Castelul Huniazilor, colţ cu siderurgia română

Vremea urâtă din Braşov m-a făcut să îmi aduc aminte de ziua în care am fost “sus, la castel”, la fel de mohorâtă. După ce imaginea deprimantă a unui oraş [Hunedoara, pentru cei care nu ştiu] în agonie (fără extaz) ni s-a desfăşurat prin faţa ochilor, am purces către bijuteria arhitectonică ce lucea doar palid în acea zi: castelul Huniazilor. Importante faze de construcţie au fost executate în timpul lui Iancu de Hunedoara, rezultând o masivă fortăreaţă medievală. Ulterior, Gabriel Bethlen a iniţiat o serie de adăugiri şi modificări în sec. al XVII-lea, iar aspectul de astăzi, cu turnuleţe în stil neogotic, e rezultatul restaurărilor din secolul al XIX-lea (iniţiativa guvernului maghiar). După 1950 a avut loc repetate operaţiuni de restaurare. Chiar şi în vara aceasta se lucra în două porţiuni. Cum arăta castelul în timpul Corvineştilor, habar nu mai avem. Găsiţi mai multe detalii despre construcţie şi restaurare pe site-ul muzeului. Castelul este, într-adevăr, impresionant (mai ales din exterior), dacă facem abstracţie de melanjul arhitectural. Interioarele, în schimb, în afara unor tavane din lemn cu decoraţiuni, sunt sărăcăcioase, şi aici e vina muzeului. În afară de câteva piese de mobilier şi de câteva arme, restul suna a gol. Etichetele exponatelor erau laconice sau “lipseau cu desăvârşire”. Cu alte cuvinte, transpunerea în atmosfera acelor vremuri cerea un efort de imaginaţie suplimentar. Am ieşit în parte nelămuriţi, dar am fi putut contrabalansa minusurile muzeului măcar printr-o informare preliminară.

Koyaanisqatsi (1982)

Celor cărora le-a plăcut puterea şi frumuseţea imaginilor din Baraka şi Home, şi nu numai lor, le recomand acest film din 1982, unde în spatele camerei se află acelaşi Ron Fricke (Baraka), iar maestrul muzical este Philip Glass. Veţi vedea ce înseamnă cuvântul greu de pronunţat din titlu la sfârşitul filmului, care ne arată fragmente din SUA ca avanpost al modernităţii.

Aici găsiţi trailer-ul.

Cluj-Napoca, un “topos” al unei “mari bătălii naţionale”

Clujul este plin de statui, plăcuţe şi monumente de tot felul. Fiind prezent pentru prima oară în acest oraş, am remarcat cum puzderia de monumente poartă marca unor iniţiative mai mult decât fireşti. Venită puternic din spate, iniţiativa românească a fost de aşa natură încât să înnăbuşe urmele unui trecut maghiar. O întrecere naţională nu în săbii, ci în statui. Maghiarii, de data aceasta jucând “în deplasare” ba cu regimul monarhic, ba cu regimul comunist, ba cu regimul democratic al lui Gheorghe Funar (primar al Clujului în perioada 1992-2004), au fost reduşi la o tăcere “monumentală”. Iată cum stau lucrurile (atenţie la nume):

• În Piaţa Unirii (fostă Libertăţii) se află Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail (sec. XIV-XV) şi grupul statuar al regelui Matei Corvin (1902), pe care nu l-am putut privi de aproape, pentru că se afla în proces de restaurare (oare o să-l facă auriu şi pe acesta, cum e Mihai Viteazul din Bucureşti?). Se spune totuşi că inscripţia “Matthias Rex Hungarorum ” a fost redusă la “Matthias Rex” în timpul unui mandat al lui Gheorghe Funar. Aici asistăm la o interpretare modernă a naţiunii, care lui Matei Corvin îi era străină (identitatea lui Matei Corvin era de rege a Ungariei, nu a ungurilor).
• Paralel cu Piaţa Unirii se află româneasca Piaţă Avram Iancu. Iată ce întâlnim aici, în linie: bustul lui Alexandru Ioan Cuza, monumentul “Glorie Ostaşului Român”, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă (1923-1933), monumentul lui Avram Iancu (1993), susţinut de trei tulnicaşe stilizate. Peste drum se înalţă clădirea Operei şi Teatrului Naţional, flancată de statuile făcute la bandă ale lui Lucian Blaga şi Mihai Eminescu.
• În Piaţa Baba Novac se situează, evident,  statuia lui Baba Novac (1975), pe soclul căreia scrie: “Baba Novac. Căpitan al lui Mihai Viteazul, ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601″. Demascare irevocabilă, tovarăşi! Într-o carte din 1983 (nr. 2 din bibliografie) este trecut neutru: “ucis în ziua de…”. Textul ori a fost cenzurat la publicare, ori a fost dezvoltat ulterior, la o restaurare, numai un clujean ne-ar putea lămuri.
• Pe strada Mihail Kogălniceanu se află Biserica Reformată “Ştefan cel Sfânt” (al regatului Ungariei) (sec. XV-XVI), în faţa căreia este amplasată superba statuie a ecvestră a Sf. Gheorghe omorând balaurul (copie după cea din Praga, originalul fiind executat în 1373).
• Cum ieşi din Piaţa Unirii pe str. Eroilor, dai de un monument-clopotniţă închinat aniversării a 100 de ani de la Procesul memorandiştilor (1894-1994), cu un citat din Ioan Raţiu (“Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”, Cluj, 23 mai 1894).
• Pe dealul fostei cetăţui austriece, un loc de plimbare şi de belvedere, se înalţă un monument în forma hibridă de cruce-bisericuţă (1997) dedicat unor luptători din tabăra română şi sasă în timpul revoluţiei din 1848/1849. Textul de pe plăcuţă zice: “În această înălţime numită Cetăţuia şi în alte locuri din zona Clujului au fost executaţi un mare număr de români în campania de reprimare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. IN MEMORIAM Prefectul Alexandru Bătrânescu, tribunii Vasile Simonis, Vasile Turcu, Alexandru Ţicudi, marele istoric şi gânditor german Ştefan Ludwig Roth şi mulţi alţii. Unii, care au fost pomeniţi în documentele vremii, alţii, cei mai mulţi, ale căror nume au rămas necunoscute”.
• Pe faţada presupusei case în care s-a născut Matei Corvin sunt aplicate două plăci memoriale: una scrisă în maghiară (dezvelită în 1888), iar alta în română şi în engleză. Pe a doua placă se subliniază că “românul Matei Corvin” este “fiul marelui oştean Iancu de Hunedoara” şi “cel mai mare rege al Ungariei”. Transferul a reuşit!
• În Piaţa Mihai Viteazu, se află, v-aţi prins, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (1976), cu o înălţime de 7 metri.
• În piaţeta din faţa bisericii Franciscane se află Obeliscul Carolina (amplasat în acest loc din 1898), ridicat în 1831 în amintirea vizitei efectuate de împărăteasa Carolina şi împăratul Francisc I în 1817, fiind primul monument public laic al oraşului. Astăzi, basoreliefurile sale sunt parţial distruse.

Concluzia pe care o pot trage în urma acestei treceri în reviste (mai sunt multe monumente ridicate de români în ultimul secol) se împarte în două subpuncte:

1. În ansamblul arhitectonic al oraşului, monumentele din secolul al XIX şi începutul secolului al XX-lea, ridicate de autorităţile austriece sau maghiare, se încadrează armonios. În schimb, monumentele româneşti arată de cele mai multe ori ca nuca în perete, pe lângă faptul că nu dau dovada unei măiestrii artistice.

2. Mă bucur, ca tânăr istoric wannabe, că există materiale de discuţii şi de analiză, dar mă întristează faptul că autorităţile române de la sfârşitul secolului al XX-lea au adoptat o poziţie de tipul celei ungare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Găsiţi imagini şi aici.

Surse bibliografice:
1. Broşura Biserici şi grupuri statuare din Municipiul Cluj-Napoca, editată de primăria oraşului.
2. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi de jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 142-151.

“Pâinea noastră cea de toate zilele” – ambiguitatea în religios

Gabriel Liiceanu, în Despre seducţie (Bucureşti, Humanitas, 2008) subliniază următoarele în legătură cu rugăciunea Tatăl Nostru:

“Păinea noastră hyperoúsion dă-ne-o nouă astăzi”. Am păstrat cuvântul în original pentru că în greacă “hyperoúsios” înseamnă deopotrivă “cotidian” şi “suprasubstanţial” (“de ordin spiritual”, “mai presus de materie”). Dacă creştinismul este, prin întruparea lui Dumnezeu, prin intrarea lui în lume, o pneumatologie, o îmbibare a lumii de “duh sfânt”, o spiritualizare completă a ei, atunci pâinea pe care credinciosul creştin o cere în suprema lui rugăciune nu poate fi “cea cotidiană” (…), nu poate fi hrana cotidiană care asigură supravieţuirea trupului şi conservarea cărnii, ci tocmai pâinea supra-materială, hrana cerului ca hrană spirituală divină. Credinciosul creştin îi cere lui Dumnezeu, tatălui său ceresc, porţia lui de nemurire. (p. 66-67)

Acesta este un exemplu al modului în care fiecare traducere devine o interpretare. Dacă europenii au tradus din greacă sau latină, traduceri la rândul lor din ebraică sau aramaică, ce mai rămâne din Cuvântul lui Dumnezeu ? Mă gândesc că ceea ce fac membrii multor culte neoprotestante – anume să se limiteze strict la textul Bibliei – este doar o formă de ignoranţă. A te limita strict la o sursă “canonică” şi la o variantă de interpretare mi se pare o dispreţuire a libertăţii pe care însuşi creştinismul o conferă.

George Călinescu despre istoricul leneş

“Leneşul numărul 1 este istoric. S-a pregătit pentru asta, ia chiar salariu pentru o ocupaţie înrudită cu specialitatea şi recunoaşte în definitiv că rostul lui ar fi să caute documente, să le interpreteze şi să scrie Istoria românilor în total sau în parte. El însă declară că soarta nemiloasă sabotează opera lui, că multe visează omul, dar puţine se realizează. Îmi dă chiar a înţelege să nu mă pripesc prea mult crezând c-o să fac ispravă, că şi el visa marea cu sarea, dar: a trebuit să se însoare, a avut copii, copiii au crescut, copiii au trebuit să fie daţi la şcoală, copiii au avut scarlatină, copiii şi-au dat bacalaureatul, copiii au început să aibă copii. Apoi, bibliotecile sunt prost organizate, deschise numai în zi de lucru, cu personal neprietenos. Şi pe urmă invidia cruntă a oamenilor, evenimentele politice (când patria ne cheamă, amice, nu-i momentul să facem ştiinţă curată!), ingratitudinea statului faţă de muncitorul intelectual, care este un paria, mă-nţelegi, care nu se mai poate, vorba lui Caragiale, trăi de atâta incurie. Ei, să fi fost el în Anglia, în Franţa, în Occident, unde totul merge strună, azi ar fi fost un om mare. De ce-a plecat cutare şi cutare? Însă cu el s-a petrecut o dramă. Trebuia neapărat să se căsătorească cu o prietenă din copilărie (e un sentimental), şi pe urmă au venit copiii. În sfârşit, ce să mai vorbim: el nu mai scrie istorie, ci face istorie dăruind patriei ostaşi”.

(fragment din Patru Moduri, în “Jurnalul literar”, I, nr. 23, 4 iunie 1939, p. 4, reprodus în George Călinescu, Însemnări şi polemici, Bucureşti, Minerva, 1988, p. 175-176)

Die Fälscher (“Falsificatorii”), 2007

Extraordinar realizat de o echipă austriaco-germană, acest film face o incursiune (tradiţională, am putea spune) în istoria Holocaustului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Subiectul e original, dar întâmplările sunt în mare parte autentice (filmul este făcut după memoriile lui Adolf Burger, participant la evenimentele ecranizate): operaţiunea Bernhard – cel mai amplu act de producere a bancnotelor false (lire sterline, dolari americani) de către nazişti în ultimii ani de război, în care au fost implicaţi specialişti şi falsificatori evrei care lucrau în condiţii speciale într-un laborator amenajat în lagărul de la Sachsenhausen. Importante mi s-au părut problemele morale care s-au născut din statutul de “privilegiaţi” în raport cu prizonierii obişnuiţi. Din moment ce prieteni şi rude ale acestor falsificatori în slujba naziştilor erau ucişi de aceeaşi nazişti, erau ei îndreptăţiţi să lucreze în slujba asasinilor familiilor lor? Era necesară o solidaritate prin moarte (instantanee în stilul personajului care e nevoit să lucreze cu paşapoartele copiilor săi ucişi, sau prin sabotaj – în maniera lui Burger) sau o luptă aparent egoistă pentru supravieţuire? O dilemă în ringul căreia intră Sorowitsch – un falsificator fără familie – şi Burger. Filmul a luat Oscar pentru cel mai bun film străin, dar acest lucru mi se pare discutabil; pentru criticii americani se pare că un film despre Holocaust are un avantaj de la început. În cazul acesta, meritul moral a fost confirmat de calitatea cinematografică a filmului.

Pentru o istorie cromatică. (2) Exemple otomane

[Continuare de aici.]

Alternanţa alb-negru am găsit-o în două cazuri privitoare la turcii otomani. În primul caz este vorba despre haremul sultanului, în care eunucii erau împărţiţi în două categorii: eunucii negri, care se ocupau de legăturile Sultanei-Valide (cea mai importantă “soţie” a sultanului) şi a cadânelor cu exteriorul, şi eunucii albi, care se ocupau de relaţiile sultanului cu Haremul (vezi şi Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 201). Dacă am considera sultanul persoana centrală a imperiului, albul şi negrul formează în mod simbolic două cercuri concentrice în jurul lui, cercul alb fiind cel mai apropiat. Astfel, albul şi negrul sugerează apropierea, respectiv depărtarea de sultan.

Al doilea exemplu se referă la alternanţa de nume a celor două mări circumscrise Imperiului Otoman: Marea Neagră (Karadeniz) şi Marea Albă (Akdeniz)=Marea Mediterană (cel mai probabil doar partea orientală, cu Marea Egee). Chiar apele Mării Negre sunt mai închise la culoare decât cele ale Mării Egee, dar cred că denumirile nu se rezumă doar la aspect. Se poate ca denumirea de Marea Albă să fie dată zonei mai sigure, în care patrulau galere otomane, iar Marea Neagră să fie zona în care conflictele erau dese (cu genovezi, în special) şi condiţiile de navigaţie erau mai dificile. Totuşi, în Marea Mediterană au fost purtate mai multe bătălii navale. Mai trebuie scotocit prin istorie. Alături de aceste două mări, denumirea de Marea Roşie invită de asemenea la căutarea unui răspuns.

Nicoleta Ionescu-Gură – “Stalinizarea României”

Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română, 1948-1950. Transformări instituţionale, Bucureşti, Bic All, 2005, 576 p.

Volumul acesta, impresionant prin dimensiuni, nu este altceva decât un util manual de istorie a ceea ce s-a întâmplat la nivel superior (politic, instituţional) în România anilor 1948-1950. Şi s-au întâmplat multe! Dacă un român plecat din ţară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-ar fi întors în anii ‘50, cu greu şi-ar găsi câteva repere din trecut. O asemenea “ciuntire” nu au mai trăit românii până atunci. Pe bună dreptate spunea Dinu Giurescu la cursul său că primii 17 ani de comunism (regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) au fost o veritabilă “cămaşă de forţă”. Ţesătura rezistentă a acestei cămăşi asigurată de instituţiile a căror schimbare a fost dată de modelul sovietic (al URSS din timpul lui Stalin – de unde şi titlul lucrării). Autoarea aduce contribuţii informaţionale noi (citările din documentele de arhivă sunt abundente, însă e posibil ca aceste documente să fi fost exploatate şi în alte studii separate, citate de asemenea. Bibliografia despre comunismul românesc creşte ca aluatul de cozonac, aşa că meritul autoarei este acela că a făcut un bilanţ sub forma unei sinteze). Cantitatea de informaţii şi stilul mai rigid fac uneori lectura mai grea celor care ar dori o istorie în câţiva paşi. Numai despre înglobarea Partidului Social Democrat în Partidul Muncitoresc (Comunist) textul se întinde pe câteva zeci de pagini, lucru deloc de condamnat pentru o lucrare de specialitate. În cele din urmă, lucrarea aceasta nu e o istorie popularizatoare şi cred că a avut ca punct de pornire lucrarea de doctorat, prezentată în 2003. Principalele subteme abordate sunt: distrugerea PSD şi formarea Frontului Democraţiei Populare, alegerile din 1948, Constituţia din 1948 şi reformele administrative, politica Partidului Comunist (Muncitoresc), reformele în domeniul justiţiei, învăţământului şi cultelor, instituţii culturale, colectivizarea agriculturii.

Pentru o istorie cromatică. (1) Toponimele migratorilor din Asia Centrală

Un lucru interesant despre care ne spunea Tudor Teoteoi în anul I se referea la alternanţa toponimică a popoarelor de origine turcică sau turanică – (proto-)bulgari, pecenegi, cumani, turci osmanlîi, unguri – între alb şi negru. Poate cea mai folosită antonimie de ordin cromatic, dualismul alb-negru este prezent în aproape toate culturile (exemple figurative celebre sunt taijitu – monograma yin-yang -, tabla de şah) şi este cu atât mai puternic simbolic cu cât antrenează extremele într-un conflict etern sau într-un mutualism etern.

În cazul neamurilor turcice şi turanice, observaţia noastră porneşte de la câteva toponime. Fiind vorba de migratori, mişcarea lor presupune un loc de origine şi o destinaţie. Aşezarea bulgarilor, cumanilor, turcilor în spaţiul care acoperă nordul Peninsulei Balcanice (cu zonele circumscrise ei) presupune de asemenea un sediu al puterii şi ţinuturi tributare. Apropiindu-se tot mai mult de Imperiul Bizantin şi de Regatul Maghiar, cumanii au intrat în atenţia acestor două state în secolele XI-XIII, când cronicile maghiare consemnau Cumania Neagră, teritorii supuse de cumanii veniţi de mai la est, din Cumania Albă, între Don şi Nipru (probabil un punct intermediar în avansul lor către vest, dar care în momentul consemnării reprezenta locul de origine). Ipoteza istoricilor e următoarea: un teritoriu care poartă numele de “negru” este un teritoriu supus la un anumit moment, iar cel “alb” este un teritoriu iniţial, de origine.

Numele oraşelor în care stăpânirea îşi avea sediul sunt şi mai relevante: Fehervar şi Gyulafehervar (Alba-Iulia) la unguri, Belgrad (anticul Singidunum) la bulgari, cu sensul de “Cetatea Albă”. Prin constrast, zone tributare, cum ar chiar cele din Valahia, au dobândit nume precum Caracal (“Cetate Neagră”, din cumană). Înseşi provinciile Ţara Românească şi Moldova erau denumite de către turcii otomani Kara-ulak/Kara-Iflak, respectiv Kara-Boğdan, unde adjectivul kara înseamnă “negru“. În limbile populaţiilor balcanice, toponimul Ţării Româneşti a fost preluat cu acelaşi sens: Kara-Vlaşka (bulgară şi sârbă), Mauro-Vlahia (greacă).

Cetatea Albă din sudul Basarabiei, mai cunoscută românilor, se pare că a fost denumită în felul acesta de romani (Album Castrum), cu denumirile mai târzii de Asperon Castron (locuită de pecenegi şi denumită aşa de către bizantini), Akkerman (în turco-osmană: “piatra albă”), Belgorod (în rusă), Bilhorod (în ucraineană, cum se numeşte şi azi). Din moment ce romanii au folosit şi ei asemenea nume, se pare că folosirea atributelor alb-negru în toponimie nu este doar specifică migratorilor dinspre est. Totuşi, alternanţa aceasta rezidă în conturarea unei zone cunoscute, sigure, contrastând cu o zonă mai puţin cunoscută, chiar străină, supusă dar nu asimilată. Din acest punct de vedere, numele de Album Castrum se poate integra în această schemă dacă am considera că denumirea o dădeau locuitorii ei în raport cu teritoriul din afara ei, şi nu autorităţile din Roma.

În imagine: asediul cetăţii Belgrad (1456) de către otomani, miniatură din 1584.

Jocurile istorice pe computer – un exerciţiu de totalitarism?

Din anul 1999, când am văzut cum un vecin de palier se juca pe Age of Empires, s-a prins de mine această pasiune a jocurilor cu tematică istorică, pasiune care de fapt continua în ipostază activă fascinaţia pentru filmele istorice. Astăzi, contrapunând realitatea realismului din filme şi jocuri, nu mai sunt chiar atât de atras de acestea şi au devenit mai mult o soluţie de evadare din istoria adevărată – în ansamblu foarte tristă. De abia după 10 ani de gaming mi-am dat seama că un joc de strategie te face un mic Dumnezeu şi întocmai ca un zeu utilizatorul poate acţiona după bunul plac (dacă un zeu poate acţiona în virtutea unui bun plac). Dar mai aproape de jocul propriu-zis, planificarea şi exploatarea economică, controlul absolut al unităţilor – de la creare până la momentul şi modul morţii -, informarea intensivă în legătură cu toate aspectele lumii din joc, trimiterea masivă a trupelor la război şi concentrarea pe conflicte, toate acestea par să construiască un sistem al unui sistem totalitar sau cel puţin despotic. Ce-i drept, omul investit cu putere e mai tentat să devină tiran decât democrat tras la răspundere. Problema acestor jocuri – şi cred că ea cu timpul va fi eliminată -  este lipsa de feedback realist al unităţilor/oamenilor din joc. Parametri precum fericirea, popularitatea, fidelitatea, solidaritatea, starea de sănătate a populaţiei, moralul trupelor, care să se modifice în funcţie de acţiunile jucătorului şi care să îi controleze aceste acţiuni, nu ar trebui să lipsească din niciun joc de strategie. Bineînţeles, sunt şi cazuri fericite – dar tot incomplete -, ca în Stronghold de exemplu, unde raţia mare de mâncare şi taxele mici, precum şi bâlciurile, asigură popularitatea necesară recrutării trupelor. Până la urmă e la mijloc o dispută între simplitate şi complexitate (mai aproape de realitate). Dacă la început jocurile erau privite ca o banală activitate distractivă, cu timpul răul din jocuri a fost banalizat. Cel mai interesant joc pe care l-am încercat – din perspectiva realismului reacţiilor umane la acţiunile autorităţilor – mi s-a părut Tropico, un city-builder complex care în mod ironic te plasa într-o dictatură în stil latino-american. Cultures, în care vikingii nu muncesc până nu îşi satisfac nevoile de hrană, de somn şi cea religioasă, este pentru mine cel mai “uman” dintre jocurile pe care le ştiu.