Constantin Noica, despre lăutărism în cultura română

Editura Humanitas a editat de curând un grup de trei texte aparţinând lui Constantin Noica (Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Humanitas, 2007) şi scrise în perioada lui Ceauşescu, în care ne vorbeşte despre cultura română, despre situaţia în care se află aceasta şi despre posibilele schimbări în bine - în cultura de performanţă.

Primul text, inedit din câte am înţeles, are un titlu pe modelul unuia din vechime: Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti. Acesta ne interesează în mod special, deoarece face referire la Cantemir. Noica era de părere că Dimitrie Cantemir a dat “un fel de model” al omului de cultură român, model care “are o contraparte tare proastă”: omul de cultură român e slăbit de “deschiderea sa către mai multe lucruri deodată”. Vrea să facă multe şi, zic eu, asta îl măguleşte. Nu e românul mândru că e omul bun la toate? Această împărţire intelectuală, cu aer de enciclopedism sau chiar de dilentantism, a omului de cultură român, a fost denumită de Noica “lăutărism”. Spune el, cu o expresivă exagerare, despre “reuşita de a spune lucrurile oarecum <<după ureche>>”, asemeni lui Barbu Lăutaru. Şi trece la exemple.

Iorga e caz de lăutărism. La fel şi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Apoi îndeamnă la evitarea elaborării de eseuri dacă nu suntem specialişti în domeniul abordat: “Nu faci eseu de jos în sus, de la ignoranţă spre cultură, ci de sus în jos, de la cultură spre joacă şi graţie, precum şi spre cititorul mai puţin avizat” (p.33). Aşadar, eseuri să facem la bătrâneţe (şi doar dacă în timpul tinereţii nu am dormit). Noica pe urmă scoate din pălărie trei personalităţi care marchează anti-lăutărismul: Emil Cioran, Alexandru Dragomir, Alexandru Elian.

O afirmaţie radicală precum “dacă prin imposibil ar dispărea România din lume, atunci nici măcar o filă întreagă din istoria culturii europene nu s-ar rupe” e insoţită de ironia privindu-l din nou pe Cantemir: “dacă din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată  şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, acestea îl absolvă de de lăutărism la propriu.”(p.42-43)

Totuşi, Noica e un om al unor vremuri diferite de cele ale lui Cantemir. El, după contactele cu Germania şi după, am putea spune, “aculturaţia metodologică” germană, e cuprins de idealul său privind o cultură românească de performanţă, luându-l pe Cantemir din epoca sa, caracterizată prin tocmai enciclopedismul şi diletantismul pozitiv de care domnitorul român dă dovadă, şi operând asupra lui aproape în maniera lui Procust. Sunt convins că Noica s-o fi săturat de propaganda comunistă cu privire la “marele cărturar iluminist” şi a scris acest text cu o oarecare mânie. Cantemir, în cele din urmă, l-a ajutat să sublinieze o realitate a României moderne: lăutărismul.

Dincolo de graniţe

Datorită lui Herodot am auzit despre alteritate, crezând în acelaşi timp că asimilez un concept legat de nişte realităţi cu totul necunoscute: modul cum priveau grecii antici “restul lumii”. De atunci, alteritatea a devenit o obsesie personală, realizând că este un element indispensabil pentru identitate. De multe ori răspundem la întrebarea “Cine suntem?” prin nevoia de a răspunde la o a doua întrebare: “Cine sunt ceilalţi?”.

Normalitatea o deţine fiecare. Pe a sa. Există mai multe tipuri de normalitate, la fel cum există mai multe tipuri de entităţi purtătoare. Normalitatea mea se raportează la cultura europeană, la religia creştină şi la setul de valori care descind din sinteza primelor două. A încerca să înţeleg culturile asiatice (în special cele islamice, semite sau turcice) este echivalent cu a încerca să înţeleg un Străin deplin. Pericolul în faţa căruia mă aflu - de a nu fi capabil să înţeleg şi să respect ceea ce descopăr la Străin, riscul de a generaliza şi desconsidera, s-ar putea să obtureze neputinţa de a-mi percepe cu claritate tocmai propria cultură. De câte ori nu ni se întâmplă să ne înşelăm în privinţa propriului românism, propriului balcanism, propriului europenism, propriului creştinism? Obiectivismul istoric e un fluture pe care îl strângi în palmă cu atâta entuziasm încât nu mai rămân decât fărâme. A scrie istoria Străinului e o responsabilitate cu probabilitate mare de a produce un rateu.

“De ce nu au cucerit otomanii Ţările Române?” în opinia lui Mihai Maxim

Întrebarea aceasta a existat permanent în minţile istoricilor români şi continuă să existe, atâta timp cât răspunsul nu e definitiv. Dintre cei preocupaţi în mod special de relaţiile româno-otomane, osmanistul Mihai Maxim s-a ocupat intens de această problemă, pe care a  tratat-o în numeroase articole de specialitate, precum şi în volumul intitulat “Ţările Române şi Înalta Poartă (Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în Evul Mediu)” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993). În acest volum, autorul prezintă cititorilor o listă bogată de cauze sau factori care “numai luaţi în bloc, ne pot explica de ce otomanii n-au cucerit ţările române”. Printre motivele invocate se numără: solidaritatea internă (p. 114) datorată centralizării, solidaritatea “celor trei ţări româneşti surori” (p.116), specificul organizării militare a Ţărilor Române (p. 117-120), “diplomaţia activă, suplă, de echilibru, între laturile triunghiului de forţe agresive înconjurătoare” (p. 120), “teama Porţii de complicaţii ulterioare” (p. 122). De asemenea, profesorul Mihai Maxim reconsideră tezele lansate de P.P. Panaitescu (p.126), predecesorul său în acest domeniu, teze care enunţă faptul că Ţările Române nu se aflau pe principala rută de expansiune a Imperiului Otoman, precum şi “rentabilitatea regimului indirect de dominaţie, prin intermediul unei administraţii româneşti”. Ambele sunt rediscutate şi nuanţate de către autor.

Ceea ce mi-a născut întrebări şi îndoieli a fost grupul de factori referitori la capacitatea românilor de a rezista în faţa otomanilor. O inerţie naţionalistă pare să-l conducă pe autor, până la a se folosi de date culese din “Istoria militară a poporului român” (Bucureşti, Editura Militară, 1984-1989), o lucrare în 6 volume, printre coordonatorii căreia se află şi Ilie Ceauşescu (!). La fel ca problema obsedantă a continuităţii românilor, această problemă a cuceririi Ţărilor Române rămâne încă nerezolvată pe deplin. Poate “interogarea” părţii adverse, a otomanilor, ar clarifica mai bine lucrurile. Lucrarea lui Mihai Maxim are o contribuţie importantă, însă oricine cred că e de acord cu reevaluarea şi dinamica istoriografică.