putoarea tot trebuie să te obișnuiești). Sunt ajustări care au luat ceva timp și la ei, și cred că nimeni nu are pretenția ca primenirea orașului București să se facă în intervalul unui mandat de primar. Iată ce am văzut în Viena și ce am considerat potrivit și realizabil (în paralel cu o campanie permanentă de educare a populației, de schimbare a mentalității) pentru București în deceniul ce urmează:

• acces liber în majoritatea punctelor de interes pentru persoanele cu handicap
• generalizarea îngrijirii fațadelor de clădiri (publice și private) și reglementări arhitecturale; reglementarea formelor de „huliganism pictural”: tags, stencil, grafitti.
• lume mai îngrijit îmbrăcată și mai spălată
• dispariția câinilor vagabonzi
• dispariția căcățeilor de câini cu stăpân
• dispariția cablajelor dintre stâlpi
• piste serioase pentru bicicliști și reglementarea relațiilor șofer-biciclist-pieton
• claxonatul doar în ultimă instanță
• parcarea doar în locuri permise, fără a fi nevoie de constrângeri (piloni, borduri înalte și alte obstacole)
• deplasarea la serviciu cu mjloace alternative automobilului, sau măcar dispariția gândirii de tipul „un om, o mașină”; carpooling
• reglementarea eficientă a afișajului publicitar
• diminuarea poluării sonore și a poluării cu praf
• dispariția cazinourilor, a chioșcurilor și a maghernițelor de tot felul; un regim uniform al chioșcurilor.
• dispariția „industriei” firmelor de pază și protecție, o dată cu de-banalizarea infracționalității
• regimul aparatelor de aer condiționat și a antenelor parabolice cocoțate pe fațade
• soluții pentru folosirea forței de muncă masculină (în București sunt foarte mulți bărbați de 40-50 de ani care stau degeaba pe străzi)

Sunt mult mai multe, dar îmi dau seama că schimbarea nu depinde de autoritățile municipale cât de mentalul colectiv și de autoritățile statului. Așadar, vorba cuiva, avem o Românie (reflectată în mare parte în București), cum procedăm?

Andrei Pippidi, București: istorie și urbanism, Iași, Do-minoR, 2002.

Andrei Pippidi – profesor de istorie la Universitatea din București, cercetător și comentator public – a participat în ultimii ani la campania de presă pentru conservarea (chiar salvarea) patrimoniului arhitectural și urbanistic bucureștean prin rubrica săptămânală din revista Dilema Veche (SOS București). Înainte de a trece la semnalarea problemelor edilitare din prezent, dumnealui a oferit cititorilor o antologie cuprinzând texte din primele patru decenii ale secolului 20 cu privire la chestiunile față de care se îngrijorau locuitori ai Bucureștiului de atunci – istorici, arhitecți, ingineri și alți oameni de cultură -, fiecare cu principiile, proiecțiile și nostalgiile sale. Iată cuprinsul selecției:

.

• N. Iorga – Bucureștii
• N. Iorga – Ce au fost Bucureștii
• N. Iorga – Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii
• H. Stahl – Dâmbovița
• H. Stahl – Botezarea și răsbotezarea străzilor capitalei
• Paul Zarifopol – Sat și mahala
• N. Iorga – Arhitectură românească!
• G. M. Cantacuzino – Tradiționalism și modernism
• G. Călinescu – București
• Al. Tzigara-Samurcaș – Stavropoleos – muzeu național
• Cincinat I. Sfințescu – Studiu asupra planului general de sistematizare a capitalei
• Cincinat I. Sfințescu – Delimitări în regiunea municipiului București
• Cincinat I. Sfințescu – Zonificarea urbanistică a municipiului București
• Dem. I. Dobrescu – Viitorul Bucureștilor
• Marcel Iancu – Utopia Bucureștilor
• Horia Creangă – Anarhia stilurilor și arta viitorului
• Octav Doicescu – Spiritul arhitecturii Bucureștilor

This slideshow requires JavaScript.

Se pare că și în 1907 doamnele distinse ale Bucureștiului erau impresionate cu inele, lănțucuri și cercei de 1 Martie. Cel puțin așa ne arată reclamele de pe paginile mirosind a zambile din ziarul „Universul”.

Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, Bucureşti, Humanitas, 2008.

Motto: „Eram unul dintre ei, și la bine și la rău.”

Mi-l închipui pe domnul Gheorghe Florescu ca pe un povestitor talentat, jonglând cu anecdotele și cu ceștile, fără să îi scape niciodată vreuna din mâini. Zeci de ani a fost un ascultător atent al clienților săi, lăsând să se întrevadă în dialogurile cu care își întreținea clienții talentul de narator și răspunzând cu modestie propunerilor interlocutorilor de a deveni scriitor. Atâta timp cât încă putea ființa spiritul Avedis, nimic nu mai conta. De fapt, cu această îndeletnicire – cea de cafegiu –  și-a făcut și succesul, și ghinionul. Uitându-ne în trecut o dată cu domnul Florescu, putem vedea că a fost aproape totul pus în joc – viață, familie, avere – pentru „echilibristica” cu boabele de cafea. Ce nu și-a neglijat vreodată au fost clienții, fie ei buni sau răi din perspectiva moralei postcomuniste.

Pentru că domnul Florescu a învățat de la Avedis Carabelaian arta negustoriei. Dat fiind contextul, autorul a dus eticheta bunului negustor prin răscrucile economiei de comandă socialiste. Ori știm că în astfel de sistem succesul a atras suspiciuni. Și mai știm – sau dacă nu, aflăm din carte – că succesul se întreține prin conectarea negustorului la o complexă rețea de furnizori și clienți. În cazul domnului Florescu, ca și în cazul comerciantului de vin Gheorghe Ștefănescu (Bacchus), rețeaua s-a transformat în cele din urmă în pânză de păianjen: nu te poți dezlipi de ea, iar, dacă se rupe, cazi o dată cu ea. Rețeaua compusă din numeroși ofițeri de Securitate și prinsă de pilonii depozitelor Agenției de Import a fost mediul din care domnul Florescu a scăpat cu aproape trei ani de închisoare (1985-1988), rămânând fără afacerea în care a pus suflet, dar câștigând amintiri pe care ni le-a pus pe tavă, amintiri la fel de prețioase precum o cafea Arabica din Columbia.

Sigur că domnul Florescu a conștientizat importanța faptului că a fost omul prezent la locul potrivit, la timpul potrivit, nu doar în calitate de „cel mai important cafegiu al României”, ci și în calitate de martor. Și a exploatat fiecare situație înspre avantajul său. Aceste „Confesiuni…” mă conduc spre o întrebare de etică: este omul care a profitat de sistemul comunist (cel real, cu aberațiile sale) mai puțin vinovat de întreținerea acelui sistem dacă se confesează în postcomunism? La școală am învățat că o faptă rea recunoscută e pe jumătate iertată. Un răspuns general valabil nu am găsit, dar în cazul autorului acestor memorii, eu – un interesat de istorie și un fericit născut în preajma Revoluției – înclin să spun că, dacă nu s-ar fi făcut frate cu dracul, ca să treacă apa, nu am fi avut astăzi această carte – sursă de informații prețioase. Într-adevăr, Gheorghe Florescu nu a pornit la drumul indicat de zeul Mercur cu gândul investigației, dar în cele din urmă decizia de a face publică experiența sa de viață – la 60 și de ani – este lăudabilă. Nu știu însă ce răspuns ar da un om care a avut de suferit de pe urma acestui sistem…

În fața acestei cărți-document am fost pus în situația de a nu ști ce să apreciez mai mult: faptul că după 15 ani de la Revoluție domnul Gheorghe Florescu s-a așezat la birou în postura altruistă de scriitor, după ce toată viața de dinainte a fost observator „în prima linie” ? Sau faptul că și-a făcut curaj să se sacrifice pentru ca noi să cunoaștem un sistem a cărui prezentare a devenit miza cărții, și implicit să se acuze ?

Întorcându-mă la conținutul cărții, dacă doriți să mai aflați câte ceva despre comerțul socialist, despre Securitate (atât cea îmbrăcată militar, cât și cea în civil, împărțită în facțiuni), despre Dudești, despre evrei, țigani și armeni, despre câte nu știm despre cafea, despre economia subterană, despre adaptabilitatea românilor în vremuri grele, despre viața din penitenciar (dar nu la „politici”) și despre „crema” privilegiată a societății, nu mai stați pe gânduri. Sigur veți sta pe gânduri după ce o veți termina de citit.

Scurtă biografie a autorului (de pe humanitas.ro): GHEORGHE ILIE FLORESCU s-a născut la 8 mai 1944, în timpul unui bombardament anglo-american, în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudeşti. La vârsta de 8 ani, după arestarea tatălui său, fost detectiv la Siguranţa Statului, începe să lucreze ca băiat de prăvălie, apoi ca ajutor al unchilor săi olteni care vindeau în Piaţa Vitan. Termină liceul, dar consideră că nu are condiţiile necesare pentru a urma Facultatea de Istorie, aşa cum şi-ar fi dorit. Se căsătoreşte şi, după terminarea stagiului militar, se angajează în comerţul de Stat. Între 1964 şi 1971 trece, pe rând, prin toate funcţiile operative ale comerţului en-gros (primitor-distribuitor, dispecer, şef de secţie al Depozitului de Delicatese Panduri din cadrul Agenţiei de Import). În martie 1971, preia de la mentorul său, cafegiul armean Avedis Carabelaian, magazinul de cafea şi dulciuri din Bd. Hristo Botev 10. Treptat, locul acesta devine un adevărat punct de reper al boemei artistice a Capitalei. Are aici drept clienţi mari personalităţi ale vieţii literare, artistice şi medicale, dar şi figuri im­portante din Justiţie, Miliţie şi Securitate. La 4 martie 1977, blocul din Hristo Botev 10 se prăbuşeşte, dar, printr-un extraordinar noroc, el scapă cu viaţă. În anii ’80, lupta pentru aprovizionarea noului său magazin din str. Sfinţilor 6 se dovedeşte extrem de riscantă. În aprilie 1985 e arestat şi condamnat la 11 ani de închisoare. Eliberat condiţionat în 1988, se angajează din nou în comerţ. Participă la Revoluţia română, apoi la «fenomenul Piaţa Universităţii» ca şofer personal al unor jurnalişti americani. În octombrie 1990, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu o hemipareză pe partea dreaptă. Reînvaţă să scrie cu mâna stângă şi, în 2007, după patru ani de muncă intensă, reuşeşte să termine cartea de memorii Confesiunile unui cafegiu.

SAUL BELLOW, Iarna decanului (The Dean’s December), trad. Antoaneta Ralian, Iași, Polirom, 2005 (1982).

Un roman cenușiu, cu o întretăiere curioasă a celor două planuri – București = middle of nowhere, și Chicago = acasă – (zic curioasă deoarece ambele sunt sumbre). Pentru Saul Bellow, faptul că a venit în România împreună cu soția lui de origine română constituie un act de curaj, chiar un sacrificiu, dar și un prilej să reflecteze la problemele de acasă (un Chicago corupt, poluat, mizer). Punând pe hârtie textul, Saul Bellow face din punct de vedere cultural/istoric un exercițiu de reprezentare a celuilalt - fie el orașul – din celălalt bloc. În roman, contactul personajului principal cu lumea bucureșteană e minimă (dar poate suficientă?), iar acțiunea se concentrează în prima parte în jurul spitalului Elias (spital al nomenklaturii, din câte am înțeles). Cum romanul a fost lansat în 1982 (dar care o fi data manuscrisului?), e posibil ca unele descrieri ale Bucureștiului să-i fi fost date de soția lui după venirea lor în România în decembrie 1977. Anul 1982 oricum e relativ apropiat de momentul narațiunii, și încă poate da siguranța unor ridicări din sprâncene (de exemplu, penuria de bunuri de consum – nu numai alimentar – este sesizată în repetate rânduri; să înțeleg că fenomenul galantarelor goale a durat aproape un deceniu? sau exagerează – involuntar, uimit fiind – autorul?). O carte bine scrisă (până la urmă e Saul Bellow, laureat cu premiul Nobel – pentru cei care nu cred în „politizarea” premiilor Nobel), care ar trebui să își găsească cititori mai ales printre români.

Orașul era oribil! (p. 32)

- Ce țară bogată și minunată avem, îi spunea. Dacă ai putea cunoaște adevărata Românie! [recunoașteți acest tip de retorică?] (p. 32)

Cei de aici au mare interes să fie în relații bune cu Washington-ul. Sunt foarte preocupați de tratatele comerciale. și apoi, trebuie să-și întrețină în presă imaginea de liberalism. Independența față de patronii sovietici, câte un vot împotriva blocului, când și când, la Națiunile Unite. Toate niște prefăcătorii, bineînțeles. (p.160) – spune un amic al lui Corde (personajul principal), sosit și el în România.

- Da, orașul ăsta trebuie să fie cumplit văzut dinăuntru. Tu îl vezi dinăuntru. Eu nu sunt decât un VIP în trecere. Dar, din cât am putut vedea, mi-am dat seama că viața oamenilor de aici trebuie să fie mizerabilă, lipsită de confort, plină de amenințări și totodată plicticoasă. (…) Imaginează-ți ce însușiri sunt necesare ca să ajungi aici la putere, îți dai seama ce fel de oameni promovează Kremlinul. Niște câini. (p. 167) – spune același amic.

Blocurile de locuințe muncitorești și clădirile oficiale erau acoperite cu portrete uriașe ale președintelui. Fața lui înaltă de două-trei etaje flutura și dârdâia în rafalele de ploaie. Probabil că acesta era felul lui de a se opune stării de spirit prilejuite de Crăciun. Se interpunea. (p. 234-235)

De câte ori mă pregătesc să vin în România, mănânc mai mult. Anul trecut n-am reușit să găsesc în alimentarele din București decât cutii cu sare, borcane cu murături și varză acră. Din când în când apar pui. Pentru ouă trebuie să stai la coadă. Carnea e greu de obținut chiar și pe piața neagră. Pește, nici gând. Alte țări din blocul de răsărit s-au mai îndepărtat de planul agricol al lui Stalin. Aici însă, nici o abatere. Și cartofii sunt o problemă. Totdeauna când mă întorc sunt mai slabă. (p. 303-304) – spune soția lui Corde.

Cercetarea din România este foarte puțin vizibilă. Atât de puțin se știe despre activitățile cercetătorilor, încât se crede că nici nu există. Poate că promovarea e înțeleasă ca mijloc strict economic, și ca atare instituțiile bugetare nu ar fi nevoite să facă asemenea ”efort” de informare a unui potențial public. Cercul vicios în care prins acest tip de cultură va continua să se învârtă atâta timp cât instituțiile de cercetare rămân ”în afara timpului” și nu vor adopta o strategie ieftină și comodă, cu maxim de ”profit de imagine” (creșterea nivelului de informare cu privire la aceste instituții, deci o posibilă creștere – de la zero – a prestigiului). Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din București dă exemplul unui colectiv rămas într-o inerție comunistoidă în ceea ce privește cadrul instituțional. Cercetările interesante care sunt produse între pereții acestui edificiu nu vor avea vigoarea culturală la care probabil se gândesc cu jind autorii decât în condițiile unei mai bune „nutriții” logistice. De mult apuse vremurile când o carte așteaptă timidă să fie descoperită. Cărțile (prin autorii și editorii lor), și mai ales evenimentele – că de la ele pornisem – trebuie să-și ”dreagă vocea” și să-și anunțe public valoarea. Altfel, presupunerile continuă: ”Ăia nu fac nimic acolo, toacă banii statului la fumat și bârfă”. Doar nu e așa, nu?

După introducerea aceasta cam lungă, vă aduc la cunoștință conferința cu privire la minoritățile etnice în societatea românească a secolului al XIX-lea, ce va avea loc la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga”  (București, bd. Aviatorilor nr. 1) în următoarele două zile (29-30 octombrie), începând cu ora 9 dimineața. Programul și titlurile comunicărilor le puteți vedea pe site-ul unuia din organizatori, Grupul de Cercetare pentru Istoria Minorităţilor Etnice (doar la secțiunea în limba română, bineînțeles), nu și pe site-urile gazdei acestui eveniment (Institutul ”Nicolae Iorga”), neactualizate de hă-hă. 

Dacă tot suntem la capitolul instituții culturale, doresc să felicit echipele de la Arhivele Naționale și de la Institutul Cultural Român, care sunt în pas cu vremurile și au niște site-uri profesioniste.