Spre Levant, monşer!

Horia Creangă  e mai puțin cunoscut prin opera sa arhitecturală decât prin faptul că a fost nepotul lui Ion Creangă. Pentru marele public, filiația a fost întotdeauna interesantă și a servit drept argument pentru a fi emise judecăți de valoare (vezi mai proaspătul caz Vladimir Tismăneanu). În privința arhitectului modernist Horia Creangă, cel care a proiectat în perioada interbelică imobile recunoscute de bucureșteni (ex. blocul Aro/cinema Patria de azi) și de brașoveni (hotelul Aro/Carpați/Aro Palace), ni s-a ivit un incident care confirmă vorba românească „așchia nu sare departe de trunchi”.

În mai 1907, la 26 de ani de la scrierea „Amintirilor din copilărie”, Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor comunica Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (condus pe atunci de Spiru Haret) un raport în care se făcea următoarea reclamație:

În ziua de 17 mai curent, elevii s-au adunat la Arenele Romane și, în loc de a face repetițiile de gimnastică în liniște, s-au dedat la adevărate devastări, au spart geamuri, au zgâriat clădirile și fântâna din parc pentru a-și săpa numele, au rupt bănci, în fine au făcut totul pentru a aduce pagube bunei întrețineri a parcului și a clădirilor.

Serbarea școlară anuală de gimnastică era programată pentru ziua de 21 mai în interiorul Arenelor Romane, inaugurate cu un an în urmă în cadrul Expoziției jubiliare din București, organizate cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I (ansamblul arhitectural și peisagistic a rămas ulterior cu denumirea de Parcul Carol, fiind în perioada comunistă modificat prin construirea mausoleului „eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”).

Revenind, așadar, în timpul repetițiilor cu elevii de la liceele bucureștene, câțiva dintre aceștia au vandalizat noua construcție, rezultatul unei anchete inițiate de însuși ministrul Spiru Haret fiind următorul: mai mulți elevi (printre care unul de la Sf. Sava) furaseră becuri, bucăți de sârmă și lanțuri, un elev de la Șincai a spart niște dale de marmură, iar doi „au scos bucăți de ciment din lojile de sus și aruncau cu ele în elevii ce se aflau jos în arene”. Făptașii au fost sancționați cu exmatricularea pe 6 luni și chiar cu repetenția.

În grupul școlarilor vandali se afla și Horia Creangă, elev în clasa a II-a (echivalentul clasei a VI-a de azi) la liceul Cantemir, acuzat de furtul unor „lămpi electrice” (obiecte a căror prezență nu era firească în casele bucureștenilor de atunci) și pedepsit cu exmatricularea (bunicul său probabil că ar fi râs nostalgic la auzul faptei condamnate). Tatăl incriminatului (deci fiul lui Ion Creangă), căpitanul Constantin I. Creangă, a intervenit prompt direct la ministru, luând iritat apărarea odraslei sale: „Resping însă cu cea din urmă indignare învinuirea ce i se aduce copilului meu, de hoț și devastator sălbatec! (…) Soiul și firea lui, temperamentul lui artistic și creșterea pe care i-am dat-o îl pun la adăpostul oricărei învinuiri de asemenea natură”. Și pe vremea aceea (mai bine zis „și azi, ca pe vremea aceea”), un părinte cu un statut de luat în seamă în societate putea influența actele de educație. Răspunsul dat a fost pe măsură: dacă va plăti dauna, va fi reprimit imediat în școală.

Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar nr. 2038 / 1907.

interviu luat de Stelian Țurlea și publicat în „Ziarul financiar. Ziarul de duminică”, 22 octombrie 2009 (link).

Multe dintre cartile sau articolele de specialitate au fost scrise dupa stagiile de documentare in arhive din SUA, Marea Britanie, Cehia, Ungaria. Era firesc ca de la acest aspect sa inceapa discutia noastra.

- Forumul European pentru Istorie si Cultura este o fundatie infiintata cu zece ani in urma, care isi propune dezvoltarea legaturilor culturale cu comunitatile românesti de peste hotare, dar in primul rând cu românii de peste Prut. Forumul a desfasurat pâna in primavara acestui an o intensa activitate stiintifica si culturala, organizând in fiecare an câte doua intâlniri la Bucuresti, Chisinau, Busteni si Balti cu studenti, cercetatori, cadre universitare, ziaristi. Aveau loc dezbateri in jurul unei teme centrale, de istorie recenta sau mai indepartata, calatorii de studii. Dar, in urma deciziei fostului Parlament de la Chisinau de a interzice accesul in lipsa unei vize (care se obtinea in conditii mai dificile decât obtineam noi cu ani in urma o viza pentru Franta, sa spunem), activitatea noastra a fost suspendata. Acum insa sunt conditii noi pentru a relua si chiar a ne amplifica activitatea. Sper sa gasim in urma noastra tineri care sa duca mai departe ceea ce am inceput.

Trecutul României e într-o mică măsură dat la iveală. Din cât e dat la iveală, o mare parte e spoială trecută prin ideologii de tot felul, diletantism, prostie aplicată cu zel. Dincolo de noianul de deşeuri istoriografice se ivesc întotdeauna, pure şi promiţătoare, documentele de arhivă. Dacă se ivesc…De cele mai multe ori arhivele nu ni se dezvăluie aşa cum am dori. Problema nr. 1 ţine de informare. Cercetătorul e nevoit încă sa caute acul în carul cu fân. Şi pe lângă el cade fânul din căruţă. Fonduri blocate, deteriorate, aruncate cu sacii din lipsă de spaţiu de depozitare. Şi aici avem problema nr. 2, lipsa spaţiului. Ajungând în sala de lectură, tot entuziasmul cercetătorului e temperat de sistemul de funcţionare a arhivelor, la rândul lor instituţii ale statului român (aşadar, ştim la ce să ne aşteptăm, dar tot naivi intrăm). Deci, problema nr. 3: sistemul învechit de gestionare. Faptul că documentele sunt împrăştiate pe la diverse direcţii judeţene fac imposibilă o istorie serioasă a Transilvaniei scrisă de un istoric din Tulcea atâta timp cât documentele care zac într-un depozit de arhivă nu sunt scoase la lumină în mod organizat prin publicare. Aşadar, problema nr. 4: lipsa logisticii pentru publicarea documentelor. Una dintre “buboaiele” purulente ale românilor e lipsa de interes pentru cultură. Într-o ţară în care economia e o problemă, cum să te aştepţi să-i fie mai bine culturii? E şi normal ca spiritul să stea la coadă după stomac. În plus, spiritul mai stă la coadă şi după ignoranţa care ucide multe posibilităţi de revigorare culturală. Să fim mândri că am dat un Brâncuşi, un Eliade sau un Cioran e prostie curată. Plecarea lor a fost zborul de pe o baltă puturoasă.

Revenind la arhive, lumina se zăreşte la Bucureşti. În ultimele luni, oameni din Arhivele Naţionale ale României au pus la punct site-ul instituţiei pe care o reprezintă. Listele cu fonduri date în cercetare în fiecare direcţie judeţeană, unele inventare de  fond şi colecţie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unele numere din “Revista Arhivelor” şi alte publicaţii au fost făcute publice şi pe internet, marele partener al “liberalismului informaţional”. Iniţiativa e tardivă şi mai sunt multe de făcut, dar e un început promiţător. Informaţia trebuie lăsată să circule. Asta e menirea ei, altfel îşi pierde valoarea. La sălile de lectură cel mai bine stă tot sediul central din Bucureşti (Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cu intervale de satisfacere a cererii de 1-2 zile. Nu ştiu cum stau filialele judeţene în privinţa promptitudinii, dar ştiu că la Direcţia Municipiului Bucureşti (DMBAN) a durat 7 zile să mi se aducă – parţial! – documentele. Dacă Arhivele Naţionale sunt, să zicem, în convalescenţă, Arhivele Militare sunt bolnave rău. Cum e armata, aşa îi sunt şi anexele. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cred că e bine organizată, din moment ce este cea mai “fierbinte” arhivă din ţară astăzi. Nu am ajuns în ea, aşa că cine a fost e rugat să ne împărtăşească din experienţa sa acolo.

Comorile arhivistice rămân îngropate (ţin să precizez că în unele cazuri ele îşi pierd menirea – aceea de a fi date posterităţii – cu ajutorul persoanelor angajate să le gestioneze, persoane care se transformă în nişte paznici zeloşi, suspicioşi şi exclusivişti ai fondurilor ce le-au fost date în păstrare) în muzee, biblioteci, instituţii de învăţământ. Conţinutul acestora e cu atât mai puţin accesibil cu cât nu sunt puse în aplicare modalităţi de promovare a acestora. De cele mai multe ori, aceste instituţii ne lasă să mirosim plăcinta, dar nu ne dau voie să o gustăm. Munca de cercetare a unui istoric se ciocneşte, prin urmare, de aceste drumuri oneroase şi demoralizante, la capătul cărora puţin mai ajung. Restul se transformă pe parcurs în compilatori: cărţi sunt destule.