Spre Levant, monşer!

Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, (trad. Maria Berza), București, Humanitas, 2011.

Sir Sacheverell Sitwell (1897 – 1988) a fost unul dintre puținii englezi de sânge albastru care au vizitat România înaintea  prințului moștenitor Charles. Educat la Eton și Oxford, experimentat în arta scrisului și în arta criticii… de artă – cultivată în numeroasele călătorii prin Europa, Sacheverell Sitwell a primit în 1937 invitația familiei (boierești) Callimachi (Anne-Marie și Jean Callimachi) de a vizita România Mare. După patru săptămâni (septembrie 1937) petrecute pe meleagurile României, Sitwell a publicat impresiile la Londra, în 1938, într-un volum bogat ilustrat (pe care ediția de față le conține).

Curiozitatea demnă de un turist activ l-a determinat pe autor să caute pitorescul oamenilor și locurilor. Într-o incursiune aproape etnografică, a reușit să întâlnească, să observe și să fotografieze țiganii lăieți și pe cei căldărari, birjarii muscali din București și Galați, lipovenii din Delta Dunării, turcii, tătarii și găgăuzii din Dobrogea, evreii, rutenii și huțulii din Bucovina, nemaipunându-i la socoteală pe români, cu costumele lor fermecătoare. A avut norocul să întâlnească în călătoria sa o nuntă din Rucăr, un bâlci la Mănești, iar în București a sfârșit prin a fredona „Ionel, Ionelule”, prins de la grădinile de vară aglomerate.

Se poate cultiva absolut orice, oriunde în România. Iar subsolul mai are pe lângă petrol și însemnate zăcăminte de cărbune și fier. Cartea de față nu se preocupă însă de aceste lucruri, ci de oamenii care trăiesc în țara aceasta și de trecutul lor, așa cum este exprimat prin clădiri și opere de artă. (p. 17)

Sensibilitatea lui Sitwell pentru artă l-a determinat să acorde o mai mare importanță scoarțelor oltenești, costumelor tradiționale, portretelor de fanarioți, dar mai ales arhitecturii și picturii bisericilor. Pentru el, biserica de la Curtea de Argeș era „lucrul cel mai nereușit din România”, fiind o „fanfaronadă armenească”, dar mănăstirile Hurezi/Horezu, Sucevița și Voroneț (cărora le face un lung elogiu, comparându-le cu schiturile de la Meteora, Mistra și Muntele Athos) l-au impresionat cu adevărat. Când e vorba  de obiectivele din orașe, devine expeditiv.

Față de evreii așchenazi din Bucovina, Sacheverell Sitwel nu a arătat prea multă condescendență, considerându-i mai degrabă o problemă pentru viitor (datorită numărului crescând și mizeriei în care trăiau; poate că și costumul lor anost, negru, nu mulțumea ochiul criticului de artă), referindu-se chiar  la planul Madagascar.

Mai importantă, pentru România și pentru lume, este păstrarea caracterului său autentic. România e încă nealterată. (…) Mai mult decât atât, sub o guvernare inteligentă, ea are posibilități nelimitate datorită vitalității neamului său, care a traversat secolul al XIX-lea în starea sa originară. Să sperăm că România nu va avea niciodată orașe de peste un milion de locuitori. (p. 21)

Călătorul britanic a încercat să guste câte puțin din toate zonele, fiecare cu specificul ei. Având parte numai de timp frumos, a ajuns la următoarele destinații (vizitându-le pe regina Maria și pe Martha Bibescu), urmând să părăsească România pentru a continua drumul prin Polonia:

Sighișoara, Sibiu, valea Oltului
Cozia, Govora, Horezu, cula Duca
Curtea de Argeș, Câmpulung, Rucăr
Brașov, Bran, Sinaia, Mănești
București, Mogoșoaia
Galați, Vâlcov, Dobrogea, Balcic
Bucovina, Hotin, Sighetu Marmației

Cartea are peste 50 de fotografii și traducerea într-o română despuiată de neologisme oferă netezimea unei lecturi-frescă, cu gândurile recuperând  meleaguri și timpuri pierdute.

Sursa articolului: Academia Cațavencu, 30 martie 2011.

art-historia.blogspot.com înseamnă investigaţii meticuloase privind amănunte ale istoriei românilor. Afişele Art Historia înseamnă reconstituiri fascinante ale localităţilor, costumelor din alte vremuri. Muncă de Sisif, muncă de bijutier dacă stai să gîndeşti ce mică ne e istoria. Radu Oltean este omul care vede mai bine istoria: fiindcă ne-o ­de­senează.

Reporter: Ce istorie are românul?
Radu Oltean: Păi, ce-i istoria? Căutarea şi înţelegerea întîmplărilor şi a vieţii oamenilor din trecut? Sau o formă de propagandă pentru promovarea sentimentului de mîndrie naţională? Căci, din 1848 pînă mai ieri, istoria noastră a tot fost cam a doua variantă. România a tot avut nevoie de susţinere politică din partea istoriei. Iar acum, pentru prima oară, istoricii încearcă să scoată istoria din zona clişeelor naţionaliste. Însă acest lucru este foarte greu.

Rep.: Care-i voievodul nostru respectabil?
R.O.: Voievod sau şef al statului? Căci eu l-aş pune aici tot pe bătrînul Carol I. Cu cît citesc mai mult, cu atît sînt mai impresionat de ceea ce a realizat. Neamţul a reuşit să scoată parcă ce era mai bun din român. Dacă e să aleg un voievod neaoş, parcă m-aş opri la Brâncoveanu. A fost cu adevărat un tip grozav. Împreună cu fraţii Cantacuzino au făcut treabă excelentă şi ar fi făcut şi mai mult dacă nu ar fi intrat în conflict cu otomanii.

Rep.: Care-i cel glorios?
R.O.: Glorios? Glorios e un tip care a purtat multe războaie şi le-a cîştigat pe majoritatea? Deşi e un clişeu, l-aş pune aici pe Ştefan cel Mare. Fiindcă omul chiar a avut neobişnuit de multe succese miltare. Însă ideea de „glorie“ nu ar trebui să facă parte din sfera istoriei, ci din zona „promovarea spiritului patriotic“, care e altceva.

Rep.: Care-i cel „gonflat“?
R.O.: Gonflaţi au fost foarte mulţi lideri politici şi militari din istoria noastră. Au fost vremuri în care România avea nevoie mare de eroi. (Nu că nu ar avea şi acum.) Şi au fost transformaţi în nişte „icoane“ despre care nu puteai avea dubii. Însă acest lucru a fost specific tuturor ţărilor. Francezii, de exemplu, au excelat în chestia asta. Să îţi eroizezi strămoşii e ok. Rău este cînd istoria se reduce la acest nivel, cînd istoria lui Mihai Viteazul se opreşte, în imaginarul colectiv, la Amza Pellea care fuge pe cal cu barda în mîna stîngă, precum statuia de la Universitate, sau declamînd demn despre pohta ce-a pohtit el.

Rep.: De ce trăim din mituri?
R.O.: Miturile sînt absolut necesare spiritului uman. Ca şi religia. Oamenii au nevoie ca de aer de zei, mituri şi legende. Problema e atunci cînd la nivelul marelui public mitul se suprapune pe istorie. Iar rezultatul e numit tot istorie. Am citit nenumărate basme cu parfum de lucrare ştiinţifică despre geto-daci, scrise de diletanţi, şi care, promovate pe net sau în presă, au devenit certitudini pentru publicul neavizat (majoritar). Miturile, vechi sau moderne, pot deveni rapid istorie sigură (în imaginarul popular) dacă gîdilă într-un mod plăcut ego-ul poporului. În schimb, momente din istoria reală, corect documentate, sînt ignorate sau provoacă „bătălii“ şi patimi aprinse dacă spun lucruri care nu sînt pe plac naţiei.

Rep.: De ce le este frică istoricilor?
R.O.: Istoricilor cred că le este frică – din perspectiva mea, de outsider – de părerea propriilor colegi. Majoritatea covîrşitoare a istoricilor scriu exclusiv în periodice de specialitate, unde se citesc între ei. Sau ocazional publică cărţi grele, academice. Se feresc ca de naiba să scrie cărţi de popularizare. De aceea, de exemplu, Neagu Djuvara e atît de iubit de marele public şi dispreţuit de unii istorici. Este o mare nevoie de cărţi de istorie frumoase şi accesibile.

Pagina festivalului: www.festival-idis.ro
Expoziţie de fotografie Inge Morath, la Muzeul Ţăranului Român

Idisul – este limba evreului din Estul, Centrul si Rasaritul Europei. Limba Hasidimilor, dar si limba începutului renasterii literaturii evreiesti moderne.

Limba lui Shalom Aleichem. Limba pe care bunicii nostri o vorbeau în casa, limba cantecelor, limba primelor ziare evreiesti. Limba unui adevarat univers ce a fost nimicit de catastrofa Holocaustului. O limba care este mai mult decat un mijloc de comunicare – ea este o întreaga cultura trans-nationala. Idisul este limba teatrului lui Avram Goldfaden, care a aparut chiar aici, pe meleagurile romanesti, la Iasi, în 1876. În idis îsi interpretau melodiile trubaduri evrei numiti “klezmorim”, invitati sa cante la diferite evenimente sociale, fie ele evreiesti sau crestine. Klezmer-ul s-a nascut din melodii laice, dansuri populare, cantece liturgice evreiesti precum si “niggunim” acele melodii simple, fara cuvinte, ale evreilor ortodocsi, profund influentate de muzica popoarelor cu care traiau împreuna.

Eduard Kupferberg,

Director Festival

Opera lui Tudor Banuş – ilustrator, gravor, pictor – a fost de curând pusă pe hârtie lucioasă de către editura Institutului Cultural Român (Tudor Banuş, Parc(o)urs, Bucureşti, Editura ICR, 2010). Mi-ar plăcea să achiziţionez nişte numere din ziarele/revistele cu care a colaborat. Stările de spirit pe care mi le creează lucrările lui sunt asemănătoare cu cele conferite de Hieronymus Bosch, Otto Dix, Brueghel cel Bătrân, expresionişti.

Născut pe 8 iulie 1947 la Bucureşti, Tudor Banuş a absolvit Institutul de Arhitectură şi Urbanism în 1971, iar din 1972 s-a stabilit la Paris, unde a studiat tehnicile picturii în ulei şi gravurii la Facultatea de Belle-Arte. În 1975 a vernisat prima expoziţie personală, la Galeria Shakespeare & Co de lângă Catedrala Nôtre-Dame, urmată, de-a lungul timpului, de peste 60 de expoziţii personale la Paris, Bruxelles, Londra, München, Hamburg, Viena, Geneva, Basel, New York etc. A fost colaborator la publicaţiile New York Times şi Le Monde și a ilustrat numeroase cărţi – printre care, în România, Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu. (ICR)

Pictorul de origine italiană şi plimbat pe la Londra şi Paris – un academist cu nuanţe impresioniste, ale cărui picturi sunt bogate surse istorice ale coloratului sfârşit de secol XIX – e mai degrabă cunoscut drept portretistul doamnelor din înalta societate fin de siecle. E rândul bărbaţilor: