Spre Levant, monşer!

Robert L. Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi doctrinele marilor economişti, ed. II, Bucureşti, Humanitas, 2005.

(editio princeps: The Worldly Philosophers. The Lives, Times and Ideas of the Great Economic Thinkers, 1953)

Un specialist în ştiinţele sociale, americanul Robert L. Heilbroner, a scris în tinereţe o carte frumoasă – acesta e cuvântul. V-aţi putea întreba “ce e frumos la doctrinele economice?”. Cred că şi autorul a luat în considerare această preconcepţie, pentru că volumul de faţă aduce tocmai latura umană sau socială a abstracţiilor economice. Ne povesteşte despre vieţile marilor economişti din trecutul europeano-american cu un stil pe care numai la Paul Johnson l-am mai întâlnit. Pline de umor, presărate cu anecdote, biografiile următorilor: Adam Smith, Malthus, David Ricardo, Robert Owen, Saint-Simon, Charles Fourier, John Stuart Mill, Marx, Engels, Proudhon, Mandeville, Bastiat, Hobson, Alfred Marshall, Thorstein Veblen, John Maynard Keynes, Joseph Schumpeter etc. îşi datorează reuşita şi talentatului traducător Dorin Stanciu.

Opera lui Tudor Banuş – ilustrator, gravor, pictor – a fost de curând pusă pe hârtie lucioasă de către editura Institutului Cultural Român (Tudor Banuş, Parc(o)urs, Bucureşti, Editura ICR, 2010). Mi-ar plăcea să achiziţionez nişte numere din ziarele/revistele cu care a colaborat. Stările de spirit pe care mi le creează lucrările lui sunt asemănătoare cu cele conferite de Hieronymus Bosch, Otto Dix, Brueghel cel Bătrân, expresionişti.

Născut pe 8 iulie 1947 la Bucureşti, Tudor Banuş a absolvit Institutul de Arhitectură şi Urbanism în 1971, iar din 1972 s-a stabilit la Paris, unde a studiat tehnicile picturii în ulei şi gravurii la Facultatea de Belle-Arte. În 1975 a vernisat prima expoziţie personală, la Galeria Shakespeare & Co de lângă Catedrala Nôtre-Dame, urmată, de-a lungul timpului, de peste 60 de expoziţii personale la Paris, Bruxelles, Londra, München, Hamburg, Viena, Geneva, Basel, New York etc. A fost colaborator la publicaţiile New York Times şi Le Monde și a ilustrat numeroase cărţi – printre care, în România, Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu. (ICR)

Corneliu Coposu, Confesiuni: dialoguri cu Doina Alexandru, f.l., Anastasia, 1996.

Provenind dintr-o familie de preoţi greco-catolici din Ardeal, Corneliu Coposu (1914-1995) a fost unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai lui Iuliu Maniu (preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc), poziţie care l-a făcut martor la evenimente importante din istoria României: 23 august 1944 şi zilele ce au urmat, armistiţiul cu URSS, afacerea (înscenarea) de la Tămădău (încercarea eşuată de a pleca din ţară a unor lideri ţărănişti – Ion Mihalache, Nicolae Carandino, Nicolae Penescu – pentru a forma un guvern în exil, în 1947), arestarea liderilor PNŢ (iulie 1947). Petrecând 17 ani în detenţie, mulţi ani singur în celulă, Corneliu Coposu a rămas în memoria publică drept unul dintre martirii regimului Dej. Spre sfârşitul vieţii sale, într-o epocă în care manevrele politice deveneau sălbatice (perioada 1990-1995) – autorul fiind afectat deasemenea, Corneliu Coposu a rupt tăcerea în apărarea lui şi în apărarea trecutului comun prin aceste confesiuni.

Volumul mai conţine amintiri ale surorilor lui Corneliu Coposu (Flavia Bălescu şi Rodica Coposu), precum şi o postfaţă semnată de Doina Alexandru.

Gheorghiu-Dej, în faza a doua a dictaturii lui, a început să fie considerat de Occident ca fruntaşul comunist care încearcă o desprindere de Moscova şi astfel i s-au iertat toate crimele. O istorie decentă şi autentică [astăzi sunt publicate foarte multe studii şi volume de documente], scuturată de denaturări şi falsificări, va trebui să stabilească cu certitudine şi obiectivitate care a fost rolul distructiv al dictatorilor din România şi să le acorde pe măsura criminalităţii lor verdictul pe care îl merită. (p. 118)

…de la primul pas, copilul a învăţat să mintă. Adică ştia să spună într-un fel acasă şi în alt fel la şcoală; că trebuia, când vine un străin, să-i spui ceva, iar când vorbeşti cu mama sau cu tata să-i spui altceva. Acest complex al relei credinţe în care au crescut două generaţii a fost catastrofal pentru societatea românească şi eu cred că cele două generaţii crescute în acest complex sunt irecuperabile. (p. 127)

Eu îl consider şi acum pe Antonescu ca un bun patriot, ca un mare general [...], dar cred că nu există nici o scuză pentru această continuare disperată a războiului [la est de Nistru] care, cred eu, poate fi explicată prin ambiţia, orgoliul, veleitatea lui Antonescu de a fi printre comandanţii militari care au îngenuncheat Uniunea Sovietică. (p. 154)

Trebuie să menţionez că la arestarea mea, în calitate de fost campion  de haltere la categoria grea şi fost boxeur amator, aveam 114 kg. La ieşirea din puşcărie mai rămăseseră din mine doar 51 kg. (p. 103)

Printre riscurile unei cariere de istoric se numără şi super-specializarea, care vine mână în mână cu ignoranţa şi cu dezechilibrul valoric. Se poate întâmpla ca un istoric să ştie ce calibru avea cutare pistol folosit în al Doilea Război Mondial, dar să nu ştie cine a fost Petrarca, de exemplu (lucru ce poate isca în schimb o discuţie cu privire la importanţa, câştigul unei hiperspecializări). În cazul meu, ignoranţa a mai pierdut teren luna aceasta, când am făcut cunoştinţă în sfârşit cu două din scrierile lui Paul Goma, unul dintre cei mai “adevăraţi” dizidenţi  români din timpul perioadei comuniste, dacă mi se permite să atribui o valoare ipostazei de dizident.

Poate că ar fi fost o mai bună metodă să citesc opera lui Paul Goma într-o ordine cronologică sau tematică, dar impulsul a trebuit fructificat repede cu ce am avut la îndemână, şi anume romanele autobiografice (mă întreb dacă e vreunul din ele care să nu aibă caracterul acesta) Gherla şi Soldatul câinelui. Un viitor biograf şi exeget al lui Goma ar găsi în tehnica sa narativă, presărată de flashback-uri, de anecdote, de descrieri în detaliu scenaristic, deseori “viscerale”, de fragmente de reflecţie cu degetele pe maşina de scris, o provocare în mod paradoxal plăcută. Ar fi o muncă a unui medic legist dedicat.

Gherla construieşte filmul ultimelor zile de detenţie politică (1958) în penitenciarul din… – aţi ghicit. Cartea a fost publicată în Franţa iniţial, în 1976, iar varianta românească a apărut în 1990, la editura Humanitas, ediţie din care citez următoarele pasaje:

E păcat că bătrânii tac. Ar trebui să aştearnă pe hârtie, fiecare cum se pricepe, să povestească prin ce-au trecut. La urma urmei, e o datorie. Ca să nu mai fie atât de liniştiţi călăii, să nu mai fie siguri că victimele n-or să îndrăznească să sufle o vorbă. (…) N-su uitat de loc (sic!), n-au uitat nimic, dar tac. Dintr-o spaimă fără temei – cine ce o să le facă? Dacă ei, bătrânii, tac, de unde vor afla ceilalţi ce s-a întâmplat cu adevărat? (p. 15)

[rabinul Eskenazy îi spusese că românii nu au educaţie să supravieţuiască puterii şi bunăstării, şi că nu sunt pregătiţi pentru libertate, pentru că n-au cunoscut-o niciodată, "nu ştim cu ce se mănâncă"] Nu ne prea chinuie setea activă de libertate. Şi cu asta am ajuns la solidaritate. Pe român cu greu îl convingi (sau nu-l convingi deloc) să intre “în front”. Tot ce depăşeşte ograda lui, bătătura lui, nu-l interesează, sau îi trezeşte suspiciunea, teama – de asta Moromeţii e o carte genială. (…) În caz de pericol, românul sare, dar nu pentru că vecinul lui ar fi în pericol ci pentru că acel pericol ar putea să se întindă şi la el, în ograda lui. (p. 93)

De o mie, de zece mii de ori mi-am spus, am spus colegilor de lanţ că supunerea “înţeleaptă” nu face lanţul mai uşor, mai…purtabil. Răspunsurile erau cam astea: “De ce să-i irităm?” “De ce să nu-i lăsăm în pace, ca să ne lase şi ei…” – în care pace ne lăsau ei? “Şi ce crezi că rezolvi cu asta” era întrebarea-ncuietoare. Trebuia să fac un efort teribil ca să le explic că libertatea se cucereşte întâi dinăuntru: ca să devii liber, trebuie mai întâi să vrei să fii liber şi să-ţi propui să faci tot ce depinde de tine ca să te liberezi. (…) cu cât eşti mai supus tiranului, cu atât tiranul va deveni mai…tiran. (p. 94-95)

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” a editat în 2008 studiul de caz despre Lazăr Şăineanu scris de George Voicu. Doar după ce am scris referatul prezentat mai jos am aflat de acest studiu, pe care aştept să îl găsesc mai bine documentat şi mai bine scris, în fond, decât ce am scris eu.

George VOICU, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Nr. 3/2008.

De-a lungul secolului al XIX-lea asistăm la o deplasare a unui număr mare de evrei din spațiul central și est-european în Țările și viitoare Principate Române. O să ne limităm doar la cazul nostru, plasat în orașul București, în care locuiau în anul 1820 doar 127 de familii de evrei (grosso modo, în jur de 600 de persoane), pentru ca în 1899 să locuiască în același oraș peste 40 000 de evrei, un număr care forma 14,7% din totalul populației Bucureștiului[1]. Nu o să ne ocupăm de factorii care au contribuit la deplasarea și stabilirea evreilor în spațiul românesc, ne vom mulțumi doar să sesizăm că în Principatele Române și apoi în România se formează comunități importante de evrei, atât sefarzi, cât și așkhenazi, care vor intra în atenția populației creștine autohtone.

Contextul social și politic românesc în care își fac apariția familiile de evrei este extrem de fragil. Mișcarea națională (o mișcare creștină, mai ales în spațiul românesc), dublată în practică de o politică națională, va adopta ușor o atitudine xenofobă, evidențiată chiar în Constituția din 1866. Modificarea articolului 7 din Constituție, impusă de Marile Puteri statului român în schimbul recunoașterii internaționale a independenței, va genera o întreagă serie de dezbateri politice și conflicte de stradă care nu dezvăluiau altceva decât antisemitismul adoptat în special de reprezentanți ai elitei politice românești și caracteristic unei lungi perioade de timp, până după Al Doilea Război mondial (cu manifestările extremiste ale grupărilor legionare).

În acest context, evreii, care puteau deveni cetățeni ai statului român doar pe calea naturalizării, își găsesc locul în societatea românească relativ ușor, în ciuda presiunilor ideologice. Vorbim în special de grupul evreilor modernizați, reformați, care au renunțat la traiul în ghetou și au adoptat un mod de viață cu accente laice. Printre aceștia se numără persoane care s-au integrat în sistemul universitar, atât în calitate de studenți, cât și în calitate de profesori. De la 1864, anul înființării Universității din București, până la 1900, cei mai mulți evrei absolvenți ai Universității erau de la Facultatea de Medicină (183) și de la Școala de Farmacie (73)[2], rezultat al unei orientări a tinerilor evrei către o carieră medico-farmaceutică. Un număr foarte mic de evrei erau absolvenți ai Facultății de Litere și Filosofie[3]. Printre aceștia se număra și Lazăr Șăineanu, care în 1901 părăsea România pentru a se muta în Paris, încheindu-și astfel ”etapa românească” a vieții sale. Vom vedea în continuare în ce a constat această perioadă și ce l-a determinat pe Lazăr Șăineanu să emigreze.

Pentru început, vom schița principalele momente din tinerețea lui Lazăr Șăineanu. El s-a născut într-o familie de evrei la Ploiești în anul 1859[4], cu numele Schein. În 1882 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, legea Instrucțiunii Publice din 1864 permițându-i acest lucru[5]. Frecventează în special cursurile de lingvistică ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, precum și cursurile lui Titu Maiorescu și ale lui Alexandru Odobescu, la care a participat încă din liceu (fiind cursuri publice)[6]. Interesat fiind de filologie, a publicat, în timpul cât a fost student, câteva studii în “Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie” și în revista “Convorbiri literare”[7]. Greutățile din familie l-au obligat să întrerupă studiile, însă va reveni, iar în 1887 va susține lucrarea de licență cu titlul Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre transițiunea sensurilor, un studiu de pionierat referitor la semantica limbii române[8]. Efortul său este răsplătit prin acordarea premiului Hillel, cel mai important premiu al Universității din București, care consta în suma de 5000 de franci aur. În consecință, Lazăr Șăineanu și-a permis să își continue studiile la Paris (1888), apoi la Leipzig (1889), unde va obține și titlul de doctor în litere cu lucrarea Les jours d’emprunt ou les jours de la vieille, tradusă în română în 1896 cu titlul Zilele Babei și legenda Dochiei[9].

Revenind în țară în 1889, tânărul filolog este numit suplinitor onorific al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu la catedra de filologie comparată din cadrul Facultății de Litere și Filosofie[10]. În paralel, pentru a se susține financiar, va face o cerere pentru ocuparea unui post de profesor în învățământul secundar, cerere care a întâmpinat opoziții, dar care a fost acceptată în cele din urmă la insistențele lui Alexandru Odobescu,  după cum mărturisește însuși Lazăr Șăineanu[11]. Este numit, așadar, profesor de limba latină la gimnaziul Lazăr, cu începerea activității de la 1 septembrie 1890, dar în același an, la 4 iunie, primește o altă adresă, care îl informează despre numirea lui la Universitate[12]. Tot Lazăr Șăineanu ne va lămuri asupra acestui aspect: “D. V.A. Urechia ocupa de mulți ani catedra de generală de istoria și literatura română și d-sa fuse acela care propuse separațiunea catedrei sale în două: una de istoria și literatura română după Mihai-Viteazul pe care continua s-o ocupe, și alta de istoria și literatura română înainte de Mihai-Viteazul și pe care aspira s-o suplinească”[13]. A doua catedră urma să fie ocupată de Șăineanu, în calitate de profesor suplinitor, în conformitate cu numirea sa de către ministrul Instrucțiunii Publice, C.C. Arion[14], din 4 iunie. Cu privire la colegul său, V.A. Urechia, Lazăr Șăineanu afirma în 1901 că “în asemenea condițiuni, numirea mea nu putea fi pe placul d-lui Urechia, care din acest moment mi se făcu dușman de moarte”, urmând să conchidă: “Acum începe un șir de mizerabile uneltiri, de intrigi nedemne, de agitațiuni meschine, cari nu-și au perechea în analele școlei”[15].

Să ne oprim puțin asupra acestui moment. În primul rând, trebuie să specificăm faptul, de o deosebită importanță pentru acea perioadă, că Lazăr Șăineanu nu era un evreu naturalizat în 1890, deci nu avea cetățenia română, necesară pentru ocuparea unei funcții în stat. Încă din 1889, conștient de acest fapt, face demersuri pentru obținerea naturalizării[16], proces care în 1901 nu se va încheia, după cum vom vedea. În al doilea rând, curentul de opinie antisemit, în strânsă legătură cu intensificarea manifestărilor cu caracter național, va influența acțiunile cu caracter politic sau administrativ[17]. Istoria românilor intra bineînțeles în sfera ideologiei naționale, ca atare predarea ei în Universitate avea nevoie, cel puțin principial, de reprezentanți ai națiunii române, deci profesori români. Lazăr Șăineanu ilustrează această dilemă în memoriul său: “[Profesorii Facultății de Litere și Filosofie] Cu toții recunosc că titlul nenorocit al noii catedre (și aceasta tot o creațiune a d-lui Urechia) e cauza unică a agitațiunii și că separând istoria și literatura [s.n.], se va da tuturor dreptate. În consecință, d. Tocilescu se oferă a face gratuit până la concurs cursul de istorie, iar cursul de limbă și literatură să rămâie în sarcina mea”[18].

În cazul lui Lazăr Șăineanu asistăm la o confruntare între reglementare și practică, între o situație de jure și o situație de facto. Pe de o parte, Lazăr Șăineanu era un merituos filolog, motiv care a stat la baza numirii lui la Universitate[19], iar pe de altă parte, el era un evreu nenaturalizat care, deși ocupa ca suplinitor catedra lui Hașdeu, nu putea ocupa o catedră universitară de istorie și literatură română. Din această situație încurcată filologul a încercat să iasă prin demisia din noiembrie 1890, înaintată ministrului Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu[20]. La finele anului, Lazăr Șăineanu pierduse și catedra de la gimnaziul Lazăr – unde nu apucase să funcționeze -, și pe cea de la Universitate. Conflictul personal, concretizându-l pe cel ideologic, nu a dispărut însă, ci a fost transferat în plan politic, în Parlament, acolo unde s-a dezbătut în continuare naturalizarea.

În Parlament, datorită faptului că profesori universitari erau și reprezentanți politici, problema naturalizării filologului a fost dezbătută cu exces de zel. Marele adversar continuă să fie V.A. Urechia, care își atribuie un rol național. Argumentele sale alcătuiesc un discurs ideologic: „nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!”[21], urmând să condamne lipsa preocupării politice a lui Lazăr Șăineanu, în timp ce „lupta pentru cauza națiunii” exprima dezideratele academice[22]. Cu alte cuvinte, Lazăr Șăineanu nu respecta direcția pe care o adoptase viața universitară, și anume politicianismul. În plus, antisemitismul a ajuns să constituie o eficace „trambulină de parvenire” pentru universitari[23].

Această veritabilă epopee zadarnică a naturalizării lui Lazăr Șăineanu a durat o lungă perioadă de timp, din 1889 până în 1900, ceea ce înseamnă repetate respingeri. Scandalul a căpătat proporții semnificative. În afara Universității, de această dată s-au înmulțit argumentele taberei adverse (reprezentată de V.A. Urechia, Iacob Negruzzi, D.A. Sturdza și alții). Au fost invocate atât argumente ce aparțineau de așa-zisul „sindrom al cetății asediate”[24], cât și argumente desprinse din acuze de scrieri „contra țării”[25]. Aplicarea preferențială a legilor[26], precum și fraudarea voturilor din Camera Deputaților sau din Senat (prin influență, intervenții și dublarea unui număr de voturi), sunt doar doi din factorii care au obstrucționat procesul obținerii cetățeniei române, în situația în care Lazăr Șăineanu îndeplinea condițiile de naturalizare[27].

În paralel cu acest proces, Lazăr Șăineanu continuă să publice studii de lexicologie și folclor, demonstrând astfel calitățile sale științifice. Lucrarea Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice a fost premiată de către Academia Română în 1895, în schimb, lucrarea mai cunoscută astăzi, Influența orientală asupra limbii și culturii române, este respinsă în anul 1900 de la premiul aceleiași instituții. Pe lângă aceasta, mișcările antisemite studențești, precum și suprimarea catedrei de filologie comparată după retragerea lui Hașdeu – catedră al cărei unic pretendent era Lazăr Șăineanu[28] -, au arătat modul în care politica se infiltra în instituțiile de cultură.

În anul 1901, cererea de încetățenire îi este respinsă din nou la Senat, de această dată în unanimitate[29]. În aceste condiții, Lazăr Șăineanu se hotărăște să părăsească definitiv România, pentru a se stabili în Franța, unde va continua să publice studii de lingvistică franceză. Profund marcat de această „agonie” a naturalizării, el va publica memoriul O carieră filologică. Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic atât în București, cât și în Paris. Problema acestui evreu filolog e mai mult decât una personală. Ea privește întreaga societate românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

[1] Eliyahu Feldan, Lucian-Zeev Herscovici, Bucharest, în ***, Encyclopaedia Judaica, ed. II, vol. IV, p. 239.

[2] Jehiel Michael Șorer, La răspântie de veacuri. Evreii în 1900-1901, București, 2004, p. 277.

[3] Până la 1900 era un singur licențiat evreu la facultatea din București, cf. ibidem, p. 277. Punem însă la îndoială acest număr, având cel puțin exemplul lui Lazăr Șăineanu (absolvent în 1887) și al lui Ion Aurel Candrea (absolvent în 1896).

[4] Lucia Wald, Lingviști și filologi evrei din România, București, Hasefer, 1996, p. 57.

[5] ***, Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor. Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament (1864-1901), București, Imprimeria Statului, 1901, p. 23: “(art.264) Vor fi primiți ca studenți regulați în facultăți acei cari vor fi terminat cursul învățăturilor de liceu și vor fi trecut examenul general.” În textul legii nu se face nicio referire la confesiunea elevului sau studentului.

[6] Luca Vornea, Lazăr Șăineanu: schiță biografică, București, Adevărul, 1928, p. 9.

[7] Ibidem, p. 18.

[8] Lucia Wald, op.cit., p. 58.

[9] Ibidem, p. 58.

[10] Cf. Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885-1900). Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic, București, Emil Storck, 1901, p. 3-4, acest post era “gratuit”, deci fără plata unui salariu.

[11] Ibidem, p. 4.

[12] Ibidem, p. 5.

[13] Ibidem, p. 6-7.

[14] Lucia Wald, op.cit., p. 59.

[15] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7.

[16] Ibidem, p. 4.

[17] Se manifestă o politică școlară discriminantă față de evrei, care va culmina cu Legea Învățământului Primar din 1893. Vezi și Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 289-295; Liviu Rotman, Școala Israelito-Română (1851-1914), București, Hasefer, 1999, p. 88.

[18] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7-8.

[19] Cf. Constantin Șăineanu, Lazăr Șăineanu (1859-1934). O activitate de o jumătate de secol în serviciul științei, București, Editura “Cultura Poporului”, 1935, p. 11, în adresa de numire se specifica “în vederea cunoștințelor sale întinse în filologia română”.

[20] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 8.

[21] Ibidem, p. 67.

[22] Ibidem, p. 63-67.

[23] Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 278-279.

[24] D.A. Sturdza: „Noi suntem o țară mică. Trebuie să ne apărăm Plevna internă de dușmani. Și apoi nu ne trebuie învățați străini”, apud Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 20.

[25] Ibidem, p. 17-18.

[26] Ibidem, p. 24: „toți bancherii, cari au cerut naturalizarea, au obținut-o fără cea mai mică dificultate”. Totodată, el constata că „Art. VII din Constituțiune, foarte frumos în teorie, se află îngrădit în practică cu o serie de dispozițiuni anticonstituționale, care îngreunează peste măsură aplicarea-i.”, în ibidem, p. 43.

[27] Ibidem, p. 13-14.

[28] Constantin Șăineanu, Amintiri, București, Tipografia „Universul”, 1947, p. 68-69.

[29] Cf. ibidem, p. 72-73.

Extraordinar realizat de o echipă austriaco-germană, acest film face o incursiune (tradiţională, am putea spune) în istoria Holocaustului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Subiectul e original, dar întâmplările sunt în mare parte autentice (filmul este făcut după memoriile lui Adolf Burger, participant la evenimentele ecranizate): operaţiunea Bernhard – cel mai amplu act de producere a bancnotelor false (lire sterline, dolari americani) de către nazişti în ultimii ani de război, în care au fost implicaţi specialişti şi falsificatori evrei care lucrau în condiţii speciale într-un laborator amenajat în lagărul de la Sachsenhausen. Importante mi s-au părut problemele morale care s-au născut din statutul de “privilegiaţi” în raport cu prizonierii obişnuiţi. Din moment ce prieteni şi rude ale acestor falsificatori în slujba naziştilor erau ucişi de aceeaşi nazişti, erau ei îndreptăţiţi să lucreze în slujba asasinilor familiilor lor? Era necesară o solidaritate prin moarte (instantanee în stilul personajului care e nevoit să lucreze cu paşapoartele copiilor săi ucişi, sau prin sabotaj – în maniera lui Burger) sau o luptă aparent egoistă pentru supravieţuire? O dilemă în ringul căreia intră Sorowitsch – un falsificator fără familie – şi Burger. Filmul a luat Oscar pentru cel mai bun film străin, dar acest lucru mi se pare discutabil; pentru criticii americani se pare că un film despre Holocaust are un avantaj de la început. În cazul acesta, meritul moral a fost confirmat de calitatea cinematografică a filmului.

Personalitatea lui Mircea Eliade a fascinat dintotdeauna, atât în vremurile contemporane lui cât şi după Revoluţie. În a doua perioadă, în care opera sa a fost din plin oferită cititorilor români, mitul lui Eliade a fost îmbogăţit cu noi sensuri şi figura lui şi-a făcut loc în panteonul cultural românesc. Din literatura ficţională, cu accente biografice puternice, romanul care l-a făcut faimos în epoca interbelică şi care probabil e încă bestseller-ul său a fost Maitreyi. Alte două romane dintr-o proiectată trilogie, Întoarcerea din rai şi Huliganii, fac parte din etapa să zicem “premagică”. În Huliganii, despre care am să vorbesc, autorul nu face apel la fantastic. E un roman realist, citadin, cu intelectuali, ar spune unii în trei cuvinte. Scris în 1935, într-o perioadă în care Eliade avea nevoie de bani (de fapt, niciodată nu a dus-o bine cu banii în România), romanul e o sursă bogată a atitudinii lui Eliade faţă de societatea românească în perioada tulbure a presiunilor legionare. În acest roman el ia poziţie împotriva politicii, împotriva esprit de corps, şi în special împotriva mişcărilor de tip fascist (în cazul românesc – legionarii). Până în 1937, când a aderat în final la mişcarea legionară, Mircea Eliade părea singur împotriva tuturor în apărarea atitudinii apolitice a intelectualului. Decepţiile trăite după întoarcerea sa din India într-o Românie schimbată i-au dat impulsul scrierii romanului Huliganii. Iată câteva citate (din ediţia Humanitas, 2008):

Părerea mea, însă este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demoniacă, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a te strivi. O asemenea femeie te anulează, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine. Şi tu crezi că a evita asemenea forţe demoniace e o dovadă de laşitate, sau de prudenţă? (p. 35-36)

Nu vezi cât se opintesc oamenii de la noi, îi scrisese atunci, ca să facă ceva? Sunt obsedaţi de acţiune, şi totuşi nu fac nimic. Mi se pare că lucrul esenţial nu e acţiunea, ci găsirea de sine. Când vei înţelege cât de departe se întind hotarele fiinţei tale, atunci poţi face totul, şi într-un chip mult mai uşor. (p. 56)

Nu observaţi că în nicio literatură din lume nu s-a pus atât de stăruitor şi de dezastruos ca în literatura românească problema aceasta a oraşului de provincie, cimitir al iluziilor, baltă fără fund şi mai ştiu eu cum? [...] Deci, nu oraşul de provincie e de vină, ci insuficienţa tânărului care sucombă după doi-trei ani de luptă. Provincia e un mijloc de selecţie; oamenii adevăraţi, oamenii vii şi întregi, rezistă, rămân ei înşişi, şi-şi realizează viaţa lor – ceilalţi, mediocri şi atenuaţi, dispar… (p. 152)

Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi “opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura… (p. 169)

Există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, sa nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta dacă vrei…Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan… (p. 186)

Primatul colectivului pur, împotriva oricărei elite, înseamnă reîntoarcerea la zoologie. [...] Cunosc de mult arma aceasta a voastră; de a socoti inteligenţa, cultura, geniul, ca mijloace subversive, de dispreţ şi opresiune a celorlalţi. [...] Noi, intelectualii, cum îţi place ţie să ne cataloghezi, suntem izolaţi şi puţini prin destinul nostru. Cine nu poate suporta o asemenea singurătate, n-are decât să intre într-un batalion de asalt… (p. 216)

De ce luptă vorbeşti? Unde vezi tu luptă într-un partid sau o formaţie politică? Pentru că vorbiţi la tribună sau pe câmp, în loc să vorbiţi într-o cafenea sau într-o sală de cursuri, numiţi asta luptă? Pentru că faceţi marşuri în grup, în loc să le faceţi singuri, şi răbdaţi de foame cincizeci deodată în loc să rabzi de foame singur, într-o mansardă – asta înseamnă acţiune? Unde vă este acţiunea? Orice se întâmplă în viaţa unui om este acţiune, este faptă. Acţiunea politică se deosebeşte numai prin caracterul ei colectiv. Dar nu e mai puţin eroică suferinţa unui om singur, în cămara lui, în nopţile lui de studiu – nu e mai puţin eroică decât suferinţa unui om bătut pentru o credinţă politică. Lupta unui om împotriva destinului său, împotriva morţii, este mult mai grandioasă decât orice luptă politică de pe pământ. (p. 217-218)

Cred că tot nae Ionescu are dreptate, adăogă el ca să curme discuţia. Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa… Raţa rămâne raţă orice ar face, dar omul poate ajunge şi neom, se poate pierde… (p. 258)

O bună carte care surprinde “istoria intelectuală” a acelei epoci (anii 1920-1940) în România este biografia Mircea Eliade, prizonierul istoriei, scrisă de istoricul Florin Ţurcanu. Apărută iniţial în limba franceză în 2003, volumul a fost tradus în limba română la Editura Humanitas, în 2006. Astăzi se vinde la jumătate de preţ, dacă aveţi norocul să o mai prindeţi pe raft.  Autorul parcurge viaţa lui Eliade într-un stil accesibil, fluid, îmbietor. Firul biografiei principale e flancat permanent de tablete biografice ale oamenilor din viaţa lui Eliade, fie aceştia persoane din proximitatea lui fizică – prieteni, colegi de redacţie, profesori, familie – sau oameni a căror personalitate sau operă l-au influenţat. Incursiunile în opera sa dau dovada erudiţiei şi vizează mai ales scrierile sale nonficţionale. Istoricii literari poate nu ar fi mulţumiţi de abordarea lui Florin Ţurcanu, care pare să excludă cu răceală analiza literară în avantajul investigaţiei biografice. Accesul la sursele din SUA şi din România, numeroasele interviuri luate contemporanilor lui Mircea Eliade şi bibliografia consistentă l-au ajutat pe autor să ofere o lăudabilă viziune de ansamblu asupra vieţii istoricului religiilor. O introducere în lumea pământeană a lui Eliade strânsă în 600 de pagini.