Arhiva pentru categoria ‘Revista presei’
Mihai Retegan, despre arhive și istoria recentă
interviu luat de Stelian Țurlea și publicat în „Ziarul financiar. Ziarul de duminică”, 22 octombrie 2009 (link).
Multe dintre cartile sau articolele de specialitate au fost scrise dupa stagiile de documentare in arhive din SUA, Marea Britanie, Cehia, Ungaria. Era firesc ca de la acest aspect sa inceapa discutia noastra.
- Forumul European pentru Istorie si Cultura este o fundatie infiintata cu zece ani in urma, care isi propune dezvoltarea legaturilor culturale cu comunitatile românesti de peste hotare, dar in primul rând cu românii de peste Prut. Forumul a desfasurat pâna in primavara acestui an o intensa activitate stiintifica si culturala, organizând in fiecare an câte doua intâlniri la Bucuresti, Chisinau, Busteni si Balti cu studenti, cercetatori, cadre universitare, ziaristi. Aveau loc dezbateri in jurul unei teme centrale, de istorie recenta sau mai indepartata, calatorii de studii. Dar, in urma deciziei fostului Parlament de la Chisinau de a interzice accesul in lipsa unei vize (care se obtinea in conditii mai dificile decât obtineam noi cu ani in urma o viza pentru Franta, sa spunem), activitatea noastra a fost suspendata. Acum insa sunt conditii noi pentru a relua si chiar a ne amplifica activitatea. Sper sa gasim in urma noastra tineri care sa duca mai departe ceea ce am inceput.
Like this:
Radu Oltean, despre istorie
Sursa articolului: Academia Cațavencu, 30 martie 2011.
art-historia.blogspot.com înseamnă investigaţii meticuloase privind amănunte ale istoriei românilor. Afişele Art Historia înseamnă reconstituiri fascinante ale localităţilor, costumelor din alte vremuri. Muncă de Sisif, muncă de bijutier dacă stai să gîndeşti ce mică ne e istoria. Radu Oltean este omul care vede mai bine istoria: fiindcă ne-o desenează.
Reporter: Ce istorie are românul?
Radu Oltean: Păi, ce-i istoria? Căutarea şi înţelegerea întîmplărilor şi a vieţii oamenilor din trecut? Sau o formă de propagandă pentru promovarea sentimentului de mîndrie naţională? Căci, din 1848 pînă mai ieri, istoria noastră a tot fost cam a doua variantă. România a tot avut nevoie de susţinere politică din partea istoriei. Iar acum, pentru prima oară, istoricii încearcă să scoată istoria din zona clişeelor naţionaliste. Însă acest lucru este foarte greu.
Rep.: Care-i voievodul nostru respectabil?
R.O.: Voievod sau şef al statului? Căci eu l-aş pune aici tot pe bătrînul Carol I. Cu cît citesc mai mult, cu atît sînt mai impresionat de ceea ce a realizat. Neamţul a reuşit să scoată parcă ce era mai bun din român. Dacă e să aleg un voievod neaoş, parcă m-aş opri la Brâncoveanu. A fost cu adevărat un tip grozav. Împreună cu fraţii Cantacuzino au făcut treabă excelentă şi ar fi făcut şi mai mult dacă nu ar fi intrat în conflict cu otomanii.
Rep.: Care-i cel glorios?
R.O.: Glorios? Glorios e un tip care a purtat multe războaie şi le-a cîştigat pe majoritatea? Deşi e un clişeu, l-aş pune aici pe Ştefan cel Mare. Fiindcă omul chiar a avut neobişnuit de multe succese miltare. Însă ideea de „glorie“ nu ar trebui să facă parte din sfera istoriei, ci din zona „promovarea spiritului patriotic“, care e altceva.
Rep.: Care-i cel „gonflat“?
R.O.: Gonflaţi au fost foarte mulţi lideri politici şi militari din istoria noastră. Au fost vremuri în care România avea nevoie mare de eroi. (Nu că nu ar avea şi acum.) Şi au fost transformaţi în nişte „icoane“ despre care nu puteai avea dubii. Însă acest lucru a fost specific tuturor ţărilor. Francezii, de exemplu, au excelat în chestia asta. Să îţi eroizezi strămoşii e ok. Rău este cînd istoria se reduce la acest nivel, cînd istoria lui Mihai Viteazul se opreşte, în imaginarul colectiv, la Amza Pellea care fuge pe cal cu barda în mîna stîngă, precum statuia de la Universitate, sau declamînd demn despre pohta ce-a pohtit el.
Rep.: De ce trăim din mituri?
R.O.: Miturile sînt absolut necesare spiritului uman. Ca şi religia. Oamenii au nevoie ca de aer de zei, mituri şi legende. Problema e atunci cînd la nivelul marelui public mitul se suprapune pe istorie. Iar rezultatul e numit tot istorie. Am citit nenumărate basme cu parfum de lucrare ştiinţifică despre geto-daci, scrise de diletanţi, şi care, promovate pe net sau în presă, au devenit certitudini pentru publicul neavizat (majoritar). Miturile, vechi sau moderne, pot deveni rapid istorie sigură (în imaginarul popular) dacă gîdilă într-un mod plăcut ego-ul poporului. În schimb, momente din istoria reală, corect documentate, sînt ignorate sau provoacă „bătălii“ şi patimi aprinse dacă spun lucruri care nu sînt pe plac naţiei.
Rep.: De ce le este frică istoricilor?
R.O.: Istoricilor cred că le este frică – din perspectiva mea, de outsider – de părerea propriilor colegi. Majoritatea covîrşitoare a istoricilor scriu exclusiv în periodice de specialitate, unde se citesc între ei. Sau ocazional publică cărţi grele, academice. Se feresc ca de naiba să scrie cărţi de popularizare. De aceea, de exemplu, Neagu Djuvara e atît de iubit de marele public şi dispreţuit de unii istorici. Este o mare nevoie de cărţi de istorie frumoase şi accesibile.
Like this:
Cineastul Peter Greenaway, despre cultura română
Ati vazut vreodata un film romanesc?
Da, dar nu imi amintesc vreunul care sa fi fost prea important. Mi s-au parut pastise, proiecte care aveau aerul unor reproduceri, care refaceau trasee batute de alte traditii europene. Voi, romanii, aveti o cultura tare mimetica. Romania este invizibila in lume. In termenii culturii internationale nu ati produs mari muzicieni, nu ati produs mare literatura. Poate Enescu… Dar el a ramas o figura minora, locala… A activat in Parisul anilor ‘30, in special. Nu ati oferit nimic culturii europene. Ma intereseaza Romania tocmai pentru ca sinteti invizibili. Poate Zimbabwe are mai multa identitate decit Romania. Este o putere iesita din era coloniala afectata de tot felul de spaime legate de aceasta problema. Romania nu are nici aceste elemente. Read the rest of this entry »
Percepţia actuală asupra comunismului
Din analiza sondajului reiese la nivelul populaţiei există tendinţa unei viziuni pozitive asupra perioadei comuniste. Această pozitivare sau viziune pozitivă se regăseşte atât în evaluarea în sine a intervalului istoric, cât şi mai ales comparativ cu perioada prezentă. Liderii politici (Nicolae Ceauşescu, în special) sunt priviţi ca a fi avut un impact pozitiv mai degrabă decât negativ. O asemenea apreciere trebuie raportată la faptul că populaţia nu a avut şi nu are decât un acces limitat la acele informaţii de natură să clarifice responsabilităţile şi ponderea oficialilor comunişti în procesul de luare de decizii care a stat la baza crimelor şi abuzurilor comise în perioada comunistă. Aşadar, se poate afirma că este datoria atât a instituţiilor statului cât şi a mass-media din România să promoveze un tip de discurs complex, nuanţat şi responsabil care să reflecte şi să analizeze dilemele, provocările şi problemele presupuse de asumarea trecutului comunist. Percepţia asupra regimului comunist este explicabilă şi prin suprapunerea dimensiunilor politică şi economică ale vieţii cotidiene în comunism. Astfel, nu este surprinzător că în evaluarea intervalului istoric coexistă o judecată severă şi critică asupra regimului politic şi o idealizare a unor aspecte considerate ca definitorii pentru ordinea social-economică în perioada comunistă. Nu în ultimul rând, existenţa unor traume colective şi individuale pe întreaga durată a regimului comunist este sugerată de faptul că majoritatea celor intervievaţi se pronunţă în favoarea comemorării şi memorializării intervalului istoric marcat de dictatura comunistă în România.
(sursa: IICCMER)
Despre respectivul sondaj de opinie, vedeţi şi raportul de aici.
Horia-Roman Patapievici, despre Institutul Cultural Român
Directorul Institutului Cultural Român – cea mai prezentă instituţie culturală românească în străinătate şi una dintre cele mai active în viaţa culturală publică din ţară -, Horia-Roman Patapievici, vorbeşte despre realizări şi obstacole, proiecte şi trăsături ale aşezământului menţionat, în ultimii cinci ani.
Sursa video: mediafax.ro şi youtube.com
Sursa textului: mediafax.ro
Oscar Wilde despre artă
The artist is the creator of beautiful things.
To reveal art and conceal the artist is art’s aim.
The critic is he who can translate into another manner or a new material his impression of beautiful things.
The highest as the lowest form of criticism is a mode of autobiography.
Those who find ugly meanings in beautiful things are corrupt without being charming. This is a fault.
Those who find beautiful meanings in beautiful things are the cultivated. For these there is hope.
They are the elect to whom beautiful things mean only beauty.
There is no such thing as a moral or an immoral book. Books are well written, or badly written. That is all.
The nineteenth century dislike of realism is the rage of Caliban seeing his own face in a glass.
The nineteenth century dislike of romanticism is the rage of Caliban not seeing his own face in a glass.
The moral life of man forms part of the subject-matter of the artist, but the morality of art consists in the perfect use of an imperfect medium. No artist desires to prove anything. Even things that are true can be proved.
No artist has ethical sympathies. An ethical sympathy in an artist is an unpardonable mannerism of style.
No artist is ever morbid. The artist can express everything.
Thought and language are to the artist instruments of an art.
Vice and virtue are to the artist materials for an art.
From the point of view of form, the type of all the arts is the art of the musician. From the point of view of feeling, the actor’s craft is the type.
All art is at once surface and symbol.
Those who go beneath the surface do so at their peril.
Those who read the symbol do so at their peril.
It is the spectator, and not life, that art really mirrors.
Diversity of opinion about a work of art shows that the work is new, complex, and vital.
When critics disagree, the artist is in accord with himself.
We can forgive a man for making a useful thing as long as he does not admire it.
The only excuse for making a useless thing is that one admires it intensely.
All art is quite useless.
Zoe Petre: “Cine ne (va) scrie istoria?”
Zoe Petre, Cine ne (va) scrie istoria?, în “Dilema Veche“, nr. 333, 1-7 iulie 2010.
Între ostilitatea semidoctă faţă de studiul direct şi critic al izvoarelor antice – cărora, pentru Transilvania, li se adaugă cele medievale – şi obtuzitatea culturală a unei naţii de subingineri, latina e pe cale să sucombe mai rău decît în anii reformei comuniste a învăţămîntului. Mai rău, zic, fiindcă atunci în toate ţările-satelit au fost înfiinţate măcar cîteva licee clasice, unde se învăţa intensiv şi latina, şi chiar şi greaca veche; am beneficiat eu însămi de această excelentă iniţiativă. Doar că, la noi, după mai puţin de zece ani de la înfiinţare, liceele clasice au fost desfiinţate. Doar în România. În Bulgaria sau în Ungaria, ţări mîndre, nu-i aşa, de obîrşia lor latină, aceste licee înfiinţate tot în 1948 există şi azi.
Ştiu că soarta limbilor clasice şi, în subsidiar, a istoriei – mai puţin a celei contemporane – nu e foarte promiţătoare nicăieri în lume: cenzura post-colonialistă, practicată de generaţia rebelă de la 1968, care devasta laboratoare de epigrafie sau de etruscologie sub cuvînt că sînt mumii ale ştiinţei burgheze, a făcut mult rău şi universităţilor occidentale. Dar în Germania sau în Franţa, ba chiar şi în America, studiile clasice au avut multă vreme un statut atît de privilegiat, încît mai au şi acum de unde pierde. La noi, unde latina şi greaca au fost vreme de 50 de ani marginalizate, orice lovitură poate fi fatală nu doar unui domeniu anume de specialitate, ci unui întreg univers cultural.
În era Internetului, s-a considerat că acest univers nu mai e actual – sau, mai exact, nu părea actual pînă acum cîţiva, foarte puţini, ani, la izbucnirea crizei globale. Atunci, şi părinţii, şi educatorii, şi autorităţile din SUA şi Europa de vest au realizat brusc că pragmatismul excesiv al formării resursei umane calificate şi limitarea cunoaşterii la informaţie a reprezentat una din cauzele majore ale prăbuşirii economiilor lor, şi sistemul a început foarte repede să se corecteze: programele academice consacrate ştiinţelor umaniste, în genere, şi limbilor clasice, în special, au reînceput să fie căutate de studenţi, finanţate de universităţi, revistele de specialitate sînt mai multe şi mai vii ca oricînd, şi tot aşa.
Cum însă să-mi imaginez că generaţia actuală de decidenţi din România, care îşi dovedeşte cu fiecare zi mai mult cinismul ignar şi impacienţa viscerală faţă de orice opinii care nu sînt conforme cu cele pe care le profesează ea însăşi, va descoperi prin forţe proprii virtuţile formatoare ale limbilor şi culturilor clasice? Cum să sper că va înţelege că e necesar să susţii o şcoală proprie de cercetare istorică, şi că asta nu se poate realiza fără o cunoaştere calificată a limbilor clasice? Mă simt datoare să amintesc tuturor politicienilor care s-au agitat zgomotos pe tema predării istoriei României – horribile dictu! – în limbile minorităţilor (iar de tradus să-şi traducă singuri exclamaţia mea), că, de vreme ce ei fac totul pentru ca istoria să dispară din şcoli, e totuşi mai bine ca micii unguri să ştie niţică istorie în ungureşte decît să o ignore cu totul în româneşte.
Le profeţesc aceloraşi anxioşi demagogi că, dacă nu copiii, atunci nepoţii domniilor lor vor studia bistoş Istoria Transilvaniei după manuale elaborate la Budapesta, fiindcă acolo se mai învaţă latina şi greaca. La noi – nu.
Islam-ul nu mai este la el acasă
Într-un număr din The Economist (nr. 8652, vol. 393, 10-16 octombrie 2009) un articol începea cu observația că încă există în Occident tentația următoarelor asocieri: „Muslim equals Arab equals hostile to the West” (p. 61). Pe lângă faptul că asemenea generalizări nu ar trebui să existe în societățile așa-zis „informate”, statistic Indonezia este statul cu cea mai mare populație de musulmani (203 milioane), urmată de Pakistan (174 mil.) și de India (160 mil.). Așadar, nici vorbă de arabi în top 3. Mai departe, Islam-ul nu mai poate fi caracterizat nici ca fiind asiatic. 15,3% dintre musulmani locuiesc în Africa Sudsahariană, iar 2,4% în Europa. În Americi de-abia se face simțit (0,3%). În Europa, temerile cresc (politically correct :-P, nu sunt temeri de ordin religios/identitar, ci de ordin economic, social etc.) cu privire la creșterea numărului de imigranți musulmani în statele din vest (Franța, Marea Britanie, Germania etc.). Totuși, țara europeană cu cel mai mare număr de musulmani rămâne de departe Rusia (16,5 milioane, adică 12% din populația țării) – e drept, cei mai mulți sunt concentrați în părțile asiatice, în zonele caucaziene și în zona Mării Caspice etc. Numărul total de musulmani estimat de PEW Research Center (Washington) este de 1,57 miliarde, adică 23% din populația mondială.
Conferinţele Microsoft şi Gabriel Liiceanu despre “calul negru”
Vă recomand o colecţie de conferinţe cu oameni interesanţi şi idei interesante.
http://www.revistaorizont.ro/conferintelemicrosoft/index.php/index
În numărul din 30 mai 2008 al revistei Orizont a apărut varianta tipărită a conferinţei lui Gabriel Liiceanu, cu titlul Ce ne facem cu calul negru? . Iată câteva fragmente decupate din text:
Florin Țurcanu – Un semn al vremurilor: dl Ioan Scurtu in fruntea Institutului „Nicolae Iorga“
sursa: Observator Cultural, nr. 58, aprilie 2001
O comisie a Academiei Romane a decis, acum citeva zile, pe baza unui concurs la care au participat istoricii Andrei Pippidi si Ioan Scurtu, numirea acestuia din urma in postul de director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga“.
Decizia comisiei ii poate uimi, fara indoiala, pe multi dintre istoricii romani. Desi numele celor doi sint bine cunoscute, ne putem intreba, pe buna dreptate, conform caror criterii a avut cistig de cauza candidatura dlui Scurtu in fata celei a profesorului Pippidi. Institutul „Nicolae Iorga“ este cel mai important si cel mai cunoscut institut de istorie din Romania. Vocatia lui, se stie, este istoria universala, dupa cum si-a dorit-o ilustrul sau fondator. Ce perioada din istoria universala acopera scrierile dlui Scurtu, specializat in istoria de doua decenii a Romaniei interbelice? Sint mai putin convingatoare volumele si articolele dlui Pippidi, care trateaza teme ce merg din Evul Mediu pina la inceputul secolului al XIX-lea si privesc atit istoria romanilor, cit si pe cea sud-est europeana? Dl Scurtu ne-a obisnuit nu doar cu o istorie strict politica, ci cu una in care insusi fenomenul politic este inteles si tratat in cel mai ingust mod. Cine ar avea rabdarea sa parcurga cartile dlui Scurtu s-ar intilni cu o istorie fara intrebari si nedumeriri, liniara, limitata cu suficienta la spatiul national, deloc tentata de demersul comparativ si de diversitatea explicativa. O istorie cu surse putin variate si insuficient supuse exercitiului critic. O istorie care pare sa ignore cu totul nevoia de dialog intelectual cu istoriografia din afara Romaniei. O istorie comoda, in cele din urma, si pentru cel care o scrie, si pentru cel care o citeste.
Acest mod de a scrie istoria poarta urmele adinci ale interdictiilor si limitarilor de tot felul la care dl Scurtu a fost supus, ca istoric al perioadei interbelice, de cenzura comunista. A fost optiunea domniei sale sa accepte cenzura, sa scrie carti pe baza unor documente selectionate de altii, sa tolereze lipsa bibliografiei de specialitate si sa citeze trunchiat sursele. A fost alegerea sa aceea de a publica inainte de 1989 o istorie a Partidului National-Taranesc si una a monarhiei romane care nu ar putea fi astazi utilizate sau recomandate de nici un istoric responsabil. Aceste compromisuri profesionale nu pot fi sterse cu buretele. Ele il fac cu atit mai putin apt pe dl Scurtu sa-si compare scrierile cu acelea ale unui istoric care a privilegiat tocmai eruditia, abundenta de informatie, scrupulul cercetarii in arhive si varietatea planurilor pe care si-a construit subiectele. Hommes et idées du Sud-Est européen sau Traditia politica bizantina in Tarile Romane, publicate de Andrei Pippidi tot inainte de 1989, fac parte dintre cartile reprezentative pentru ceea ce a putut da mai bun istoriografia noastra in perioada comunista. Sa mai adaugam ca, desi tocmai istoria contemporana este in cea mai mare suferinta in Romania, profesorul Pippidi – si nu dl Scurtu – s-a aplecat in mod explicit, cu mai multe ocazii, asupra problemelor reconstructiei istoriografiei romane dupa 1989? Sau poate ca nu este nimic de reconstruit in istoriografia romana dupa doua decenii de stalinism si alte doua de national-comunism, de la decenta profesionala la obisnuinta schimburilor intelectuale?
Sa mai amintim ca o calitate absolut necesara directorului unui institut ca „Nicolae Iorga“ este prestigiul intelectual international si capacitatea de a utiliza si dezvolta o vasta retea de relatii profesionale? Ma indoiesc cu totul ca ar putea fi pusa in balanta recunoasterea profesionala de care se bucura in afara Romaniei dl Scurtu cu aceea de care se bucura profesorul Pippidi.
Comparati cele mai recente lucrari ale dlui Scurtu cu textele de istorie politica interbelica produse de istorici precum Ian Kershaw, Detlev Peukert, Oleg Hlevniuk, Emilio Gentile, Sheila Fitzpatrick sau cu acelea cuprinse in Cartea neagra a comunismului. Cautati idiomul istoriografic comun intre proaspatul director al Institutului „Iorga“ si acesti colegi ai sai din Anglia, Germania, Polonia, Rusia, Franta, Italia, Statele Unite. Nu-l veti gasi.
Desemnarea lui Ioan Scurtu in fruntea Institutului „Nicolae Iorga“ prefigureaza intoarcerea la provincialism si stagnare intelectuala intr-o epoca de internationalizare fara precedent a cercetarii si colaborarii istorice. La unsprezece ani dupa Revolutie, nu putem vedea in acest lucru decit o amara ironie.
