Spre Levant, monşer!

Ioan Marian Țiplic, Bresle și arme în Transilvania (secolele XIV-XVI), București, Editura Militară, 2009, 236 p.

Tânărul profesor medievist de la Universitatea din Sibiu a valorificat un mai vechi studiu al său în ceea ce am putea numi o încercare de monografie. Chiar autorul expune la început atât starea relativ precară a istoriei breslelor din spațiul est-central și sud-est european, cât și cauzele acestei stări (în primul rând, lipsa unui număr suficient de documente, care nu permite elaborarea unei lucrări mai ample de istorie diacronică și comparativă). Subiectul propriu-zis al cărții îl constituie breslele de „făuritori de arme” din orașele Sibiu, Brașov și Cluj, dintre care Sibiului i se acordă prioritate. Pornind de la prezentarea generală a evoluției breslelor în Europa medievală și ilustrând pas cu pas organizarea unei bresle, Ioan Marian Țiplic tratează apoi fiecare breaslă în parte, urmând ca în ultimul capitol să treacă în revistă relațiile comerciale ale celor trei orașe cu Țara Românească și Moldova. Lucrarea este completată de un rezumat amplu în limba engleză și de un glosar care contribuie la mesajul didactic al autorului.

Nefiind medievist, am citit cu plăcere și interes această carte, chiar dacă pe alocuri am sesizat reluarea unor fragmente anterioare. Dacă vrea cineva să se inițieze în modul de funcționare/organizare a breslelor, ar trebui să înceapă cu primele două (de ce nu trei) ale acestei lucrări. Printr-o astfel de lectură am ajuns la firescul uman/antropologic al acelor vremuri, lucru pe care sintezele de istoria românilor nu mi l-au oferit. E ca și când aș fi vizitat o expoziție, iar pentru un brașovean/sibian/clujean experiența e cu atât mai vie cu cât locurile și personajele îi sunt atribuite identitar.

În privința Brașovului, sunt exploatate documentele deja publicate, cu excepția câtorva privilegii, iar la capătul numărătorii se pare că meșterii sași brașoveni au avut cele mai multe atestări (dintre cele trei orașe menționate), ceea ce, evident,  nu presupune că numerele erau cele maximale pentru fiecare oraș în parte. Autorul subliniază în mai multe rânduri (în capitolul 4) că, de la sfârșitul secolului al XV-lea, Brașovul se impune în fața Sibiului în comerțul cu arme în Țara Românească și Moldova, care totodată sunt și principalele piețe de desfacere ale mărfurilor sud-transilvănene. De obicei se zice că Brașovul a avut relații comerciale intense cu voievodatele extracarpatice, dar în această carte puteți găsi descrisă o evoluție destul de sinuoasă, marcată de perioade de „protecționism”/„embargo” impuse de voievodul sau dieta Transilvaniei, fără însă a fi excluse colaborări militare/comerciale pe frontul anti-otoman, în alte perioade. Importanța clienților extracarpatici pentru brașoveni este ilustrată și de obiceiul meșterilor de a face daruri domnilor nou-veniți pe tron, în speranța că li se vor confirma privilegiile, iar comenzile nu vor întârzia să apară.

În clasa I, în 1994,  ne-a luat învăţătoarea – pe mine şi pe Mihai – din clasa de la parterul şcolii nr. 4 şi ne-a dus la etajul 1 (şcoala era tip standard comunist, cu 3 niveluri şi scările pe laterale), pe un hol pe care nu mai umblasem înainte. Am intrat într-un atelier foarte înghesuit, cât o cameră de apartament, plin cu materiale lemnoase, cutii, dulapuri. Am fost prezentat bătrânului de acolo, care probabil că nu avea mai mult de 60 de ani, dar oamenii din jurul meu la 8 ani se împărţeau în cei de o vârstă cu părinţii (deci tineri) şi cei de o vârstă cu bunicii (deci bătrâni). Era Tiberiu Constantinescu, profesor de modelism.

Acum câţiva ani aflasem că a fost profesor de aeromodelism (şi cred că şi de navomodelism) în cercul respectiv de la Casa Pionierilor din Braşov, în perioada comunistă. Aşa cum ştim, băieţii – şi în special pionierii – erau încurajaţi să aibă activităţi meşteşugăreşti-tehnice, în spiritul progresului ştiinţific şi tehnologic pe care îl lansa teleologic ideologia comunistă. Sub inspiraţia dată de muza Minitehnicus, băieţii – viitori ingineri ai patriei – meştereau de la avioane şi vapoare teleghidate până la circuite electrice şi roboţi. La editura Tineretului, subordonată U.T.C., a apărut seria “Mâini îndemânatice” prin anii ’60, cu volume ce purtau titluri precum “Chimistul casei” sau “Vreau să devin radioamator”.  În 1995 mi-a picat în mână de la un fost pilot de avion de vânătoare o carte apărută în această serie şi scrisă chiar de profesorul meu de aeromodelism, Tiberiu Constantinescu: Construiţi machete de avioane. M-am dus cu ea la atelier să i-o arăt şi domnul Constantinescu mi-a scris o dedicaţie: “Micuţului meu Vlăduţ, pentru a-ţi fi îndreptar în viaţă această pasiune pentru aviaţie”.

Ei, pasiunea nu a fost suficient de puternică (nu am încercat să fac niciun model din carte, mi se păreau prea dificile), din clasa a V-a abandonând cercul de la şcoala nr. 4, unde mergeam din ce în ce mai rar, şi nici profesorul nu mai venea atât de des. Ţin minte că uneori pleca în Germania, iar asta îl făcea şi mai de admirat din punctul meu de vedere. Din clasa I, când am fost “plantat” acolo, timp de patru ani, mi-am petrecut multe sâmbete şi după-amieze cu traforajul şi cu calupul cu şmirghel în mână.

Am început cu aeromodelism, şi cred că trebuia mai întâi să mă iniţiez în acest subdomeniu pentru a trece mai departe la navomodelism, care într-adevăr mă fascina. Erau acolo în atelier nişte vase în construcţie la care meştereau elevii mai mari, iar pe scara profesorilor, unde cu statutul de premiant şi şef de promoţie mă puteam plimba fără frică, am admirat mai târziu nişte vapoare şi corăbii excepţionale, închise în vitrine de sticlă. Era acolo şi un model a plutei din expediţia norvegiană Kon-Tiki (despre care citisem în cartea lui Thor Heyerdahl, acel mythbuster avant la lettre).

Revenind, în atelierul acela înghesuit am lucrat la câteva avioane şi pe urmă, la un zmeu. Era un aer uscat, în care plutea mirosul de lemn, de solvenţi şi de aracet. Masa de lucru a profesorului era la geam, în capătul camerei, iar masa la care lucram eu era pe dreapta, dotată cu menghină şi tot ce trebuia. De fapt, în atelier erau ticsite o grămadă de lucruri, inclusiv rebuturi ce trebuiau reciclate, machete gata făcute, o elice uriaşă, cutii pe care scria “fragil” şi nu înţelegeam ce însemna asta, un afiş cu Lufthansa etc. Nu plăteam nimic, iar cu materiale se aproviziona profesorul de la nu ştiu ce depozit sau fabrică.

Am început cu vreo două avionaşe din carton. Cred că aveau şi un nume: IAR nu ştiu cât. M-am acomodat astfel cu măsuratul cu rigla, cu decupajele şi cu lipirea cu aracet. Am trecut apoi la avioane mai complexe. Pentru acestea a fost nevoie să îmi cumpere părinţii o trusă de traforaj de la librărie. La primele decupaje a fost dezastru, evident. Mi se rupeau un-doi pânzele, iar eu plângeam cu bărbia în piept de ruşine. La început mi le schimba profesorul, apoi am învăţat să le schimb eu…şi să le dau cu săpun, să alunece mai uşor! Am făcut două avioane; ştiu că al doilea se chema “Pinocchio”, pentru că avea un bot alungit ca un nas de câţiva centimetri. Aripile aveau o deschidere de vreo 40-50 cm şi erau de carton, cu ramă din lemn. Aceste planoare nu prea zburau, picau în bot imediat şi nu m-am mai chinuit să le repar, pentru că am trecut imediat la construirea unui avion mai complex. Acesta se chema “Gaiţă”, pentru că decupajul botului imita ciuful păsării omonime. Botul şi fuselajul (dobândisem între timp şi terminologia aeronautică) erau din lemn, de grosimea unui placaj (botul – cu întărituri şi cu o bucată de plumb), iar ampenajul şi aripile erau cu nervuri, învelite cu hârtie specială, translucidă. La aripi m-am obosit cel mai mult, era o probă de finisaj şi de meticulozitate, dar planorul acesta în final chiar zbura!

L-am testat într-o zi de primăvară târzie, împreună cu toţi membrii cercului (fiecare venise cu ce construise mai bun), lansându-l de pe barajul de la capătul cartierului Valea Cetăţii/Răcădău. Barajul era probabil proiectat să protejeze cartierul de viiturile venite dinspre văile din Postăvaru-Tâmpa, pentru că nu exista niciun lac de acumulare. Pe partea protejată de baraj stătea lumea la grătar cu păturicile, iar avioanele noastre aterizau printre ele. Cel mai mare planor (cu o deschidere de cca 1 metru), după un traseu foarte lung prin aer, în cerc, a aterizat în canalul Valea Cetăţii, care curgea prin dreapta barajului. De atunci nu mi-am mai lansat “Gaiţa” în aer, nu numai pentru că aveam nevoie de o înălţime, dar şi pentru că mi-era frică să nu mi se strice în vreo apă sau lovindu-se de vreo strâncă. După ce a stat câţiva ani prin casă, i-am redat libertatea lansându-l de pe Dealul Melcilor (de pe carieră), doar că l-a dus curentul direct în stâncă, la prima întoarcere.

Cel mai mult m-am jucat cu zmeul, pe terenul ierbos din faţa blocului. Pentru că avea o suprafaţă cât a unui teren de fotbal, îl lansam alergând, dar curenţii nu erau suficient de puternici şi, cum mă opream, cădea şi el, trosnind. Era făcut din stinghii şi hârtie maro, şi îl trăgeam de sfoară de cânepă, şi e drept că era şi puţin descentrat, aşa că uneori zbura în spirală.

De ce o fi ajuns Tiberiu Constantinescu să aibă un atelier tocmai la şcoala 4, în vremuri postcomuniste? Poate că era unul dintre cercurile de modelism la care era alternativ maestru. Sau poate că şcoala 4 se putea lăuda cu existenţa unicul cerc de modelism din Braşov? Oricum ar fi fost, Tiberiu Constantinescu pentru mine a fost unicul expert în modelism, răbdător şi plin de căldură.

Regiunea Braşov în anii 1960-1968

Reclamele au apărut în ziarul “Drum nou” (organul comitetului regional/judeţean Braşov al PCR).

M-am trezit azi cu ditamai panoul publicitar pe strada mea în care mi se spunea să fiu mândru, pentru că locuiesc într-un oraş de vis al românilor, conform rezultatelor unei campanii duse primăvara şi vara acestui an de ziarul Evenimentul Zilei. Bine, zic, îmi place oraşul în care m-am născut, de acord că e printre cele mai frumoase şi “locuibile” din ţară, dar… “de vis”? “Oraşul care oferă cele mai mari avantaje”? După ce criterii se calculează valoarea unui oraş, dacă îşi permite să scornească cineva un asemenea proiect axiologic?

Parcă nici nu a trecut mult timp de la aberantele şi snoabele gale “Zece pentru România”, unde Cluj-Napoca şi Constanţa au fost declarate (după standardul de viaţă, calculat probabil de  “nişte cercetători americani”) câştigătoare la categoria “Oraşe” (gala asta parcă era un fel de “Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi”), fiind urmate bineînţeles de Braşov.

Campania de la “Evenimentul Zilei”, pe lângă motivele evidente de marketing, s-a dorit a fi una completă. La sfârşitul acesteia, în urma unei obiectivităţi (afirmate) ce nu putea fi contestată, ierarhia ar fi trebuit – după ei -  să fie absolută, irevocabilă. Ce mai, după combinarea celor “50 de elemente secundare” cu votul publicului (cu o pondere de 50%) – întărit de asemenea cu 25% pentru evaluări pe ramuri – Braşovul ne-a ajuns oraş de vis. Nimic nou sub soarele ţării! Totuşi, se simte în aer o prospeţime a veştii; românii, datorită metodelor socio-economice de investigare aplicate cu succes de către cotidianul lor preferat, au găsit o soluţie intra muros pentru petrecerea concediilor.

Dincolo de sentimentul redescoperirii roţii care îmi este indus de această campanie, scepticismul meu faţă de această campanie (de presă, de publicitate, de branding, etc.) porneşte de la următoarele observaţii:

1. Sistemul de click-voting (cu pondere de 50%) prezintă riscul concentrărilor de auto-voturi (fiecare îşi votează oraşul).
2. Cine votează? Cititorii EVZ şi persoane care acordă credibilitate acestei campanii? Ce target are EVZ în general? Reprezintă aceştia întreaga populaţie, sau măcar întreaga opinie publică a României?
3. Au fost eligibile doar cele mai populate (probabil) 15 oraşe din ţară. Pot răstălmăci această iniţiativă ca fiind rodul aroganţei unora care ar exclude oraşe precum Târgu Mureş, Alba-Iulia sau Piatra-Neamţ de pe listă. În plus, voturile orăşenilor excluşi (nemaipunând la socoteală locuitorii de la sat, care or avea internet) unde se vor duce decât cel mult către oraşe pe care le-au vizitat? Ori Braşovul e unul dintre cele mai vizitate oraşe din România, iar pentru o asemenea evidenţă nu e nevoie de o campanie de presă.
4. Dacă de votat cu un click pe poză e simplu, în prima fază, în faza evaluării pe ramuri, cum mi-aş putea exprima eu opinia, ca braşovean, – să zicem – despre administraţia oraşului Piteşti? Ar trebui ca fiecare dintre votanţi să cunoască diferite aspecte ale tuturor oraşelor intrate în competiţie, pentru o clasificare mai în regulă.
5. Cu toate cunoştinţele despre fiecare oraş în parte, opinia e de cele mai multe ori deformată. Una e să te plimbi prin centrul Craiovei câteva ore, ca turist, şi alta e să trăieşti acolo, eventual şi pe la marginea oraşului. Cred că majoritatea opiniilor au fost de natură turistică (şi acestea în funcţie de nivelul de educaţie şi cultură, de mentalitate, de simţ critic) sau formate prin apelul la mass-media. Ori ambele sunt incomplete, deci deformate sau măcar apropiate de imaginarul fiecăruia.
6. Trebuie ţinut cont de identităţile locale puternice. Oltenia şi Banatul au putut concentra mai multe voturi pentru Craiova şi Timişoara.
7. Categoriile pentru care s-a dat o notă au avut aceeaşi pondere. Pentru nişte note mai apropiate de realitate era nevoie de cât mai mulţi votanţi, ori cum să votez despre sănătatea din Bacău dacă nici despre cea din Braşov nu am avut nenorocirea să o cunosc?
8. La categoria “cultură şi educaţie”, de exemplu, se evaluează numărul sau existenţa anumitor instituţii, nu calitatea acestora. La ce bun o Universitate în Piteşti, dacă argeşenii tot la Bucureşti trag? La fel e şi cu sănătatea.
9. În fine, marea bubă a acestui sistem de ierarhizare e că angrenează jocul alterităţilor în încercarea de a da un tablou foarte sumar (15 puncte) al calităţii vieţii la nivelul întregii ţări. Nu sunt convins că metodologia aplicată de EVZ ar fi fost bună măcar pentru luarea pulsului imaginarului cu privire la ierarhia oraşelor ţării. Totuşi, Piteşti?!

Am fost curios de ce Sibiul nu s-a apropiat de Braşov în viziunea votanţilor. Din punctul de vedere al juriului EVZ, Sibiul e deficitar la capitolul infrastructură, iar Braşovul e deficitar la capitolele: siguranţă, administraţie, cultură şi educaţie, sănătate, mediu. Ambele oraşe stau cam la fel la capitolul dezvoltare economică. Nota finală din partea EVZ  pentru Sibiu e 5,39, în timp ce pentru Braşov e 4,64. Publicul, în schimb, nu a scos Sibiul din note de 3 şi 4, dar Braşovul a fost răsfăţat cu note de 5 şi 6. Tot de către public (cu puterea de 75% la media finală), Sibiul (cu doar 2419 voturi) a fost îngenunchiat la capitolul popularitate de Braşov, cu copleşitorul număr de 19860 click-uri! La o asemenea diferenţă, se pare că românii cititori de EVZ chiar au o problemă cu Sibiul. Poate din cauză că Sibiul se vrea prea civilizat?…

Şi uite aşa m-am mai jucat şi eu de-a analistul. Mă întorc pe străzile din cetate, să mă înghesui cu braşovenii umflaţi în pene printre români, italieni, spanioli, germani, japonezi, toţi cu ochii-n obiectiv şi cu gândul la oraşele lor de vis.

În perioada 14 mai – 18 iulie 2010 Muzeul de Artă Braşov organizează în colaborare cu Biblioteca Academiei Române Bucureşti, Muzeul Municipiului Bucureşti, Parohia Evanghelică C. A. Braşov şi Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Bucureşti [adica Braşov, duh!] expoziţia “Braşovul în imagini – Artă şi document” – expoziţie de grafică şi fotografie  – prilejuită de împlinirea a 775 de ani de la prima atestare documentară a Braşovului. Expoziţia va fi însoţită de catalog.

Braşovul este printre puţinele oraşe din ţară care au suscitat un interes susţinut şi constant din partea artiştilor, atat a celor locali, cat şi a celor străini. Acest lucru s-a datorat aspectului particular al arhitecturii sale şi cadrului natural, ambele conferindu-i pitorescul generator de emoţii estetice. Reprezentările grafice ale oraşului din secolele XVIII – XX, dincolo de calităţile lor artistice, au, în multe cazuri, un pronunţat caracter documentar, fiind singurele mărturii ale imaginii oraşului şi a clădirilor sale, unele dispărute, înainte de inventarea fotografiei. Fotografii de la sfărşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX surprind, la rândul lor, în paralel cu artiştii, imaginea oraşului şi a transformărilor sale, lăsându-ne, ca şi aceştia, imagini care, dincolo de calităţile lor artistice, surprind oraşul aşa cum era atunci, şi,  întregind imaginea sa de-a lungul timpului, constituie documente care contribuie la cunoasterea Braşovului şi a istoriei sale.
Curator: Anca Maria Zamfir

Mie mi-au plăcut planurile oraşului întocmite în secolele XVIII-XIX – nici prea vechi pentru a nu fi inteligibile, nici prea noi pentru a ilustra întinderea oraşului de azi. Mă surprinde că există pe site-ul muzeului şi catalogul! Chiar se face ceva în cultura asta română cu internetul! [sau o fi la mijloc mâna saşilor?...:D] Felicitări inimoşilor de la muzeu!