Spre Levant, monşer!

Ati vazut vreodata un film romanesc?

Da, dar nu imi amintesc vreunul care sa fi fost prea important. Mi s-au parut pastise, proiecte care aveau aerul unor reproduceri, care refaceau trasee batute de alte traditii europene. Voi, romanii, aveti o cultura tare mimetica. Romania este invizibila in lume. In termenii culturii internationale nu ati produs mari muzicieni, nu ati produs mare literatura. Poate Enescu… Dar el a ramas o figura minora, locala… A activat in Parisul anilor ‘30, in special. Nu ati oferit nimic culturii europene. Ma intereseaza Romania tocmai pentru ca sinteti invizibili. Poate Zimbabwe are mai multa identitate decit Romania. Este o putere iesita din era coloniala afectata de tot felul de spaime legate de aceasta problema. Romania nu are nici aceste elemente. Read the rest of this entry »

Un colectiv de cercetare de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, condus de lectorul Constantin Bărbulescu, a elaborat proiectul intitulat Modernizarea lumii rurale in România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Dimensiunea sanitară şi igienică, care a obținut un grant CNCSIS. Unele rezultate ale cercetărilor au fost făcute cunoscute la București în cadrul unei conferințe de vinerea trecută, intitulată Lumea rurală românească în discursul elitei din epoca Regulamentelor Organice până la Primul Război Mondial, organizată de catedra de istoria românilor de la Facultatea de Istorie, Universitatea din București și la care au participat cu comunicări: Lidia Trăușan-Matu, Adriana Belu, Bogdan Popa, Silviu Hariton, Oana Mihaela Tamaș, Constantin Bărbulescu, Cristina Gudin, Ștefan Silviu Ciobanu și Alin Ciupală (ordinea prezentărilor). Masteranzi, doctoranzi și doctori s-au întâlnit „să pună diagnosticul” stadiilor – parțiale, periferice, segmențiale – modernizării în lumea rurală din România Mică de secol XIX. Pe hârtie va apărea în curând, retipărită și colecționată, întreaga legislație sanitară (sau cu implicații sanitare) din epocă într-un volum ce se va dovedi – cred eu – foarte util prin potențialul pe care îl va servi pentru viitoarele studii – care trebuie încă scrise – despre starea de sănătate a 80% din poporul de atunci.

Într-un număr din The Economist (nr. 8652, vol. 393, 10-16 octombrie 2009) un articol începea cu observația că încă există în Occident tentația următoarelor asocieri: „Muslim equals Arab equals hostile to the West” (p. 61). Pe lângă faptul că asemenea generalizări nu ar trebui să existe în societățile așa-zis „informate”, statistic Indonezia este statul cu cea mai mare populație de musulmani (203 milioane), urmată de Pakistan (174 mil.) și de India (160 mil.). Așadar, nici vorbă de arabi în top 3. Mai departe, Islam-ul nu mai poate fi caracterizat nici ca fiind asiatic. 15,3% dintre musulmani locuiesc în Africa Sudsahariană, iar 2,4% în Europa. În Americi de-abia se face simțit (0,3%). În Europa, temerile cresc (politically correct :-P, nu sunt temeri de ordin religios/identitar, ci de ordin economic, social etc.) cu privire la creșterea numărului de imigranți musulmani în statele din vest (Franța, Marea Britanie, Germania etc.). Totuși, țara europeană cu cel mai mare număr de musulmani rămâne de departe Rusia (16,5 milioane, adică 12% din populația țării) – e drept, cei mai mulți sunt concentrați în părțile asiatice, în zonele caucaziene și în zona Mării Caspice etc. Numărul total de musulmani estimat de PEW Research Center (Washington) este de 1,57 miliarde, adică 23% din populația mondială.

SAUL BELLOW, Iarna decanului (The Dean’s December), trad. Antoaneta Ralian, Iași, Polirom, 2005 (1982).

Un roman cenușiu, cu o întretăiere curioasă a celor două planuri – București = middle of nowhere, și Chicago = acasă – (zic curioasă deoarece ambele sunt sumbre). Pentru Saul Bellow, faptul că a venit în România împreună cu soția lui de origine română constituie un act de curaj, chiar un sacrificiu, dar și un prilej să reflecteze la problemele de acasă (un Chicago corupt, poluat, mizer). Punând pe hârtie textul, Saul Bellow face din punct de vedere cultural/istoric un exercițiu de reprezentare a celuilalt - fie el orașul – din celălalt bloc. În roman, contactul personajului principal cu lumea bucureșteană e minimă (dar poate suficientă?), iar acțiunea se concentrează în prima parte în jurul spitalului Elias (spital al nomenklaturii, din câte am înțeles). Cum romanul a fost lansat în 1982 (dar care o fi data manuscrisului?), e posibil ca unele descrieri ale Bucureștiului să-i fi fost date de soția lui după venirea lor în România în decembrie 1977. Anul 1982 oricum e relativ apropiat de momentul narațiunii, și încă poate da siguranța unor ridicări din sprâncene (de exemplu, penuria de bunuri de consum – nu numai alimentar – este sesizată în repetate rânduri; să înțeleg că fenomenul galantarelor goale a durat aproape un deceniu? sau exagerează – involuntar, uimit fiind – autorul?). O carte bine scrisă (până la urmă e Saul Bellow, laureat cu premiul Nobel – pentru cei care nu cred în „politizarea” premiilor Nobel), care ar trebui să își găsească cititori mai ales printre români.

Orașul era oribil! (p. 32)

- Ce țară bogată și minunată avem, îi spunea. Dacă ai putea cunoaște adevărata Românie! [recunoașteți acest tip de retorică?] (p. 32)

Cei de aici au mare interes să fie în relații bune cu Washington-ul. Sunt foarte preocupați de tratatele comerciale. și apoi, trebuie să-și întrețină în presă imaginea de liberalism. Independența față de patronii sovietici, câte un vot împotriva blocului, când și când, la Națiunile Unite. Toate niște prefăcătorii, bineînțeles. (p.160) – spune un amic al lui Corde (personajul principal), sosit și el în România.

- Da, orașul ăsta trebuie să fie cumplit văzut dinăuntru. Tu îl vezi dinăuntru. Eu nu sunt decât un VIP în trecere. Dar, din cât am putut vedea, mi-am dat seama că viața oamenilor de aici trebuie să fie mizerabilă, lipsită de confort, plină de amenințări și totodată plicticoasă. (…) Imaginează-ți ce însușiri sunt necesare ca să ajungi aici la putere, îți dai seama ce fel de oameni promovează Kremlinul. Niște câini. (p. 167) – spune același amic.

Blocurile de locuințe muncitorești și clădirile oficiale erau acoperite cu portrete uriașe ale președintelui. Fața lui înaltă de două-trei etaje flutura și dârdâia în rafalele de ploaie. Probabil că acesta era felul lui de a se opune stării de spirit prilejuite de Crăciun. Se interpunea. (p. 234-235)

De câte ori mă pregătesc să vin în România, mănânc mai mult. Anul trecut n-am reușit să găsesc în alimentarele din București decât cutii cu sare, borcane cu murături și varză acră. Din când în când apar pui. Pentru ouă trebuie să stai la coadă. Carnea e greu de obținut chiar și pe piața neagră. Pește, nici gând. Alte țări din blocul de răsărit s-au mai îndepărtat de planul agricol al lui Stalin. Aici însă, nici o abatere. Și cartofii sunt o problemă. Totdeauna când mă întorc sunt mai slabă. (p. 303-304) – spune soția lui Corde.

Carlos “Calica” Ferrer, Devenirea lui Che. Cea de-a doua şi ultima călătorie a lui Guevara prin America Latină, Bucureşti, Meridiane, 2008.

De data aceasta, descoperirea Americii Latine de către Ernesto (Che) Guevara este prezentată de un prieten din copilărie, foarte apropiat. Parcă adresându-se nepoţilor săi, Carlos Ferrer rememorează copilăria plină de peripeţii – a la Băieţii din strada Pal – în mijlocul unui mediu închegat de relaţiile inter- şi intrafamiliale din societatea burgheză argentiniană a anilor 1930-1940. După acest lung prolog, autorul relatează din memorie, sau cu ajutorul citatelor din jurnalele lui Che Guevara (Otra vez…), călătoria celor doi prin Bolivia (nevizitată de Che Guevara în prima călătorie), Peru, Ecuador, de data aceasta fără motocicletă. În Ecuador, Guevara hotărăşte să plece în Guatemala – pe atunci socialistă – ca să vadă cum este organizată această ţară, indignat fiind de inegalitatea şi nedreptatea socială din America Latină. Deşi are o mai mică valoare documentară (totuşi, ar putea fi o a doua voce pentru ceea ce a scris Che Guevara) decât jurnalele lui Che, cartea în versiune românească are o colecţie impresionantă de fotografii (puţinele care le-au rămas după pierderea unui enorm pachet de role de film). De remarcat este că cei doi au reuşit să se întreţină financiar bune perioade de timp pe baza reputaţiei argentinienilor de buni fotbalişti, confirmată în meciurile inopinate pe care le-au jucat.

Fragmente:

Ernesto se întorsese din prima sa călătorie în America Latină fascinat de culturile indigene care dominaseră pe continent înainte de sosirea spaniolilor și citise considerabil pe această temă. Mereu vorbea despre sentimentul de inutilitate și angoasă care îl încercase de îndată ce observă contrastul dintre reminiscențele acelui trecut glorios, de exemplu Machu Picchu, și realiatea modernă trăită de urmașii acestor popoare: sărăcia, discriminarea și asuprirea. (p. 65-66)

…eu și Ernesto ne-am autodeclarat antiperoniști. Și, deși ernesto nu devenise încă un marxist, avea totuși idei socialiste. Nu îl lăsau indiferent sărăcia sau drama socială existentă în țară la acea vreme: foamea, șomajul și nedreptățile generate de diferențele sociale. (p. 75)

Ne-am trezit a doua zi dimineața tremurând – chiar și apa din toaletă înghețase! Indienii erau tot imperturbabili cu picioarele lor goale, cu obrajii umflați de un ghemotoc de frunze de coca pe care o molfăiau continuu. Coca are un efect anestezic – alină foamea, setea, oboseala și tristețea. Era antidotul natural împotriva peisajului sărac pe care îl traversam, melancolic asemeni unui șuierat îndepărtat de nai. (p. 99-100)

Câteva zile mai târziu ne beam cafeaua într-o cafenea din La Paz și am văzut pe viu umilința la care erau supuși indienii din Bolivia. O femeie se bucura împreună cu copiii ei de ceaiul de după-amiază, în timp ce bona copiilor ședea pe podea, iar ei îi aruncau rămășițe ca să mănânce și ea, ca și cum ar fi fost un câine. (p. 105)

În anii 1950, a fi argentinian era ca o scrisoare deprezentare pentru restul Americii Latine. Inspiram afecțiune, precum și un pic de invidie. Fotbalul argentinian și tangoul erau în plină glorie, împreună cu cinematograful și peronismul – toate erau un izvor de conversație și îți permiteau să pari un cineva interesant. (p. 165)

La sfârşitul lunii octombrie a fost organizată la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” conferinţa cu tema Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea. La acest eveniment au participat în jur de 25 de profesori şi cercetători din ţară, cu o paletă mai largă de comunicări decât mă aşteptam. S-a vorbit cu precădere despre evrei, în acord cu importanţa acestora în rândul minorităţilor din România lui Carol I, dar şi despre armeni, ceangăi, turci, bulgari, greci, ţigani, germani. Iată mai jos lista celor prezenţi:

• Mihail Ioan Opriţescu
• Vasile Ciobanu
• Sorin Iftimi
• Constantin Ardeleanu (ocupându-se de sudiţii britanici – persoane protejate de Marea Britanie – din Galaţi, a subliniat faptul că aceştia erau greci în proporţie de 90%, organizaţi în reţele complexe)
• Delia Pohrib
• Dan-Nagy Pienaru (a prezentat comunitatea turcă din insula – acum dispărută sub lacul de la Porţile de Fier – Ada Kaleh)
• Mihai-Răzvan Ungureanu, care doar a citit comunicarea lui Dumitru Ivănescu, absent.
• Victor Neumann (care a repus în discuţie problema reconceptualizării naţiunii în istoriografia română)
• Sorin Antohi (a făcut o incursiune în istoria ideilor pornind de la scrierile lui Alecu Russo)
• Apostol Stan
• Raluca Tomi
• Silviu Văcaru
• Andrea Varga
• Elena Siupiur
• Ştefan Petrescu
• Radu Tudorancea
• Viorel Achim (cu lucruri interesante despre ţigani şi aboliţioniştii români)
• Silvana Rachieru
• Florin Anghel
• Costin Scurtu
• Liviu Rotman
• Lya Benjamin
• Cătălin Turliuc
• Dietmar Müller
• Dumitru Vitcu
• Ana-Maria Vele

.

Pe 13-14 noiembrie, la Colegiul “Noua Europă”, a avut loc conferinţa cu titlul Imitatio-Inventio: The  Rise of ‘Literature’ From Early to Classic Modernity. Aşa cum reiese de aici, această întrunire cu participare internaţională a atins probleme de istorie a literaturii în manieră interdisciplinară. Cu toată bunăvoinţa de care am dat dovadă, recunosc că subiectele m-au depăşit, fiind ultraspecializate. De exemplu, faimosul istoric Carlo Ginzburg (teoreticianul microistoriei, profesor la universităţile din Pisa şi Los Angeles) a avut o comunicare cu tema The Artist as Counterfeiter, o plimbare prin filosofie, semiotică, alchimie, teologie şi alte discipline. S-a putut observa cât de relaxaţi erau cercetătorii străini şi cât de încordaţi, cei români – marcaţi fiind, probabil, de un complex de inferioritate “culturală”, să-i zic aşa. Am mai audiat prezentarea lui Patricia Parker (de la Stanford University), Constructing Shakespeare in the Eighteenth Century (and Beyond), ajungând la concluzia că opera lui Shakespeare pe care o citim azi nu prea mai este originala operă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Alţi participanţi: Gordon Campbell, Sorana Corneanu, Dennis Costa, Gabriela Dragnea-Horváth, Christoph Ehland, Herbert Grabes, Flavio Gregori, Mihaela Irimia, Dragoş Ivana, Ludmilla Kostova, Ivan Lupić, Stefania Montecalvo, Michael McKeon, Mirosława Modrzewska, Stefania Montecalvo, Andrea Nagy, Petruţa Năiduţ, Mădălina Nicolaescu, Naji Oueijan, Stephen Prickett, Martin Procházka, Ignazio del Punta, John Roe, Trevor Ross, Raffaele Ruggiero, Jukka Tiusanen, Margit Sichert, Jorge Bastos da Silva, Lubomir Terziev, Jukka Tiusanen, Stefan Uhlig.

Şi la Facultatea de Istorie am participat, tot ca spectator, la conferinţa organizată de Centrul de Istorie a Imaginarului, numită Imaginarul Alterităţii (3-4 decembrie). Au participat studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cercetători tineri, de la Istorie şi de la Litere. Iată titlurile secţiunilor:

• Abordări conceptuale ale imaginarului alterităţii
• Imaginarul alterităţii în Antichitate
• Ipostaze ale alterităţii etnice
• Ipostaze ale alterităţii medicale
• Exilul ca literatură a alterităţii
• Ipostaze ale alterităţii religioase
• “Germanii” în imaginarul românesc
• Simboluri ale alterităţii în comunism şi postcomunism

Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, (trad. din engleză Mihaela Constantinescu şi Sofia Oprescu), Bucureşti, Humanitas, 2000, 400 p.

Maria Todorova reprezintă unul dintre puţinele cazuri de istorici care, rupţi de mediul originar prin emigrare, continuă să trateze istoria spaţiului de provenienţă cu deschiderea şi obiectivismul inerente unei activităţi strălucite de cercetător în domeniul istoriei. Născută şi instruită în Bulgaria comunistă (a absolvit Universitatea din Sofia în 1971), dumneaei va institui o tradiţie de familie, urmându-şi tatăl, pe Nikolay Todorov, în domeniul istoriei. Doctoratul în istorie obţinut în 1977 şi activitatea academică în cadrul Universităţii din Sofia îi vor conferi experienţa ştiinţifică ce o va ajuta să se afirme pe „scena” academică din Statele Unite ale Americii, începând cu anul 1988. Activitatea profesorală şi de cercetare se va amplifica după emigrarea americană, luând totodată un plin contact cu civilizaţia Occidentului.

Ca urmare a acestui benefic contact cu Occidentul, cercetătoarea de origine bulgară s-a confruntat cu mentalitatea americană privind spaţiul ei originar, Balcanii. Una din consecinţele acestor contacte postcomuniste a fost elaborarea volumului despre care vom vorbi în continuare, intitulat în original Imagining the Balkans şi tradus în româneşte sub titlul Balcanii şi balcanismul. Volumul are structura unei lucrări ştiinţifice, fiind deschis de o introducere şi finalizat de un capitol consacrat concluziilor, urmat de un aparat critic bogat. Bibliografia extinsă şi cuprinzând cele mai noi contribuţii, în diverse limbi, legate de tema abordată dă dovadă de erudiţie şi deschidere, trăsături ce se vor evidenţia şi din conţinutul lucrării. Cele şapte capitole care constituie corpul propriu-zis al volumului sunt de mărimi asemănătoare şi urmăresc un anumit plan, care decurge în sens cronologic în cadrul capitolelor.

Problema principală (PP) cu care se confruntă autoarea este cea a amplasării termenului de balcanism în câmpul curentelor de gândire sau de opinie, printre celelalte „-isme”, deci definirea şi caracterizarea conceptului. Mare parte din conţinutul acestui volum va fi destinat definirii acestui termen. Prima subproblemă (P1) apare încă din Introducere, fiind vorba de ipoteza conform căreia „balcanismul nu reprezintă doar o subspecie a orientalismului” (p.22). Maria Todorova se poziţionează în faţa lucrării lui Edward Said, Orientalism, şi trasează trăsăturile Balcanilor în raport cu cele ale Orientului. Dumneaei preia modelul lui Said, dar îl revizuieşte şi îl îmbunătăţeşte. Aşadar, urmărind să dezvolte un fenomen similar, dar nu identic, cu orientalismul, autoarea enunţă „concreteţea istorică şi geografică”,„concreteţea neimaginativă”, „metaforele masculine”, „statutul tranzitoriu” (din puncte de vedere geografic şi al dezvoltării)– ale Balcanilor -, în contrast cu „natura intangibilă”, „exotismul”, „metaforele feminine”, statutul anti-occidental – ale Orientului (p.26-34). Concluzia la care tinde să ajungă Maria Todorova este aceea că Balcanii sunt „construiţi nu ca alteritate, ci ca un sine incomplet” (p. 37), un „ţap ispăşitor” sau „acea parte necivilizată, întunecoasă, din interior” a Europei (p. 294). În felul acesta, dumneaei doreşte să rezolve o a doua suproblemă (P2), cea legată de poziţia balcanismului între europocentrism şi orientalism. A treia subproblemă (P3) se referă la definirea Balcanilor din perspectivă istorică („Ce sunt, atunci, Balcanii?”, p. 253). Maria Todorova avansează ipoteza conform căreia Balcanii sunt „echivalenţi cu moştenirea lor otomană” (p.30).

În privinţa surselor şi a metodologiei, cercetătoarea adoptă principiile istoriografiei anglo-saxone. Sursele sunt în proporţie majoritară literare, acoperind o mare gamă şi datorită etinderii cronologice (secolele XV-XX). Ele se întind de la relatări de călătorie, scrieri umaniste sau enciclopedice, filozofice sau de critică literară, până la articole din presă, discursuri politice sau beletristică. În general, sursele provin din mediul intelectual, educat. Datorită faptului că mentalul colectiv, al masselor, cu privire la Balcani nu este analizat la fel de temeinic, autoarea se limitează la a defini un balcanism al elitelor. De fapt, tocmai acest lucru a frapat-o, faptul că circulă stereotipuri atât de puternice despre Balcani în lumea educată occidentală. O altă trăsătură a surselor este cea privind spaţiul de provenienţă, predominant vest-european şi american. Aşadar, ea se va limita la definirea balcanismului din perspectiva occidentală. Totodată, cartea se va adresa, chiar dacă nu programatic, Occidentului şi va evidenţia pe alocuri un stil uşor apologetic. Totuşi, subiectivismul istoricului de origine bulgară este redus la minim, fapt care denotă profesionalismul pentru care Maria Todorova este pozitiv apreciată în mediul ştiinţific.

Deosebit de importantă este definirea termenilor puşi în discuţie, ceea ce va şi face Maria Todorova în primul capitol, intitulat „Balcanii. Nomen”. Dumneaei îşi va pune întrebarea „Care este deci povestea numelui Balkan?” (p.44), prezentând parcursul lui Balkan de la numele unei unităţi geografice la denumirea unei peninsule, evidenţiind canalele sau direcţiile de propagare a numelor, în paralel cu apariţia şi circulaţia numelui de Europa de Sud-Est cu variantele sale (Sudösteuropa etc.). În acest sens, trece în revistă menţionările cu privire la munţii Balcani, la peninsula Balcanică, şi defineşte termenii de lucru, respectiv balcanicii (albanezii, bulgarii, grecii, românii, şi majoritatea foştilor iugoslavi) şi balcanizarea (din perspectiva relaţiilor internaţionale şi din perspectiva instituţională). În adaos, subliniează eroarea pe care unii europeni au făcut-o atribuind balcanizarea perioadei de după Războaiele Balcanice, şi nu perioadei în care statele balcanice şi-au câştigat independenţa faţă de Imperiul Otoman (p.60-61).

Al doilea capitol, intitulat „Balcanii ca autodesemnare”, porneşte de la întrebarea „Ce simţi când eşti numit balcanic?” (p.68), şi redă „imaginile şi emoţiile actuale, aşa cum apar ele în regiune” (p.68). Analizând locul în care se situează diferitele naţiuni balcanice şi turcii în raport cu Balcanii şi cu Europa, autoarea conchide în felul următor: „Între toate naţiunile balcanice, bulgarii împărtăşesc toate frustrările faptului de a fi balcanic şi totuşi sunt singurii care îşi iau în serios balcanitatea” (p.92). Observaţiile subliniază trăsături ale autodesemnării: homo balkanicus creat de balcanici nu face parte din arhetipul etnic, ci din noua oligarhie, e tipul parvenitului (p.73) din „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale; în toate cazurile balcanice avem de-a face cu autostigmatizări, pe lângă „diferite moduri de a ţine piept stigmatului”; balcanicii au conştiinţa „punţii între culturi” (p.96); balcanicii sunt „înclinaţi să-şi construiască orientalismele lor interne” (p.97). În felul acesta este atinsă subproblema P2, dar într-un mod episodic, continuată pe alocuri în următoarele capitole.

Următoarele trei capitole (3,4,5) pot fi luate în bloc. Acestea prezintă, prin masiva exploatare a surselor literare, modul în care s-a dezvoltat balcanismul occidental de-a lungul secolelor XV-XX, traseu al dezvoltării schematizat în titlul capitolului 5: „De la descoperire la invenţie, de la invenţie la clasificare” (p.184). Sunt catalogaţi veneţieni, habsburgi, germani, francezi, ruşi, britanici, americani. Autoarea nu crede în viziunea monolitică occidentală înainte de secolul al XX-lea, datorită faptului că „nu exista un Occident comun” (p. 182-183), iar după ce evidenţiază două tipare de percepţie pentru secolul al XIX-lea (aristocratic, burghez), este subliniat faptul că fiecare stat-naţiune occidental avea o tradiţie naţională, proprie, în perceperea Balcanilor (p.182). Pentru secolul al XX-lea, sunt aduse în prim plan violenţa, imaginea colectivă a Balcanilor spre deosebire de cea fragmentată (etnică), teoriile rasiale şi comunismul. La capătul acestei treceri în revistă a imaginilor occidentale despre Balcani, substanţa problemei principale (PP) este lămurită: balcanismul a suferit un dinamic proces de metamorfozare de-a lungul anilor, în funcţie de o sumedenie de factori. Aşadar, nu se poate vorbi de un balcanism etern, ci de avataruri ale acestuia. Şi Maria Todorova e conştientă de complexitatea acestei constatări la care s-a ajuns: ”Balcanii au o puternică ontologie care merită un studiu serios şi complex, o ontologie în profundă şi constantă schimbare” (p. 287). Primele două probleme (P1, P2) sunt clarificate prin puterea exemplelor, iar cercetătoarea constată: „Balcanismul a devenit, în timp, un substitut facil pentru descărcarea emoţională pe care o oferea orientalismul, scutind Occidentul de acuzaţiile de rasism, colonialism, eurocentrism şi intoleranţă creştină faţă de islam”.

Capitolul al şaselea este un excurs privind construcţia mitului Europei Centrale de către intelectuali unguri, polonezi şi cehoslovaci în anii ‘80-’90 ai secolului al XX-lea („emanciparea intelectuală a regiunii”,p. 236), ceea ce a dus la „subducţia” Balcanilor în plan secund, la ignorarea lor de către intelectualitatea occidentală.

Capitolul al şaptelea („Balcanii. Realia: Qu’est-ce qu’il y a de hors-texte?”), va dezvolta afirmaţiile din Introducere privitoare la moştenirea otomană (the ottoman legacy). Sunt identificate două mari interpretări ale moştenirii otomane, cea privind impunerea otomanilor faţă de cei cuceriţi, şi cea privind „simbioza complexă între tradiţiile turcă, islamică şi bizantină/balcanică” (p.257). Cea de-a treia subproblemă (P3) se dovedeşte mai complexă decât părea a fi, moştenirea otomană fiind caracterizată la nivel economic şi social, dar la nivelul mentalului, Maria Todorova anunţă pericolul ca mitologema „mentalităţii balcanice” să se transforme într-o mitologie înşelătoare (p.282-283). Ipoteza este verificată şi este infirmată la anumite niveluri, cum ar fi mentalitatea precizată. În plus ea este deturnată spre studiul evoluţiei percepţiei trecutului otoman. Problema moştenirii otomane rămâne deschisă şi constituie pentru acest volum o încercare timidă de a integra realitatea în contextul balcanismului, demers prea complicat ce nu priveşte această lucrare.

La o vedere superficială, autoarea ar putea fi acuzată de tezism, însă enunţurile dumneaei rămân la un stadiu incipient, de simple observaţii. Erudiţia şi cunoaşterea, dar şi indignarea, ce-i drept, explică siguranţa cu care face afirmaţii, majoritatea tranşante şi fără echivoc. În general, fiecare afirmaţie e însoţită de cel puţin un exemplu, ceea ce face totuşi lectura greoaie. Aparatul argumentativ nu e suficient de solid şi nici sistematizat, exemplele sunt culese şi sunt destinate doar susţinerii ideilor, nu verificării lor, ceea ce dă textului un caracter de prezentare. Foarte rar sunt folosite cuvinte precum „probabil”, „s-ar putea”, care să exprime o oarecare prudenţă. În felul acesta discursul din „Balcanii şi balcanismul” riscă să devină ţinta unor atacuri de critică metodologică. Aceste neajunsuri sunt scuzabile atâta timp cât textul se înscrie într-un registru eseistic, mai puţin ştiinţific şi mai degrabă publicistic. Sunt izolate afirmaţiile nefondate (sau fondate pe o opinie generală), cum ar fi „Nicolae Ceauşescu, cel mai odios dictator al Europei de Est” (p.214). Deseori, demontarea pe un ton ironic ale unor texte sau fapte ale occidentalilor, sau contraexemplele culese mai ales dintre atrocităţile Occidentului, arată cum inevitabil autoarea de origine balcanică este afectată de imaginile eronate despre poporul şi cultura ei.

E de admirat la Maria Todorova extraordinara deschidere către noile rezultate ale cercetărilor din diverse domenii adiacente istoriei ideilor, cum ar fi: semiotica şi ştiinţele comunicării, sociologia, psihologia (de exemplu, mecanismul psihologic al stigmatizării şi al autostigmatizării, p.96-102), filozofia, antropologia. De asemenea, exemplelor din sursele occidentale le este conferită putere de convingere prin contextualizarea lor, însoţirea lor de tablete biografice, care pot sugera factorii de distorsionare în perceperea Balcanilor.

În pofida unor greutăţi de lectură sau de urmărire a ideilor, dovadă a faptului că există foarte multe probleme adiacente temei, unele dintre ele lansate de autoare, lucrarea de faţă reuneşte expresiile percepţiei occidentale a Balcanilor într-un album critic de referinţă care constituie un semnal de avertizare împotriva prejudecăţilor, inflexibilităţii în gândire, şi lipsei contextualizării din mediul intelectual.