Spre Levant, monşer!

Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007.

„Dacă istoriografia epocii staliniste a stat sub semnul lui Leonte Răutu și Mihail Roller, istoriografia epocii Ceaușescu a stat sub semnul lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, Răutu și Roller, instrumentele ocupantului sovietic, Mușat și Ardeleanu, expresie a mediocrității și rapacității nomenclaturii comuniste, au reprezentat cele două mari plăgi ale istoriografiei române în anii regimului comunist”. (p. 293)

Îmbinând memorialistica profesională cu eseistica istoriografică, regretatul istoric Florin Constantiniu a lăsat cu această carte imaginea mai fidelă realității a unor episoade dramatice din istoriografia română postbelică. Cele trei mari tranziții ale marii istoriografii:

1. trecerea de la istoriografia naționalistă la interpretările în cheie marxist-leninistă și falsificări de inspirație sovietică în anii 1948-1958;

2. distanțarea de modelul sovietic și rusofil (revoluționar) și recuperarea unor elemente ale istoriografiei naționaliste, îmbogățite cu elemente protocroniste și autohtoniste („lupta întregului popor” pentru independență, continuitatea) aflate în simbioză cu programul ideologic;

3. recuperarea elementelor / simbolurilor cu orientare antisovietică (Basarabia, mareșalul Ion Antonescu, pactul Ribbentrop-Molotov, etc.), în paralel cu domolirea naționalismului în urma sciziunii grupului istoricilor și cu ascensiunea modelului de istoriografie critică (și, odată cu ea, critica naționalismului)

sunt prezentate de autor din perspectiva omului direct implicat în procesele de elaborare a marilor tratate de istorie a românilor/României – lucrări care se doreau a reprezenta o autoritate în domeniu și un vademecum ideologic.

Ieșit de pe băncile facultății de istorie la mijlocul anilor ‘50, cu elementare cunoștințe dobândite din lecturile tratatelor ruse/sovietice de istorie (care s-au dovedit, evident, insuficiente chiar și pentru un debutant), tânărul Florin Constantiniu – la început cochetând cu o carieră de bizantinolog – a fost luat sub protecția istoricului Andrei Oțetea (din tabăra potrivnică „rolleriștilor”) și adus la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” de azi (1957).

Intrat în plina scenă a intrigilor, clientelismelor, rivalităților și ranchiunilor jucate de istoricii agreați de regim(uri), Florin Constantiniu a relatat pe larg episoade – organizate cu misivă de la partid – precum: elaborarea noului tratat de istorie a R.P.R. (1959-1964), apariția revistei „Magazin istoric” (1967), congresul internațional de istorie de la București din 1980 (când „avangarda” istoricilor a fost însărcinată cu aniversarea împlinirii a 2050 de la întemeierea „statului centralizat dac”), controlul producției istoriografice de către Mușat și Ardeleanu și de către Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR, punând astfel în evidență compromisurile (aspru judecate în anii postdecembriști de către oameni cu un îndoielnic parcurs moral), situațiile absurde sau dilemele care l-ar fi putut încerca pe orice intelectual într-un regim în care libertatea de expresie era prohibită și în care, mai mult decât atât, erau impuse mesajele care trebuiau exprimate/simulate ca venind din propria conștiință a emițătorilor-intelectuali.

La capătul cărții, nu pot să nu remarc că Florin Constantiniu, prin atitudini, selecții și activitate științifică a rămas fidel unui mod de a scrie istorie care astăzi tinde să fie desconsiderat (mai ales de către criticii de tradiție liberală), fiind construit pe o bază națională(/istă) (premisa că tot ce e românesc e bun și tot ce e străin/sovietic/rus/evreiesc e rău sau cel puțin suspect) și cu influențe marxiste (de exemplu, implicarea în disputa privind „a doua iobăgie”, etc.).

În cazul volumului de față, reiese faptul că nu atât sistemul, cât oamenii angrenați în sistem (orgolioși, meschini, cabotini, orbiți de invidii) au fost elementul decisiv; aceștia au compromis (voluntar sau cu circumstanțe atenuante) istoria oficială (în condițiile în care cineva mai susține că nu orice istoriografie susținută de stat este compromisă; ceea ce nu exclude faptul că istoriografia „neoficială” nu se poate compromite – dimpotrivă, luați cazul tracomanilor, care a devenit un exemplu clasic de impostură și manipulare cu mijloace pseudo-științifice).

„Așa cum s-a văzut, în paginile cărții de față, după începutul distanțării de Moscova, marxism-leninismul a dispărut treptat ca fundament ideologic al cercetării istorice, istoriografia română îndreptându-se spre un pozitivism nemărturisit. Repet aceasta pentru că, în absența unor puternice constrângeri ideologice, este de neînțeles totala respingere de astăzi a oricărei discuții despre fundamentele teoretice ale cunoașterii istorice. Cine se aventurează în domeniul ontologiei sau gnoseologiei istorice este suspectat pe loc de dorința de a reînvia marxismul. Lăsând la o parte faptul că falimentul socialismului de tip sovietic nu anulează automat valoarea de instrument cognitiv a materialismului istoric întrucât așa-zisul socialism real a fost un pseudosocialism, lăsând, așadar, la o parte această problemă, este evident că investigația istorică are nevoie de un set de principii teoretice și metodologice, în absența cărora ea este amenințată să devină o simplă narație factologică.” (p. 443)

Ioan Marian Țiplic, Bresle și arme în Transilvania (secolele XIV-XVI), București, Editura Militară, 2009, 236 p.

Tânărul profesor medievist de la Universitatea din Sibiu a valorificat un mai vechi studiu al său în ceea ce am putea numi o încercare de monografie. Chiar autorul expune la început atât starea relativ precară a istoriei breslelor din spațiul est-central și sud-est european, cât și cauzele acestei stări (în primul rând, lipsa unui număr suficient de documente, care nu permite elaborarea unei lucrări mai ample de istorie diacronică și comparativă). Subiectul propriu-zis al cărții îl constituie breslele de „făuritori de arme” din orașele Sibiu, Brașov și Cluj, dintre care Sibiului i se acordă prioritate. Pornind de la prezentarea generală a evoluției breslelor în Europa medievală și ilustrând pas cu pas organizarea unei bresle, Ioan Marian Țiplic tratează apoi fiecare breaslă în parte, urmând ca în ultimul capitol să treacă în revistă relațiile comerciale ale celor trei orașe cu Țara Românească și Moldova. Lucrarea este completată de un rezumat amplu în limba engleză și de un glosar care contribuie la mesajul didactic al autorului.

Nefiind medievist, am citit cu plăcere și interes această carte, chiar dacă pe alocuri am sesizat reluarea unor fragmente anterioare. Dacă vrea cineva să se inițieze în modul de funcționare/organizare a breslelor, ar trebui să înceapă cu primele două (de ce nu trei) ale acestei lucrări. Printr-o astfel de lectură am ajuns la firescul uman/antropologic al acelor vremuri, lucru pe care sintezele de istoria românilor nu mi l-au oferit. E ca și când aș fi vizitat o expoziție, iar pentru un brașovean/sibian/clujean experiența e cu atât mai vie cu cât locurile și personajele îi sunt atribuite identitar.

În privința Brașovului, sunt exploatate documentele deja publicate, cu excepția câtorva privilegii, iar la capătul numărătorii se pare că meșterii sași brașoveni au avut cele mai multe atestări (dintre cele trei orașe menționate), ceea ce, evident,  nu presupune că numerele erau cele maximale pentru fiecare oraș în parte. Autorul subliniază în mai multe rânduri (în capitolul 4) că, de la sfârșitul secolului al XV-lea, Brașovul se impune în fața Sibiului în comerțul cu arme în Țara Românească și Moldova, care totodată sunt și principalele piețe de desfacere ale mărfurilor sud-transilvănene. De obicei se zice că Brașovul a avut relații comerciale intense cu voievodatele extracarpatice, dar în această carte puteți găsi descrisă o evoluție destul de sinuoasă, marcată de perioade de „protecționism”/„embargo” impuse de voievodul sau dieta Transilvaniei, fără însă a fi excluse colaborări militare/comerciale pe frontul anti-otoman, în alte perioade. Importanța clienților extracarpatici pentru brașoveni este ilustrată și de obiceiul meșterilor de a face daruri domnilor nou-veniți pe tron, în speranța că li se vor confirma privilegiile, iar comenzile nu vor întârzia să apară.

Milan Kundera, Cartea râsului și a uitării, București, Humanitas, 2008 [ediția în limba cehă: 1978], traducere de Mariana Vorona.

Mai reală decât o carte de istorie a comunismului, literatura exilului respiră neuitarea. Destine, filozofie, erotism, obsesia momentului august ’68, într-o minunată manieră a la Kundera.

Apoi, într-o zi, m-am apucat să spun ceva ce nu trebuia spus, am fost dat afară din partid și obligat să ies din horă.
Atunci am înțeles semnificația magică a cercului. Când ieși din rând mai poți reveni. Rândul este o formațiune deschisă. Cercul însă se închide, și-l părăsești fără posibilitatea întoarcerii. Nu întâmplător se mișcă planetele în cerc și roca desprinsă din ele îndepărtează inexorabil, dusă de forța centrifugă. Ca un meteorit smuls dintr-o planetă, am ieșit și eu din cerc și căderea mea n-a încetat nici acum. Există oameni cărora le e dat să piară în toiul rotației și alții ce se zdrobesc abia la capătul prăbușirii. Iar aceștia alții (între care mă număr și eu) păstrează mereu în ei o sfioasă nostalgie a horei pierdute, căci noi suntem cu toții locuitorii unui univers în care totul se învârte în cerc. (p. 80)

Fraza aceasta, la fel mi s-a întâmplat și mie, eu… pare a fi un ecou aprobator, o modalitate de a continua ideea celuilalt, dar nu-i de fapt decât un artificiu înșelător: în realitate e o revoltă brutală împotriva unei violențe brutale, un efort de eliberare a propriei noastre urechi din sclavie și de ocupare prin forță a urechii adversarului. Căci toată viața omului printre semenii săi nu-i nimic altceva decât o luptă pentru a pune stăpânire pe urechea altuia. (p. 96)

Trebuie, așadar, să începem cu definirea conceptelor. O femeie care-i scrie iubitului câte patru scrisori pe zi nu este grafomană, ci o îndrăgostită. În schimb, prietenul meu care-și fotocopiază corespondența galantă, ca s-o publice într-o bună zi, e un grafoman. Grafomania nu-i dorința de a scrie scrisori, jurnale intime, cronici de familie (cu alte cuvinte scrisul pentru sine sau pentru cei apropiați), ci dorința de-a scrie cărți (de a avea un public de cititori anonimi). […]
Grafomania (mania de a scrie cărți) capătă în mod fatal proporțiile unei epidemii, atunci când evoluția societății îndeplinește trei condiții fundamentale:

1. un nivel ridicat al bunăstării generale, care le permite oamenilor să se consacre unei activități inutile;
2. un grad înalt de atomizare a vieții sociale și, în consecință, de izolare generală a indivizilor;
3. lipsa radicală a marilor schimbări sociale în viața internă a națiunii (din acest punct de vedere mi se pare simptomatic faptul că, în Franța, unde practic nu se întâmplă nimic, procentul scriitorilor este de douăzeci și unu de ori mai ridicat decât în Israel […]). (p. 110-111)

Căci fiecare suferă la gândul că dispare, neauzit și nebăgat în seamă, într-un univers indiferent, și de aceea ține, cât mai e timp, să se transforme în universul propriilor sale cuvinte.
Căci, într-o zi, fiecare se va trezi scriitor (și asta se va întâmpla curând), va fi timpul hipoacuziei și al neînțelegerii universale. (p. 127)

Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, București, Editura Enciclopedică, 2004.

Cu această lucrare, Liviu Maior și-a propus să lămurească problema relației  identitare dintre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Bucovina, și statul din care făceau parte aceștia – adică Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar. Identitatea soldaților și a ofițerilor români din armata imperială putea ocupa două poziții aparent divergente: loialitatea față de Imperiu, adică față de împărat, respectiv loialitatea față de națiunea română. Spun aparent, deoarece nu întotdeauna naționalismul român a trecut granițele (fiind înțeles ca un tip de federalism), dar în cele din urmă, în situația în care Austro-Ungaria și România erau angajate în conflictul din Primul Război Mondial, a triumfat loialitatea față de națiunea extinsă (adică cea a tuturor românilor), una din dovezi fiind zecile de mii de dezertări ale românilor din armata austro-ungară.

Problema identității și a loialității militarilor români nu a fost studiată istoriografic, noi fiind totuși acomodați cu tema prin intermediul literaturii ficționale („Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu, e unul dintre exemple). Liviu Maior discută cronologic chestiunea începând cu regimentele românești de graniță – Orlat și Năsăud, în prima fază – înființate în timpul Mariei Tereza (începând cu 1761), care au asigurat loialitatea dinastică a satelor din regiunile Sibiului, Năsăudului și Caransebeșului, funcționând până la 1851. Loialitatea românilor față de împărat nu este atât de unitară în timpul debandadei revoluționare din anii 1848-1849, militarii români continuând însă până în 1915/1916 (când intrarea României în război este motivată și de „eliberarea fraților români din Transilvania”) să își facă datoria de militari disciplinați și să își exprime loialitatea față de împăratul Franz Iosef pe câmpurile de luptă, cu speranța că acest gest va servi drept argument în favoarea românilor în disputele dintre Curtea imperială și elita politică maghiară. (și cu scopul împiedicării  compromisului astro-ungar din 1867, militarii români devin mai zeloși în războiul dintre Imperiu și Prusia). Tradiția „patriotismului dinastic” al militarilor români a fost invocată cu orice prilej de elita politică și bisericească românească din Transilvania, în speranța îmbunătățirii situației românilor din regatul ungar, „bunul împărat” fiind văzut ca un arbitru drept.

Pentru mine, cartea aceasta a fost și manual, și lucrare de specialitate. Chiar dacă aportul documentelor inedite este mic, perspectiva și tonul autorului contribuie la îmbogățirea istoriografiei noi a Transilvaniei moderne.

Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, (trad. Maria Berza), București, Humanitas, 2011.

Sir Sacheverell Sitwell (1897 – 1988) a fost unul dintre puținii englezi de sânge albastru care au vizitat România înaintea  prințului moștenitor Charles. Educat la Eton și Oxford, experimentat în arta scrisului și în arta criticii… de artă – cultivată în numeroasele călătorii prin Europa, Sacheverell Sitwell a primit în 1937 invitația familiei (boierești) Callimachi (Anne-Marie și Jean Callimachi) de a vizita România Mare. După patru săptămâni (septembrie 1937) petrecute pe meleagurile României, Sitwell a publicat impresiile la Londra, în 1938, într-un volum bogat ilustrat (pe care ediția de față le conține).

Curiozitatea demnă de un turist activ l-a determinat pe autor să caute pitorescul oamenilor și locurilor. Într-o incursiune aproape etnografică, a reușit să întâlnească, să observe și să fotografieze țiganii lăieți și pe cei căldărari, birjarii muscali din București și Galați, lipovenii din Delta Dunării, turcii, tătarii și găgăuzii din Dobrogea, evreii, rutenii și huțulii din Bucovina, nemaipunându-i la socoteală pe români, cu costumele lor fermecătoare. A avut norocul să întâlnească în călătoria sa o nuntă din Rucăr, un bâlci la Mănești, iar în București a sfârșit prin a fredona „Ionel, Ionelule”, prins de la grădinile de vară aglomerate.

Se poate cultiva absolut orice, oriunde în România. Iar subsolul mai are pe lângă petrol și însemnate zăcăminte de cărbune și fier. Cartea de față nu se preocupă însă de aceste lucruri, ci de oamenii care trăiesc în țara aceasta și de trecutul lor, așa cum este exprimat prin clădiri și opere de artă. (p. 17)

Sensibilitatea lui Sitwell pentru artă l-a determinat să acorde o mai mare importanță scoarțelor oltenești, costumelor tradiționale, portretelor de fanarioți, dar mai ales arhitecturii și picturii bisericilor. Pentru el, biserica de la Curtea de Argeș era „lucrul cel mai nereușit din România”, fiind o „fanfaronadă armenească”, dar mănăstirile Hurezi/Horezu, Sucevița și Voroneț (cărora le face un lung elogiu, comparându-le cu schiturile de la Meteora, Mistra și Muntele Athos) l-au impresionat cu adevărat. Când e vorba  de obiectivele din orașe, devine expeditiv.

Față de evreii așchenazi din Bucovina, Sacheverell Sitwel nu a arătat prea multă condescendență, considerându-i mai degrabă o problemă pentru viitor (datorită numărului crescând și mizeriei în care trăiau; poate că și costumul lor anost, negru, nu mulțumea ochiul criticului de artă), referindu-se chiar  la planul Madagascar.

Mai importantă, pentru România și pentru lume, este păstrarea caracterului său autentic. România e încă nealterată. (…) Mai mult decât atât, sub o guvernare inteligentă, ea are posibilități nelimitate datorită vitalității neamului său, care a traversat secolul al XIX-lea în starea sa originară. Să sperăm că România nu va avea niciodată orașe de peste un milion de locuitori. (p. 21)

Călătorul britanic a încercat să guste câte puțin din toate zonele, fiecare cu specificul ei. Având parte numai de timp frumos, a ajuns la următoarele destinații (vizitându-le pe regina Maria și pe Martha Bibescu), urmând să părăsească România pentru a continua drumul prin Polonia:

Sighișoara, Sibiu, valea Oltului
Cozia, Govora, Horezu, cula Duca
Curtea de Argeș, Câmpulung, Rucăr
Brașov, Bran, Sinaia, Mănești
București, Mogoșoaia
Galați, Vâlcov, Dobrogea, Balcic
Bucovina, Hotin, Sighetu Marmației

Cartea are peste 50 de fotografii și traducerea într-o română despuiată de neologisme oferă netezimea unei lecturi-frescă, cu gândurile recuperând  meleaguri și timpuri pierdute.

Alina Mungiu-Pippidi, Transilvania subiectivă, București, Humanitas, 1999.

• Scopul lucrării. De ce Transilvania?

• Metodele folosite pentru studiu:

1. Analiza calitativă (focus-group); „ca orice analiză de acest tip, rezultatele nu sunt reprezentative, ci ilustrative pentru populația și regiunea studiată”; „nu reprezentativitatea este ceea ce căutăm într-un grup focus, ci o gamă cât mai largă de experiențe”.
2. Sondajul (eșantion de 597 de persoane), efectuat prin metoda chestionarului poștal cu autocompletare.
3.  Analiza comparativă cu alte mișcări etnoregionale din țările lumii dezvoltate (Quebec, Tirolul de Sud, etc., nu Kosovo sau fostele republici sovietice) (p.19-21).

Probleme analizate:

•  Identitate națională versus identitate regională (transilvăneană)
•  Reprezentări sociale ale trecutului
•  Reprezentări sociale ale coabitării și conflictului etnic
•  Rolul elitelor (română și maghiară) – populism naționalist; UDMR în coaliția de la putere, pentru prima dată (1996-2000)
•  Percepția conflictului etnic (anii 1990-1997)

Andrei Pippidi, București: istorie și urbanism, Iași, Do-minoR, 2002.

Andrei Pippidi – profesor de istorie la Universitatea din București, cercetător și comentator public – a participat în ultimii ani la campania de presă pentru conservarea (chiar salvarea) patrimoniului arhitectural și urbanistic bucureștean prin rubrica săptămânală din revista Dilema Veche (SOS București). Înainte de a trece la semnalarea problemelor edilitare din prezent, dumnealui a oferit cititorilor o antologie cuprinzând texte din primele patru decenii ale secolului 20 cu privire la chestiunile față de care se îngrijorau locuitori ai Bucureștiului de atunci – istorici, arhitecți, ingineri și alți oameni de cultură -, fiecare cu principiile, proiecțiile și nostalgiile sale. Iată cuprinsul selecției:

.

• N. Iorga – Bucureștii
• N. Iorga – Ce au fost Bucureștii
• N. Iorga – Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii
• H. Stahl – Dâmbovița
• H. Stahl – Botezarea și răsbotezarea străzilor capitalei
• Paul Zarifopol – Sat și mahala
• N. Iorga – Arhitectură românească!
• G. M. Cantacuzino – Tradiționalism și modernism
• G. Călinescu – București
• Al. Tzigara-Samurcaș – Stavropoleos – muzeu național
• Cincinat I. Sfințescu – Studiu asupra planului general de sistematizare a capitalei
• Cincinat I. Sfințescu – Delimitări în regiunea municipiului București
• Cincinat I. Sfințescu – Zonificarea urbanistică a municipiului București
• Dem. I. Dobrescu – Viitorul Bucureștilor
• Marcel Iancu – Utopia Bucureștilor
• Horia Creangă – Anarhia stilurilor și arta viitorului
• Octav Doicescu – Spiritul arhitecturii Bucureștilor

Dennis Deletant, România sub regimul comunist, ed. III în limba română, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2010.

Această lucrare de sinteză are succes mai ales în rândurile studenţilor şi tinerilor istorici care au nevoie de un manual al comunismului “scurt şi cuprinzător”. Cu toate că avem Raportul Tismăneanu, stufos şi arid pe alocuri, volumul istoricului britanic Dennis Deletant oferă o imagine mai clară sub raportul timp/informaţie. Aparţinând grupului de istorici care s-au ocupat în special de istoria Partidului Comunist şi de represiunea comunistă, lucrarea rămâne tributară perspectivei totalitare asupra istoriei postbelice a României, acordând asfel porţiuni considerabile aspectelor politice ale regimului comunist. Cum altfel, din moment ce perioada comunisă a creat impresia politizării întregii existenţe? Pentru mine, cărticica (sub 300 de pagini) este un util punct de plecare (şi de reîntoarcere, ori de câte ori va fi nevoie), mai ales că bibliografia e generoasă, iar profesionalismul şi experienţa autorului reies din modul de prezentare şi interpretare. Ediţia aceasta are totuşi impardonabile greşeli de tipar, până la schimbări năucitoare ale sensurilor în unele fragmente. Mă ofer eu pe post de corector voluntar pentru următoarea tipărire.

Robert L. Heilbroner, Filozofii lucrurilor pământeşti. Vieţile, epocile şi doctrinele marilor economişti, ed. II, Bucureşti, Humanitas, 2005.

(editio princeps: The Worldly Philosophers. The Lives, Times and Ideas of the Great Economic Thinkers, 1953)

Un specialist în ştiinţele sociale, americanul Robert L. Heilbroner, a scris în tinereţe o carte frumoasă – acesta e cuvântul. V-aţi putea întreba “ce e frumos la doctrinele economice?”. Cred că şi autorul a luat în considerare această preconcepţie, pentru că volumul de faţă aduce tocmai latura umană sau socială a abstracţiilor economice. Ne povesteşte despre vieţile marilor economişti din trecutul europeano-american cu un stil pe care numai la Paul Johnson l-am mai întâlnit. Pline de umor, presărate cu anecdote, biografiile următorilor: Adam Smith, Malthus, David Ricardo, Robert Owen, Saint-Simon, Charles Fourier, John Stuart Mill, Marx, Engels, Proudhon, Mandeville, Bastiat, Hobson, Alfred Marshall, Thorstein Veblen, John Maynard Keynes, Joseph Schumpeter etc. îşi datorează reuşita şi talentatului traducător Dorin Stanciu.

Gheorghe Florescu, Confesiunile unui cafegiu, Bucureşti, Humanitas, 2008.

Motto: „Eram unul dintre ei, și la bine și la rău.”

Mi-l închipui pe domnul Gheorghe Florescu ca pe un povestitor talentat, jonglând cu anecdotele și cu ceștile, fără să îi scape niciodată vreuna din mâini. Zeci de ani a fost un ascultător atent al clienților săi, lăsând să se întrevadă în dialogurile cu care își întreținea clienții talentul de narator și răspunzând cu modestie propunerilor interlocutorilor de a deveni scriitor. Atâta timp cât încă putea ființa spiritul Avedis, nimic nu mai conta. De fapt, cu această îndeletnicire – cea de cafegiu –  și-a făcut și succesul, și ghinionul. Uitându-ne în trecut o dată cu domnul Florescu, putem vedea că a fost aproape totul pus în joc – viață, familie, avere – pentru „echilibristica” cu boabele de cafea. Ce nu și-a neglijat vreodată au fost clienții, fie ei buni sau răi din perspectiva moralei postcomuniste.

Pentru că domnul Florescu a învățat de la Avedis Carabelaian arta negustoriei. Dat fiind contextul, autorul a dus eticheta bunului negustor prin răscrucile economiei de comandă socialiste. Ori știm că în astfel de sistem succesul a atras suspiciuni. Și mai știm – sau dacă nu, aflăm din carte – că succesul se întreține prin conectarea negustorului la o complexă rețea de furnizori și clienți. În cazul domnului Florescu, ca și în cazul comerciantului de vin Gheorghe Ștefănescu (Bacchus), rețeaua s-a transformat în cele din urmă în pânză de păianjen: nu te poți dezlipi de ea, iar, dacă se rupe, cazi o dată cu ea. Rețeaua compusă din numeroși ofițeri de Securitate și prinsă de pilonii depozitelor Agenției de Import a fost mediul din care domnul Florescu a scăpat cu aproape trei ani de închisoare (1985-1988), rămânând fără afacerea în care a pus suflet, dar câștigând amintiri pe care ni le-a pus pe tavă, amintiri la fel de prețioase precum o cafea Arabica din Columbia.

Sigur că domnul Florescu a conștientizat importanța faptului că a fost omul prezent la locul potrivit, la timpul potrivit, nu doar în calitate de „cel mai important cafegiu al României”, ci și în calitate de martor. Și a exploatat fiecare situație înspre avantajul său. Aceste „Confesiuni…” mă conduc spre o întrebare de etică: este omul care a profitat de sistemul comunist (cel real, cu aberațiile sale) mai puțin vinovat de întreținerea acelui sistem dacă se confesează în postcomunism? La școală am învățat că o faptă rea recunoscută e pe jumătate iertată. Un răspuns general valabil nu am găsit, dar în cazul autorului acestor memorii, eu – un interesat de istorie și un fericit născut în preajma Revoluției – înclin să spun că, dacă nu s-ar fi făcut frate cu dracul, ca să treacă apa, nu am fi avut astăzi această carte – sursă de informații prețioase. Într-adevăr, Gheorghe Florescu nu a pornit la drumul indicat de zeul Mercur cu gândul investigației, dar în cele din urmă decizia de a face publică experiența sa de viață – la 60 și de ani – este lăudabilă. Nu știu însă ce răspuns ar da un om care a avut de suferit de pe urma acestui sistem…

În fața acestei cărți-document am fost pus în situația de a nu ști ce să apreciez mai mult: faptul că după 15 ani de la Revoluție domnul Gheorghe Florescu s-a așezat la birou în postura altruistă de scriitor, după ce toată viața de dinainte a fost observator „în prima linie” ? Sau faptul că și-a făcut curaj să se sacrifice pentru ca noi să cunoaștem un sistem a cărui prezentare a devenit miza cărții, și implicit să se acuze ?

Întorcându-mă la conținutul cărții, dacă doriți să mai aflați câte ceva despre comerțul socialist, despre Securitate (atât cea îmbrăcată militar, cât și cea în civil, împărțită în facțiuni), despre Dudești, despre evrei, țigani și armeni, despre câte nu știm despre cafea, despre economia subterană, despre adaptabilitatea românilor în vremuri grele, despre viața din penitenciar (dar nu la „politici”) și despre „crema” privilegiată a societății, nu mai stați pe gânduri. Sigur veți sta pe gânduri după ce o veți termina de citit.

Scurtă biografie a autorului (de pe humanitas.ro): GHEORGHE ILIE FLORESCU s-a născut la 8 mai 1944, în timpul unui bombardament anglo-american, în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudeşti. La vârsta de 8 ani, după arestarea tatălui său, fost detectiv la Siguranţa Statului, începe să lucreze ca băiat de prăvălie, apoi ca ajutor al unchilor săi olteni care vindeau în Piaţa Vitan. Termină liceul, dar consideră că nu are condiţiile necesare pentru a urma Facultatea de Istorie, aşa cum şi-ar fi dorit. Se căsătoreşte şi, după terminarea stagiului militar, se angajează în comerţul de Stat. Între 1964 şi 1971 trece, pe rând, prin toate funcţiile operative ale comerţului en-gros (primitor-distribuitor, dispecer, şef de secţie al Depozitului de Delicatese Panduri din cadrul Agenţiei de Import). În martie 1971, preia de la mentorul său, cafegiul armean Avedis Carabelaian, magazinul de cafea şi dulciuri din Bd. Hristo Botev 10. Treptat, locul acesta devine un adevărat punct de reper al boemei artistice a Capitalei. Are aici drept clienţi mari personalităţi ale vieţii literare, artistice şi medicale, dar şi figuri im­portante din Justiţie, Miliţie şi Securitate. La 4 martie 1977, blocul din Hristo Botev 10 se prăbuşeşte, dar, printr-un extraordinar noroc, el scapă cu viaţă. În anii ’80, lupta pentru aprovizionarea noului său magazin din str. Sfinţilor 6 se dovedeşte extrem de riscantă. În aprilie 1985 e arestat şi condamnat la 11 ani de închisoare. Eliberat condiţionat în 1988, se angajează din nou în comerţ. Participă la Revoluţia română, apoi la «fenomenul Piaţa Universităţii» ca şofer personal al unor jurnalişti americani. În octombrie 1990, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu o hemipareză pe partea dreaptă. Reînvaţă să scrie cu mâna stângă şi, în 2007, după patru ani de muncă intensă, reuşeşte să termine cartea de memorii Confesiunile unui cafegiu.