Spre Levant, monşer!

În România se știe că fiecare individ, de la bătrânul anecdotist până la puberul care flutură drapele cu nerv naționalist, se poate transforma după câteva pagini în istoric al neamului. Colac peste pupăză, însuși președintele țării a considerat că judecata istorică îi intră în atribuții. Câțiva intelectuali publici importanți (Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Alina Mungiu – Pippidi) au încadrat declarațiile președintelui Traian Băsescu în registrul mesajului politic, ținându-se cont de relația președintelui cu Casa Regală și de personalitatea sa (cine a fost curios, a avut cel puțin 7 ani la dispoziție să facă o analiză psihanalitică pe subiectul nr. 1 al țării). Alții s-au aprins și au replicat indignați în același registru politic, pe deasupra și patetic-oportunist. Până la urmă, nimic extraordinar. Istoria cu „I” mare aparține tuturor, ca atare oricine e îndreptățit să se exprime în legătură cu ea. La atâtea voci, atâtea opinii, și la atâtea opinii, atâtea dileme ale ascultătorului. Cu care să fie de acord ? Propun o distincție: istoria spusă de politicieni și istoria spusă de istorici.

Să pornim de la un exemplu: revelația unora că în manuale nu e istoria adevărată. Păi cine zice că ar fi, în afară de autorii și giranții ei, adică Statul ? Istoria din manuale, fiind o istorie predominant „politică”, are evident conflicte cu istoria „adevărată”. La modul ideal istoria „adevărată” este cea scrisă de istorici onești, bine informați și care știu ce e acela un sofism (și nu vor să aibă de a face cu el). Istoria scrisă de istorici e filozofică, pentru că în încercarea de a descoperi adevărul devine o reflecție despre om și nu se jenează să prezinte răul speciei umane la fel de analitic precum descrie marile realizări ale omenirii, și e mai puțin filozofică pentru că nu ține cont (sau nu ar trebui să țină cont) de valori.

Dar ce să facă lumea cu o istorie rece ? Cui îi place un raport de activitate ? Lumea are speranțe, doleanțe, preconcepții, nevoia identității și a solidarității și toate acestea pot fi hrănite cu istorie. Dintre zeama anostă a istoriei științifice și trufandaua istoriei „politice”, spectatorul ia decizia fără cea mai mică îndoială. Pentru că așa e omul. Istoria „politică” se bucură de avantajul componentei afective și de componenta retorică (lustrul discursului, plin de erori de argumentare, dar ce mai contează când pasiunile sunt dezlănțuite ?) și, din moment ce Istoria este doar instrumentul de  atingere a scopurilor politice (cu știință sau fără știință), nu zace în nesiguranță, în auto-criticism, în drame epistemologice – așa cum se întâmplă cu istoria făcută de istorici.

Bine – ați putea spune -, au fost atâția istorici de profesie care au dat-o în politică. Ei, și mulți politicieni au dat-o în bătaie de joc și tot mai au legitimitate. Și istoricii sunt oameni, truistically speaking, și rușine acelora care nu au deschiderea filozofică și onestitatea în fața istoriei. Istoricul științific trebuie să fie un om de caracter. Și puțini reușesc. În mod normal, hibrizii „istorici neistorici” sunt cei mai mulți într-o societate, cot la cot cu „neistoricii istorici”. În România, politizarea istoriei în timpul comunismului (și dacă sunt riguros, pot spune că și în timpul monarhiei majoritatea au fost puternic ideologizați / politizați) a lăsat o inerție a majorității populației, întreținută de ignoranță și de apatie (generată de lene) care se traduce în felul următor: cunoștințele istorice sunt extrase din varii medii (numai din literatura de specialitate, nu), fără o metodologie și cu un prag scăzut al suficienței. Cu alte cuvinte, poporul român e incult istoricește. O să îmi sară toți că occidentalii (și în special, americanii) sunt mai inculți decât noi. Așa e, dar să nu ne mai comparăm tot timpul cu acela mai slab, mai rău, mai înglodat. Să ne fim nouă înșine exigenți, în virtutea demnității pe care (numai) o declară toți patrioții luʼ pește.

Mă bucur că au ieșit la interval istoricii să mai facă educație după afirmațiile președintelui Traian Băsescu, chiar dacă au fost depășiți numeric și „vociferic” de toți neaveniții „monarhiști”. Cu toate acestea, lucrurile pot să rămână la fel ca înainte, atâta timp cât românul e situat în afara istoriei, tripat în hype. Societatea românească a avut întotdeauna eroii ei necunoscuți. Tocmai de aceea, problema nu e că nu avem personalități, pedagogi, modele. Problema e că nu sunt urechi să audă și ochi să vadă. Dar voturi și spații pentru exprimare sunt pentru toată lumea.

PS: Manualele de istorie nu sunt suficiente.

Un oraș pe care îl vedeam pentru prima oară inevitabil mi-a devenit obiect de observație. Până la urmă, această stare continuă de privire scrutătoare și critică îi este proprie unui „turist cultural”, care e preocupat de „odihna activă” (până la extenuare) pe care o oferă destinația, și nu de oferta de lâncezeală prezentă în pliante. În ipostaza mea de observator am fost constrâns să văd totul prin intermediul umilei mele experiențe citadine și anume prin referire la singura metropolă prin care am trecut: București. Veți spune – nu-i așa? – că o comparație între Viena și București e neîndreptățită, din diverse motive, determinisme și fatalisme, și ați avea dreptate dacă ne-am rezuma la trecutul lor. În schimb, mi-am ațintit privirea cu gândul la viitor. A fost – să zicem – un schimb de experiență, cam ceea ce fac toți birocrații care vor să aducă struți să-i împerecheze cu cămile autohtone. Mi-am alimentat idealismul cu încă un set de idei eficiente (ale lor) și mi s-a reconfirmat că în Vest, chiar dacă nu au câinii covrigi în coadă, purecii lor sunt mai curati decât cei dâmbovițeni.

Mi s-ar părea patetic să înșir liste de binefaceri ale civilizației occidentale, pentru că noi toți știm. Știm ce înseamnă Occident și continuăm să păstrăm distanța de teamă să nu dispară Occidentul odată cu occidentalizarea noastră. Vă dați seama? Dacă noi am ajunge occidentalizați, Occidentul ca idee absolută a civilizației s-ar dizolva, iar noi, comozi în starea noastră de cârteală, am fi în continuare nemulțumiți, eventual ne-am și întoarce împotriva „eh, Occidentului”, nerecunoscători și autodistructivi. Dar uite că mă îndepărtez de la subiect și ajung să îi cataloghez pe cca 70% dintre români drept imaturi leneși pretins nihiliști.

Viena, așadar, doamnelor și domnilor, este pentru un central-european, spațiul destinderii culturale și al angoasei postimperiale. Prin Viena bântuie fantoma Imperiului, pe care agențiile de turism te îmbie să o pândești la fiecare colț de stradă, dar care localnicilor le poate șopti oricând „austriecii au fost mari cândva, purtați măreția mai departe, cu modestie”. Circuitul turistic se învârte în jurul secolelor 18-19 îmbibate de cultura elitelor, în timp ce spațiul contemporan e un imens balansoar pe care se dau social-democrația și consumerismul. Câteva zile nu au fost suficiente pentru a observa polarizările sociale, lumea părându-mi senină, armonioasă, zâmbitoare, binevoitoare, cu excepția foarte vizibilă a imigrației balcano-orientale. Micile ajustări de civilizație urbană (și nu semirurală prăfuită a Bucureștiului), însă, le-am putut vedea la tot pasul, începând cu tehnologia „handicapation friendly”, care m-a sensibilizat cel mai mult, în comparație cu cinismul bucureștean (mi-ar plăcea să experimentez o săptămână în cărucior în capitala României democrate; dacă ești orb, nu mai vezi mizeria și inesteticul, dar cu putoarea tot trebuie să te obișnuiești). Sunt ajustări care au luat ceva timp și la ei, și cred că nimeni nu are pretenția ca primenirea orașului București să se facă în intervalul unui mandat de primar. Iată ce am văzut în Viena și ce am considerat potrivit și realizabil (în paralel cu o campanie permanentă de educare a populației, de schimbare a mentalității) pentru București în deceniul ce urmează:

• acces liber în majoritatea punctelor de interes pentru persoanele cu handicap
• generalizarea îngrijirii fațadelor de clădiri (publice și private) și reglementări arhitecturale; reglementarea formelor de „huliganism pictural”: tags, stencil, grafitti.
• lume mai îngrijit îmbrăcată și mai spălată
• dispariția câinilor vagabonzi
• dispariția căcățeilor de câini cu stăpân
• dispariția cablajelor dintre stâlpi
• piste serioase pentru bicicliști și reglementarea relațiilor șofer-biciclist-pieton
• claxonatul doar în ultimă instanță
• parcarea doar în locuri permise, fără a fi nevoie de constrângeri (piloni, borduri înalte și alte obstacole)
• deplasarea la serviciu cu mjloace alternative automobilului, sau măcar dispariția gândirii de tipul „un om, o mașină”; carpooling
• reglementarea eficientă a afișajului publicitar
• diminuarea poluării sonore și a poluării cu praf
• dispariția cazinourilor, a chioșcurilor și a maghernițelor de tot felul; un regim uniform al chioșcurilor.
• dispariția „industriei” firmelor de pază și protecție, o dată cu de-banalizarea infracționalității
• regimul aparatelor de aer condiționat și a antenelor parabolice cocoțate pe fațade
• soluții pentru folosirea forței de muncă masculină (în București sunt foarte mulți bărbați de 40-50 de ani care stau degeaba pe străzi)

Sunt mult mai multe, dar îmi dau seama că schimbarea nu depinde de autoritățile municipale cât de mentalul colectiv și de autoritățile statului. Așadar, vorba cuiva, avem o Românie (reflectată în mare parte în București), cum procedăm?