Spre Levant, monşer!

              Prin 1994-1995 apăruseră și reclamele la batoanele de ciocolată de la Mars, Inc.: Mars, Twix, Snickers, Bounty. Crema de caramel semitopită și dezvăluirea conținutului stratificat prin frângerea batoanelor erau niște imagini crude pentru publicul de-abia ieșit din comunism, confruntându-se cu inflația și cu un nivel de trai sub media europeană. Cu toate acestea, puteam măcar să visăm cu ochii deschiși. Și ne potoleam pofta cu produse autohtone, ieșite din întreprinderile proaspăt privatizate (Africana, Americana, apoi Poiana), sau cu tablete de ciocolată din Turcia, din acelea subțiri, care îți lăsau o mâzgă de surogat de cacao în cerul gurii. Dintre ciocolatele anilor ’90, cele de la Kandia (din Timișoara) încă păstrau savoarea care le-a făcut celebre în perioada comunistă. Sortimentele de Africana se diversificaseră cu timpul, și țin minte că făcusem o pasiune prin 1998 pentru tableta cu cocos, în timp ce Bounty era prohibit prin prețul ridicat. Totuși, am fost printre puținii care au avut șansa să savureze un Bounty sau un Mars, o dată pentru că soseau pachet via Germania, și încă o dată pentru că tanti Oara de la cabana Diham ne răsfăța când ajungeam pe-acolo. De fapt, la cabana Diham am mâncat pentru prima oară cremă Finetti din cutie mare și am băut Coca Cola de ne pișca acidul pe nas. Interesant cum, probabil din motive fiziologice și ținând de asemenea de modul de îmbuteliere, doar în anii copilăriei revenea acidul prin nas. Cred că gradul de efervescență era mai mare decât este azi, pentru că întotdeauna se revărsa spuma din sticlă când trăgeam repede o dușcă.

            Paralel cu avalanșa de dulciuri a avut lor și asaltul sucurilor. Mania Coca Cola a fost dublată în cartierele de blocuri de mania sucurilor de dozator, mult mai ieftine. În condiții total insalubre, vreun precupeț sau vreun proprietar de sifonărie vindea la pahar (de sticlă sau de plastic – cu toate că erau de unică folosință, unii vânzători le cereau înapoi pentru refolosire). Prafuri de toate gusturile și culorile erau amestecate cu apă în binecunoscutul dozator TEC, iar sucul era atât de diluat încât gustul de-abia se simțea. Într-o ierarhie după calitatea lor, sucurile erau în ordine crescătoare 1) cele de dozator, 2) cele de la European Drinks (Frutti Fresh, American Cola), care făceau niște campanii spectaculoase cu premii (pentru care trebuiau adunate etichetele), 3) cele produse de Coca Cola Company și de Pepsi Co. (Pepsi, Mirinda, 7Up, etc.). În mediul rural mai ales, luaseră naștere mici întreprinderi care îmbuteliau un suc care circula sub denumirea generică de brifcor și care continua destinul socialistului Cico. La chioșcurile de cartier apăruseră și sucuri fără acid, dintre care succes avea Tropicana, care se bea cu paiul din niște cotii de carton piramidale, urmat de unele sortimente de la European Drinks (Trompi, etc.). Alte manii temporare au fost date de siropurile Frucade și de Pepsi la sticlă de un litru, returnabilă (pentru care să făcea o reclamă haioasă, cu un dialog al surzilor).

            După ce în fabrica de dulciuri de la Brașov a fost pompat capital (și am impresia că sub aceeași firmă – Kraft Jacobs Suchard – se dezvoltase și la București o fabrică), ciocolata Poiana a monopolizat piața tabletelor de ciocolată (pe vremea când Heidi, Milka și Schogetten erau prea scumpe pentru bugetul majorității românilor, sau nu aveau distribuire largă), în timp ce batonul Smash – „pentru oameni(,) dintr-o bucată” – se dorea a fi varianta de succes românească a lui Snickers. Jeleurile erau cele cu gust de căpșuni – Babyfruct -, care dădeau o greață cumplită la exces. Copilărind în Brașov, am fost martor și la transformarea producției la fosta întreprindere de industrializare a laptelui Prodlacta. De aici erau distribuite noile înghețate pe băț. Prin 1994 mai existau câteva gherete unde se vindea înghețată vafă, foarte bună (respectând rețeta întrutotul) (în 1992, când mi-au fost extrase amigdalele, părinții mei mă linișteau că de-acum încolo voi putea mânca înghețată câtă voi dori – gândul îmi zbura exclusiv la vafă), dar prin 1995 știu că, dacă nu cumva ajungeam în Piața Sfatului la dozatorul de înghețată la cornet, ne fugeau ochii numai după înghețată pe băț, Tango (cu înveliș de ciocolată) și Pinnochio  (cu formă specifică). La Năvodari, în 1995, făcusem cunoștință și cu produsele Napolact (Napoca, Panda) și cu o înghețată în formă de cocoș (cu părți de frișcă și părți cu gust de vișine), al cărei nume nu mi-l mai amintesc (să fi fost „Cucurigu”? :))). Și la înghețatele Delta pofteam, dar doar prin vitrina combinelor frigorifice.

            Cine a fost la grădinița cu program prelungit își poate aduce aminte că după somnul de prânz luam gustarea, care – dacă nu erau grișulețul, tăițeii sau orezul cu lapte, de care nu mă atingeam – puteau fi ori o napolitană, ori o ciocolată de casă, ori o eugenie etc. Printre primele amintiri cu dulciuri de la grădiniță este o imagine cu mine strâmbându-mă la gustul de stafide și rom dintr-o ciocolată mică în genul „Puișor” (poate chiar asta era), prin 1990. Sărbătorilor de iarnă le erau rezervate portocalele și bananele, pe care le aducea Moșul la grădiniță sau prietenii – în vizite. Câteodată aveam norocul și de un kiwi, care era exotic și la figurat.

            Până la urmă, dacă nu erau bani pentru mărfuri din comerț, exista întotdeauna dragostea mamei și cea a bunicilor pentru nepoții lor, dar și generozitatea naturii Transilvaniei. Prăjiturile de casă (arici, ișlere, arlechin, foi lika, háioș, chec etc.), compoturile, budincile, înghețatele de casă și porumbul fiert erau combinate cu fructele verzi din pomii de pe ulițe, lubenița și semințele crude de floarea-soarelui servite direct de pe „rondelă” (sau cum i-o spune). În vacanțele de la bunicii din partea mamei, dacă nu ne jucam, mâncam mere verzi, pere verzi, struguri verzi, corcodușe verzi, până ne căcam pe noi. Dar niciodată nu le mâncam coapte. Adevărul e că acreala lor ne mai răcorea după atâta alergătură prin căldură pe ulița săsească. Toamna ne înarmam cu bucăți de lemn cu care desfiguram un nuc bătrân, ale cărui crengi se aplecau deasupra zidului de casă săsească părăsită. Mâncam apoi satisfăcuți miez de nucă verde cu degețelele noastre înnegrite de la coaja lor.

            Cromatismul memoriei copilăriei nu ar fi complet fără pigmentul dat de bombonelele multicolore. Înainte de Bonibon, erau niște bombonele mărunte-mărunte în cutii de tipul tic-tac, care aveau un gust dulce-aromat indescriptibil, dar memorabil. Pe la vreo pomenire a morților, copiii de la bloc (cu excepția mea, care eram un mofturos) lăsau pufarinele pentru cele două-trei bomboane decorative de pe coliva pe care o primeau cu un „bo’daproste” automat.

            Când vine vorba despre bunătăți, internetul geme de astfel de amintiri. Impactul social și cultural uluitor pe care l-au avut dulciurile apărute după decembrie 1989 cred că se explică mai puțin prin relativa penurie anterioară (nevoile = cererea > oferta) și mai mult prin transformarea consumeristă (nevoile < cererea < = oferta) a societății postsocialiste, facilitată de așteptarea a tot ceea ce este/sună occidental în imaginarul unei mari porțiuni din populația României.

          Orice copilărie a fost petrecută savurând, adulmecând sau doar salivând după bunătăți, de la dulciuri până la „sărături”. În oraș, tentația era de două ori mai puternică: pe lângă consumul ritualizat al bunătăților de casă (de sărbători, de zile de naștere, sau când avea mama chef, timp și bani), cu greu puteai rezista ofertei de pe piață. La începutul anilor ’90 chioșcurile au apărut ca ciupercile, vindeau aproximativ aceeași marfă (dulciuri ambalate aduse din Turcia, băutură de contrabandă etc.), dar erau plasate în locuri strategice, în fiecare intersecție, în fiecare cvartal de blocuri, în fiecare curte de școală. Afacerile mergeau strună, unse și cu niscaiva evaziune fiscală, mușterii cei mai fideli fiind copiii pofticioși și muncitorii bețivi.

            În curtea școlii noastre de cartier exista un asemenea chioșc din tablă, la vitrina căruia vânzătoarea expunea produse de patiserie și o gamă săracă de dulciuri cu ambalaje lucioase. Eu preferam cornul cu vanilie și gumele „Turbo”. Ei, da, acestea din urmă au devenit deja un topos al copilăriei din anii ‘90. Guma „Turbo” a trecut prin două etape de-a lungul acestor 20 de ani. În primii zece ani (să spunem), ea era moale, aromată, și surprizele erau niște fotografii cu automobile pe hârtie chimică lucioasă, foarte rezistentă. Colecția de mașini era impresionantă, iar unii copii chiar și-au cheltuit micile lor averi doar pentru ține în mână un teanc de peste 100 de „surprize”. Pe urmă, noua gumă „Turbo” a devenit tare, își pierdea aroma în câteva minute, iar abțibildurile (mai mici, mai proaste calitativ și cu mai puține informații despre automobilele prezentate) au luat locul „surprizelor”. Eu am prins prima generație a gumei „Turbo”. Devenise atât de populară printre băieți, că odată, cumpărându-mi zece, vânzătoarea m-a întrebat cu un zâmbet complice dacă este ziua mea. Bucuria copilului din 1994, să-și cumpere cât mai multe gume! Apropo de asta, tot în clasa întâi, după ce am extras din buzunarul unui coleg de clasă o bancnotă de 5000 de lei (din aceea cu Avram Iancu), am „spart” 500 de lei pe 10 gume, din care pe cinci le-am băgat imediat în gură (acest guguloi fiind și cel care o va face pe mama suspicioasă), dar acestea erau gume cu „The Flintstones” (sau „The Simpsons” ? și unele și altele existau, fără îndoială), cubice și portocalii (spre deosebire de „Turbo”, care era paralelipipedică și albă, cu striații longitudinale). Judecând după culori, guma „Hubba-Bubba” (verde – cu aromă puternică de măr, sau roșie – cu aromă de vișine?) era un obiect de prestigiu, rezervată doar celor care aveau mai mulți bani de buzunar și care știau să facă baloane.

            Revenind la „surprize”, trebuie spus că în cercul meu de copii acest termen era specific imaginilor pe hârtie, autocolantele de mai târziu, cu fotbaliști, mașini, vedete, denumindu-se „abțibilde/acțibilde”. Schimbul de „surprize” și compararea colecțiilor se făcea cu fervoare, iar calicul de azi putea deveni eroul de mâine datorită unui joc pe care îl preluasem (sau inventasem?) noi: se forma un teanc din „surprize” ale adversarilor, presat pe asfalt cu o piatră, iar cel căruia îi venea rândul se străduia să spulbere de la o oarecare distanță teancul cu un disc (era un soi de curling de asfalt cu mișcări de frisbee), iar dacă reușea, „surprizele” spulberate deveneau ale lui. „Surprizele” s-au uzat, s-au împrăștiat și s-au pierdut în cele din urmă, dar abțibildurile au rămas stăpâne pe vechea mobilă din dormitor. Chiar și azi, după 15 ani, mai am două abțibilduri „Saray” lipite în camera copilăriei: un avion U13 și un Alfa Romeo. Indiferent de destinație (din câte am văzut până acum pe la alții, caietele/agendele și mobila au rămas locurile preferate), abțibildurile trebuiau musai lipite. Iar oferta era pentru toate gusturile: păpuși Sindy/Cindy/Barbie etc. și vedete pentru fete, mașini, fotbaliști și actori din filmele de acțiune – pentru băieți.

            Varietatea gumelor era amplă, dar per ansamblu am sesizat o deteriorare în privința calității. Ultimele gume pe care mi le cumpăram de dragul colecționării erau prin a șasea – a șaptea, când fotbaliștii erau la modă. Fiind încă la grădiniță am mestecat și lame, care erau relativ scumpe la noi (Orbit încă nu apăruse), aduse de rude din Germania (Wrigley’s) și din Franța (acestea aveau „surprize”). Mestecatul de gumă devenise așa de obișnuit, că părinții uneori își făceau griji cu privire la sănătatea digestiei noastre, a celor care înghițeam guma.

            Când începeau să ne doară fălcile de la atâta mestecat degeaba, treceam pe bomboane, de la dropsuri „Silvana” sau „vărsate”, până la tot felul de acadele, dintre care „Chupa Chups” era cea mai râvnită (dar și cea mai scumpă). Jeleurile erau prohibite copiilor de muncitori, cu bani puțini de cheltuială (ce mare era bucuria când găseam pe jos monede de 100 de lei cu Mihai Viteazul!), eu având norocul mătușii care mă răsfăța cu „Haribo” din Germania (dar mă îndopam cu atât de multe, încât de fiecare dată vomitam). La ciocolată nu ne înghesuiam, țin minte însă că ne mulțumeam cu surogate cum ar fi glucoza și praful de cacao (pt. lapte). Pufarinele și pufuleții au fost întotdeauna soluția de criză, iar semințele nu au apărut în viața noastră serios decât în pubertate, când lăsam joaca pentru a sprijini gardul la discuții în fața blocului. Nu am fost niciodată un spărgător performant de semințe și aveam o oarecare prețiozitate citadină prin modul în care extrăgeam miezul și depuneam cojile în pungă sau buzunar (așa cum fac și azi).

            Din momentul în care banii de buzunar au început să vină cu o oarecare logică și în funcție de modul în care mă comportam, am avut asigurată o porție dacă nu zilnică, măcar la două zile, de biscuiți sau de napolitane. Printre primele napolitane îmi aduc aminte că erau „Kukuruku” (probabil tot turcești), care aveau abțibild surpriză cu The Flintstones, parcă. La biscuiți nu am fost pretențios, am mâncat „RoStar” ca patriotul. De la biscuiții simpli (petit beure), am trecut la biscuiții cu cremă, apoi înapoi la biscuiții simpli, șprițați sau digestivi (de care încă îmi cumpăram în liceu de la un magazin de pâine). Sticksuri nu prea ronțăiam, decât la sărăcie.

            Am spus că la ciocolată nu ne prea înghesuiam, dar de când scriu textul ăsta s-au mai destupat niște canale ale memoriei. Au fost trei produse care au avut succes în rândul copiilor generației mele: ciocolata cu cremă de banane sau de căpșuni „Kiss” (ala turca și asta), crema „Finetti” și ouăle „Kinder”. Cum să nu! Crema „Finetti” se vindea pe jumătate albă în forme mici, de câteva grame, și se mânca cu o linguriță de plastic atașată. Dintre dulciurile copilăriei, ouăle „Kinder” au continuat până azi să îi țină pe copii cu sufletul la gură când desfac capsula galbenă din interior (care chiar vrea să fie un „gălbenuș” ?). Pornind de la ideea de ou, într-una din clasele primare, „iepurașul” ne-a adus mie și surorii mele câte cinci ouă „Kinder”, iar bucuria a fost exagerată, dar în totală consonanță cu senzația pe care o produceau în România aceste dulciuri venite din vest. În acea perioadă de început am colecționat părți din seriile de figurine cu leii safari, cu Flintstones, cu ștrumfii etc. și cu care mi-am petrecut jucându-mă o sumedenie de zile văratice.

De prin clasa a IV-a sau a V-a a început nebunia caietelor de amintiri. Asta se întâmpla de prin 1997, dar probabil că fiecare generație trecuse prin faza aceasta succesiv. Mamei mele nu-i erau străine aceste caiete.

La început, caietele de amintiri chiar erau chiar niște simple caiete dictando, format mic (A5), care cu timpul și-au mărit numărul de pagini, și-au întărit coperțile și eventual și-au mărit formatul. Creșterea venea o dată cu lărgirea curiozității. Doream să știm totul despre ceilalți, sau măcar tot ce ni se părea nouă relevant. De asemenea, cum personalitățile și gusturile se puteau schimba de la o lună la alta, noi – puberii – reîncepeam alte și alte caiete.

Aș putea împărți caietele de amintiri în două categorii, după funcții. Prima categorie – caietele de amintiri propriu-zise – erau menite să strângă laolaltă un conglomerat de simboluri, mesaje și imagini ale unui grup care urma să treacă „dincolo”. Această trecere – cu riturile sale – putea fi ori începerea ciclului gimnazial, ori formarea de grupuri pentru intensiv-engleză, ori fireasca schimbare a personalităților și corpurilor noastre. Aceste caiete deveniseră veritabile albume sau ceea ce englezii numesc „scrapbooks”. Contribuția fiecăruia la caietul de amintiri al vreunui coleg era o îndeletnicire plăcută care combina desenul, colajul, transcrierea unor versuri. După un timp, au apărut anumite pattern-uri și țin minte că cele mai folosite erau personajele copiate din cărțile pentru copii (în special personaje Disney), ceruirea și arderea hârtiei, precum și transcrierea unor acrostihuri sau ale unor scurte versuri de genul „Așa cum bea căprioara apă dulce de izvor, așa îți doresc eu ție mult noroc în viitor”. Cu timpul, operațiunea devenise mai puțin diversificată de la un caiet la altul, și s-a instalat rutina, urmată de plictiseală. Apoi, caietele deveniseră niște ceasloave incomode și slinoase (ajunseserăm să folosim atâta ceară, încât nu numai că hârtia era pătată, dar o parte din ceara uscată cădea sau se lipea de paginile opuse ori de degete). Cea mai de efect cred că ni se părea arderea și afumarea hârtiei pe margini, transformându-ne toți în niște maeștri ai răvașelor.

A doua categorie este reprezentată de „oracole”. Cine a dat numele acesta a surprins exact funcția acestor chestionare cu zeci de întrebări. În capul fiecărei pagini trona întrebarea, urmând ca fiecare respondent să-și urmeze rubrica (numerotată). Cine a păstrat „oracolele” acestea ar putea face un studiu sociologic pertinent, cu toate că pe cât de directe erau întrebările, pe atât de șmecheri eram noi în privința răspunsurilor. Personal, și în cazul „oracolelor” am asistat la o evoluție cantitativă, de la caietele A5 dictando cu 48 de file, până la „oracolele” cu sute de întrebări gata tipărite, care se găseau în librării (în acelea care vindeau, pe lângă cărți, jucării, baterii, lustre, sprayuri, hârtie igienică etc.). O singură dată a trebuit să completez un „oracol” din acela tipărit și după primele o sută de întrebări te apuca exasperarea, în fața unor întrebări care căutau detaliul, în stilul: „Ce fruct îți place să mănânci când asculți muzică după ce ai fost pe afară cu prietenii tăi?”. Nu mai știu al cui era oracolul. Poate că venise de la altă clasă – curiozitatea bătea lung.

Întocmirea unui „oracol” nu ridica probleme. Întrebările erau scrise de mână, simplu, respondenții eventual schimbau nuanța pastei de pix, ca să fie identificate răspunsurile lor mai ușor. Pentru că lectura răspunsurilor precedente era adevărata funcție a „oracolului”. Să afli despre ceilalți, despre gusturile lor, pasiunile lor, crush-urile lor (că tot era în vogă melodia-cover a lui Aaron Carter, fratele mic și blondin al lui Nick de la BSB, – „Crush on you”). Într-un context în care comunicarea directă verbală (și afectivă) între fete și băieți ni se părea aproape imposibilă, informația scrisă (pe lângă bilețele și discuții în grupuri pe sexe) despre ceilalți era crucială. Din experiența mea de băiat, pot spune că luam toate răspunsurile fetelor la verificat și nu țin minte să fi făcut la fel cu răspunsurile băieților. Multiplele întrebări mai aveau un rol, și anume acela de a masca cea mai importantă întrebare a „oracolului”: „De cine îți place (/din clasă) ?”. Mă întreb, dacă ar fi lipsit această întrebare  – cheie de boltă – (și cele conexe) din „oracol”, oare îl mai citeam cu atâta înfrigurare ? Acum îmi dau seama că, cu cât completai mai târziu un „oracol”, cu atât erai mai avantajat (o dată, pentru că știai totul despre ceilalți, și încă o dată, pentru că ceilalți nu apucaseră să te „citească”, cu alte cuvinte – să îți știe vulnerabilitățile). Totodată, prezumția de sinceritate s-a evaporat relativ repede (cu toate că eram destul de naivi să credem ce răspundeau ceilalți). Răspunsurile erau într-o covârșitoare majoritate cele dezirabile din punct de vedere social/cultural. Revenind la întrebarea magică („De cine îți place…?”), răspunsurile de aici nu creau răsturnări de situație, iar sinceritatea acestora rezida în menirea de a confirma ceva ce deja se știa într-o oarecare măsură (dacă vreți, eu le-aș numi declarații de loialitate). Pasiunile ascunse rămâneau ascunse în continuare, sau se iveau mult mai greu, nu doar printr-o simplă completare în „oracol”.

Dacă până în clasa a IV-a am fost cu toții un grup amorf și relativ omogen de colegi, niște gâgâlici cuminți și naivi, în gimnaziu fiecare a luat-o razna, iar grupul s-a atomizat, urmând ca apoi să se polarizeze, până prin clasa a VII-a, când relațiile între colegi au început să devină mai stabile și mai sincere. Odată cu cristalizarea grupului, în această ultimă fază, caietele de amintiri și oracolele nu își mai aveau rostul. Existau deja alte canale de comunicare. Despre acestea, altă dată…

Americanii se laudă cu Woodstock-ul, retrospectiv, când participarea a 500 000 de cetățeni rebeli dintr-o populație de  200 de milioane însemna procentul de 0,25, cât ar da și în cazul participării a 60 000 de români nirvanizați la concertul lui Michael Jackson la București, în 1992. După o îndelungată perioadă de înregimentare a muzicii în rețeaua ideologico-totalitară compusă din politruci, compozitori și artiști mimând o seninătate tâmpă a „epocii de aur”, muzica a renăscut – întocmai ca celelalte arte – în focurile Revoluției, derutată dar cu energii acumulate în mizerie. Dezlănțuirea acestor energii muzicale nu numai că a coincis cu entuziasmul libertății, dar i-a fost și bun camarad expresiv tranziției. Când să apară arta cu mesaj dacă nu în vremuri de transformări sociale însoțite de redirecționări ale frustrărilor și valorilor ? Din punctul meu de vedere, muzica românească a fost un fidel barometru al stării nației în postcomunism. Și nu e vorba aici doar de grupurile rap răsărite dintre blocurile bucureștene sau de rockerii sarcastici de la Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. Ci și de nașterea industriei muzicii pop/dance și parcurgerea unor etape în stil autohton către sincronizarea cu piața occidentală (indie, electro, rapcore) și/sau cu piața balcanică (manelele, dance). Astăzi, tematica muzicală s-a volatilizat în clișee transnaționale, iar critica locală e mai degrabă jucăușă decât încruntată (vezi Fără Zahăr). Evident, există „trupe de asalt”, dar este vorba de un protest fancy, cu iphone în buzunar și Heineken în mână, nu atât de simbiotic cu problemele societății ca acum 10-15 ani. Căștile pe urechi și să trecem la scris istoria! Valeriu Sterian, pentru tine!

În România se știe că fiecare individ, de la bătrânul anecdotist până la puberul care flutură drapele cu nerv naționalist, se poate transforma după câteva pagini în istoric al neamului. Colac peste pupăză, însuși președintele țării a considerat că judecata istorică îi intră în atribuții. Câțiva intelectuali publici importanți (Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Alina Mungiu – Pippidi) au încadrat declarațiile președintelui Traian Băsescu în registrul mesajului politic, ținându-se cont de relația președintelui cu Casa Regală și de personalitatea sa (cine a fost curios, a avut cel puțin 7 ani la dispoziție să facă o analiză psihanalitică pe subiectul nr. 1 al țării). Alții s-au aprins și au replicat indignați în același registru politic, pe deasupra și patetic-oportunist. Până la urmă, nimic extraordinar. Istoria cu „I” mare aparține tuturor, ca atare oricine e îndreptățit să se exprime în legătură cu ea. La atâtea voci, atâtea opinii, și la atâtea opinii, atâtea dileme ale ascultătorului. Cu care să fie de acord ? Propun o distincție: istoria spusă de politicieni și istoria spusă de istorici.

Să pornim de la un exemplu: revelația unora că în manuale nu e istoria adevărată. Păi cine zice că ar fi, în afară de autorii și giranții ei, adică Statul ? Istoria din manuale, fiind o istorie predominant „politică”, are evident conflicte cu istoria „adevărată”. La modul ideal istoria „adevărată” este cea scrisă de istorici onești, bine informați și care știu ce e acela un sofism (și nu vor să aibă de a face cu el). Istoria scrisă de istorici e filozofică, pentru că în încercarea de a descoperi adevărul devine o reflecție despre om și nu se jenează să prezinte răul speciei umane la fel de analitic precum descrie marile realizări ale omenirii, și e mai puțin filozofică pentru că nu ține cont (sau nu ar trebui să țină cont) de valori.

Dar ce să facă lumea cu o istorie rece ? Cui îi place un raport de activitate ? Lumea are speranțe, doleanțe, preconcepții, nevoia identității și a solidarității și toate acestea pot fi hrănite cu istorie. Dintre zeama anostă a istoriei științifice și trufandaua istoriei „politice”, spectatorul ia decizia fără cea mai mică îndoială. Pentru că așa e omul. Istoria „politică” se bucură de avantajul componentei afective și de componenta retorică (lustrul discursului, plin de erori de argumentare, dar ce mai contează când pasiunile sunt dezlănțuite ?) și, din moment ce Istoria este doar instrumentul de  atingere a scopurilor politice (cu știință sau fără știință), nu zace în nesiguranță, în auto-criticism, în drame epistemologice – așa cum se întâmplă cu istoria făcută de istorici.

Bine – ați putea spune -, au fost atâția istorici de profesie care au dat-o în politică. Ei, și mulți politicieni au dat-o în bătaie de joc și tot mai au legitimitate. Și istoricii sunt oameni, truistically speaking, și rușine acelora care nu au deschiderea filozofică și onestitatea în fața istoriei. Istoricul științific trebuie să fie un om de caracter. Și puțini reușesc. În mod normal, hibrizii „istorici neistorici” sunt cei mai mulți într-o societate, cot la cot cu „neistoricii istorici”. În România, politizarea istoriei în timpul comunismului (și dacă sunt riguros, pot spune că și în timpul monarhiei majoritatea au fost puternic ideologizați / politizați) a lăsat o inerție a majorității populației, întreținută de ignoranță și de apatie (generată de lene) care se traduce în felul următor: cunoștințele istorice sunt extrase din varii medii (numai din literatura de specialitate, nu), fără o metodologie și cu un prag scăzut al suficienței. Cu alte cuvinte, poporul român e incult istoricește. O să îmi sară toți că occidentalii (și în special, americanii) sunt mai inculți decât noi. Așa e, dar să nu ne mai comparăm tot timpul cu acela mai slab, mai rău, mai înglodat. Să ne fim nouă înșine exigenți, în virtutea demnității pe care (numai) o declară toți patrioții luʼ pește.

Mă bucur că au ieșit la interval istoricii să mai facă educație după afirmațiile președintelui Traian Băsescu, chiar dacă au fost depășiți numeric și „vociferic” de toți neaveniții „monarhiști”. Cu toate acestea, lucrurile pot să rămână la fel ca înainte, atâta timp cât românul e situat în afara istoriei, tripat în hype. Societatea românească a avut întotdeauna eroii ei necunoscuți. Tocmai de aceea, problema nu e că nu avem personalități, pedagogi, modele. Problema e că nu sunt urechi să audă și ochi să vadă. Dar voturi și spații pentru exprimare sunt pentru toată lumea.

PS: Manualele de istorie nu sunt suficiente.

Un oraș pe care îl vedeam pentru prima oară inevitabil mi-a devenit obiect de observație. Până la urmă, această stare continuă de privire scrutătoare și critică îi este proprie unui „turist cultural”, care e preocupat de „odihna activă” (până la extenuare) pe care o oferă destinația, și nu de oferta de lâncezeală prezentă în pliante. În ipostaza mea de observator am fost constrâns să văd totul prin intermediul umilei mele experiențe citadine și anume prin referire la singura metropolă prin care am trecut: București. Veți spune – nu-i așa? – că o comparație între Viena și București e neîndreptățită, din diverse motive, determinisme și fatalisme, și ați avea dreptate dacă ne-am rezuma la trecutul lor. În schimb, mi-am ațintit privirea cu gândul la viitor. A fost – să zicem – un schimb de experiență, cam ceea ce fac toți birocrații care vor să aducă struți să-i împerecheze cu cămile autohtone. Mi-am alimentat idealismul cu încă un set de idei eficiente (ale lor) și mi s-a reconfirmat că în Vest, chiar dacă nu au câinii covrigi în coadă, purecii lor sunt mai curati decât cei dâmbovițeni.

Mi s-ar părea patetic să înșir liste de binefaceri ale civilizației occidentale, pentru că noi toți știm. Știm ce înseamnă Occident și continuăm să păstrăm distanța de teamă să nu dispară Occidentul odată cu occidentalizarea noastră. Vă dați seama? Dacă noi am ajunge occidentalizați, Occidentul ca idee absolută a civilizației s-ar dizolva, iar noi, comozi în starea noastră de cârteală, am fi în continuare nemulțumiți, eventual ne-am și întoarce împotriva „eh, Occidentului”, nerecunoscători și autodistructivi. Dar uite că mă îndepărtez de la subiect și ajung să îi cataloghez pe cca 70% dintre români drept imaturi leneși pretins nihiliști.

Viena, așadar, doamnelor și domnilor, este pentru un central-european, spațiul destinderii culturale și al angoasei postimperiale. Prin Viena bântuie fantoma Imperiului, pe care agențiile de turism te îmbie să o pândești la fiecare colț de stradă, dar care localnicilor le poate șopti oricând „austriecii au fost mari cândva, purtați măreția mai departe, cu modestie”. Circuitul turistic se învârte în jurul secolelor 18-19 îmbibate de cultura elitelor, în timp ce spațiul contemporan e un imens balansoar pe care se dau social-democrația și consumerismul. Câteva zile nu au fost suficiente pentru a observa polarizările sociale, lumea părându-mi senină, armonioasă, zâmbitoare, binevoitoare, cu excepția foarte vizibilă a imigrației balcano-orientale. Micile ajustări de civilizație urbană (și nu semirurală prăfuită a Bucureștiului), însă, le-am putut vedea la tot pasul, începând cu tehnologia „handicapation friendly”, care m-a sensibilizat cel mai mult, în comparație cu cinismul bucureștean (mi-ar plăcea să experimentez o săptămână în cărucior în capitala României democrate; dacă ești orb, nu mai vezi mizeria și inesteticul, dar cu putoarea tot trebuie să te obișnuiești). Sunt ajustări care au luat ceva timp și la ei, și cred că nimeni nu are pretenția ca primenirea orașului București să se facă în intervalul unui mandat de primar. Iată ce am văzut în Viena și ce am considerat potrivit și realizabil (în paralel cu o campanie permanentă de educare a populației, de schimbare a mentalității) pentru București în deceniul ce urmează:

• acces liber în majoritatea punctelor de interes pentru persoanele cu handicap
• generalizarea îngrijirii fațadelor de clădiri (publice și private) și reglementări arhitecturale; reglementarea formelor de „huliganism pictural”: tags, stencil, grafitti.
• lume mai îngrijit îmbrăcată și mai spălată
• dispariția câinilor vagabonzi
• dispariția căcățeilor de câini cu stăpân
• dispariția cablajelor dintre stâlpi
• piste serioase pentru bicicliști și reglementarea relațiilor șofer-biciclist-pieton
• claxonatul doar în ultimă instanță
• parcarea doar în locuri permise, fără a fi nevoie de constrângeri (piloni, borduri înalte și alte obstacole)
• deplasarea la serviciu cu mjloace alternative automobilului, sau măcar dispariția gândirii de tipul „un om, o mașină”; carpooling
• reglementarea eficientă a afișajului publicitar
• diminuarea poluării sonore și a poluării cu praf
• dispariția cazinourilor, a chioșcurilor și a maghernițelor de tot felul; un regim uniform al chioșcurilor.
• dispariția „industriei” firmelor de pază și protecție, o dată cu de-banalizarea infracționalității
• regimul aparatelor de aer condiționat și a antenelor parabolice cocoțate pe fațade
• soluții pentru folosirea forței de muncă masculină (în București sunt foarte mulți bărbați de 40-50 de ani care stau degeaba pe străzi)

Sunt mult mai multe, dar îmi dau seama că schimbarea nu depinde de autoritățile municipale cât de mentalul colectiv și de autoritățile statului. Așadar, vorba cuiva, avem o Românie (reflectată în mare parte în București), cum procedăm?

Gladiator (2000)

Regia: Ridley Scott
Scenariul: David Franzoni, John Logan, William Nicholson
Producători: Douglas Wick, David Franzoni, Branko Lustig (SUA)
Coloana sonoră: Hans Zimmer

La o primă vedere mai sofisticat decât filmele din anii ʼ50-ʼ60 despre Roma imperială (dar influențat de acestea), Gladiator a relansat moda filmelor „de sabie și sandală” după ce în Statele Unite ale Americii a devenit foarte popular. Eu consider că popularitatea acestui film nu s-a datorat subiectului istoric în sine, ci modului în care acesta a fost prezentat pentru publicul american.

În primul rând, aventurile generalului roman ajuns sclav nu compun altceva decât o poveste dramatică, tensionată, în manieră literară romantică, construită în jurul conflictului dintre eroicul lider renăscut – Maximus – și tiranul uzurpator Commodus (înfățișați în antiteză), exponenți ai vechii ordini romane, respectiv ai noului regim corupt și despotic.

În al doilea rând, tensiunea este întreținută de criza de identitate a unei superputeri, Roma („tell me…why are we here?”), în care publicul poate identifica criza de identitate a Statelor Unite în contextul de după Războiul Rece. Într-un prezent corupt, în care alienarea individului este o certitudine, apelul la reîntoarcerea la vechile valori republicane romane („there was a dream that was Rome”), devine îndemnul la reflecție direcționat către americani de către vocea unei femei puternice, Lucilla. Familia este elementul cheie al unei vieți fericite, iar unde familia se dizolvă, răul își face apariția („your fault as a son is my failure as a father”[1]).

În al treilea rând, filmul poate fi interpretat ca fiind un mare show cu gladiatori, care să aducă publicului trăirile din timpul meciurilor NFL sau curselor Nascar. În același timp, nu e exclus ca discursul conservator să critice violența spectaculară contemporană („He will bring them death and they will love him for it”).

Conflictul între cele două tipuri de societate, cea senatorială, republicană, ideală, pe de o parte, și cea imperială, tiranică, pe de altă parte, nu este rezolvat prin victoria uneia asupra celeilalte, finalul fiind doar o ipostază de purificare, o a treia cale: „now we are free”.

În clasa I, în 1994,  ne-a luat învăţătoarea – pe mine şi pe Mihai – din clasa de la parterul şcolii nr. 4 şi ne-a dus la etajul 1 (şcoala era tip standard comunist, cu 3 niveluri şi scările pe laterale), pe un hol pe care nu mai umblasem înainte. Am intrat într-un atelier foarte înghesuit, cât o cameră de apartament, plin cu materiale lemnoase, cutii, dulapuri. Am fost prezentat bătrânului de acolo, care probabil că nu avea mai mult de 60 de ani, dar oamenii din jurul meu la 8 ani se împărţeau în cei de o vârstă cu părinţii (deci tineri) şi cei de o vârstă cu bunicii (deci bătrâni). Era Tiberiu Constantinescu, profesor de modelism.

Acum câţiva ani aflasem că a fost profesor de aeromodelism (şi cred că şi de navomodelism) în cercul respectiv de la Casa Pionierilor din Braşov, în perioada comunistă. Aşa cum ştim, băieţii – şi în special pionierii – erau încurajaţi să aibă activităţi meşteşugăreşti-tehnice, în spiritul progresului ştiinţific şi tehnologic pe care îl lansa teleologic ideologia comunistă. Sub inspiraţia dată de muza Minitehnicus, băieţii – viitori ingineri ai patriei – meştereau de la avioane şi vapoare teleghidate până la circuite electrice şi roboţi. La editura Tineretului, subordonată U.T.C., a apărut seria “Mâini îndemânatice” prin anii ’60, cu volume ce purtau titluri precum “Chimistul casei” sau “Vreau să devin radioamator”.  În 1995 mi-a picat în mână de la un fost pilot de avion de vânătoare o carte apărută în această serie şi scrisă chiar de profesorul meu de aeromodelism, Tiberiu Constantinescu: Construiţi machete de avioane. M-am dus cu ea la atelier să i-o arăt şi domnul Constantinescu mi-a scris o dedicaţie: “Micuţului meu Vlăduţ, pentru a-ţi fi îndreptar în viaţă această pasiune pentru aviaţie”.

Ei, pasiunea nu a fost suficient de puternică (nu am încercat să fac niciun model din carte, mi se păreau prea dificile), din clasa a V-a abandonând cercul de la şcoala nr. 4, unde mergeam din ce în ce mai rar, şi nici profesorul nu mai venea atât de des. Ţin minte că uneori pleca în Germania, iar asta îl făcea şi mai de admirat din punctul meu de vedere. Din clasa I, când am fost “plantat” acolo, timp de patru ani, mi-am petrecut multe sâmbete şi după-amieze cu traforajul şi cu calupul cu şmirghel în mână.

Am început cu aeromodelism, şi cred că trebuia mai întâi să mă iniţiez în acest subdomeniu pentru a trece mai departe la navomodelism, care într-adevăr mă fascina. Erau acolo în atelier nişte vase în construcţie la care meştereau elevii mai mari, iar pe scara profesorilor, unde cu statutul de premiant şi şef de promoţie mă puteam plimba fără frică, am admirat mai târziu nişte vapoare şi corăbii excepţionale, închise în vitrine de sticlă. Era acolo şi un model a plutei din expediţia norvegiană Kon-Tiki (despre care citisem în cartea lui Thor Heyerdahl, acel mythbuster avant la lettre).

Revenind, în atelierul acela înghesuit am lucrat la câteva avioane şi pe urmă, la un zmeu. Era un aer uscat, în care plutea mirosul de lemn, de solvenţi şi de aracet. Masa de lucru a profesorului era la geam, în capătul camerei, iar masa la care lucram eu era pe dreapta, dotată cu menghină şi tot ce trebuia. De fapt, în atelier erau ticsite o grămadă de lucruri, inclusiv rebuturi ce trebuiau reciclate, machete gata făcute, o elice uriaşă, cutii pe care scria “fragil” şi nu înţelegeam ce însemna asta, un afiş cu Lufthansa etc. Nu plăteam nimic, iar cu materiale se aproviziona profesorul de la nu ştiu ce depozit sau fabrică.

Am început cu vreo două avionaşe din carton. Cred că aveau şi un nume: IAR nu ştiu cât. M-am acomodat astfel cu măsuratul cu rigla, cu decupajele şi cu lipirea cu aracet. Am trecut apoi la avioane mai complexe. Pentru acestea a fost nevoie să îmi cumpere părinţii o trusă de traforaj de la librărie. La primele decupaje a fost dezastru, evident. Mi se rupeau un-doi pânzele, iar eu plângeam cu bărbia în piept de ruşine. La început mi le schimba profesorul, apoi am învăţat să le schimb eu…şi să le dau cu săpun, să alunece mai uşor! Am făcut două avioane; ştiu că al doilea se chema “Pinocchio”, pentru că avea un bot alungit ca un nas de câţiva centimetri. Aripile aveau o deschidere de vreo 40-50 cm şi erau de carton, cu ramă din lemn. Aceste planoare nu prea zburau, picau în bot imediat şi nu m-am mai chinuit să le repar, pentru că am trecut imediat la construirea unui avion mai complex. Acesta se chema “Gaiţă”, pentru că decupajul botului imita ciuful păsării omonime. Botul şi fuselajul (dobândisem între timp şi terminologia aeronautică) erau din lemn, de grosimea unui placaj (botul – cu întărituri şi cu o bucată de plumb), iar ampenajul şi aripile erau cu nervuri, învelite cu hârtie specială, translucidă. La aripi m-am obosit cel mai mult, era o probă de finisaj şi de meticulozitate, dar planorul acesta în final chiar zbura!

L-am testat într-o zi de primăvară târzie, împreună cu toţi membrii cercului (fiecare venise cu ce construise mai bun), lansându-l de pe barajul de la capătul cartierului Valea Cetăţii/Răcădău. Barajul era probabil proiectat să protejeze cartierul de viiturile venite dinspre văile din Postăvaru-Tâmpa, pentru că nu exista niciun lac de acumulare. Pe partea protejată de baraj stătea lumea la grătar cu păturicile, iar avioanele noastre aterizau printre ele. Cel mai mare planor (cu o deschidere de cca 1 metru), după un traseu foarte lung prin aer, în cerc, a aterizat în canalul Valea Cetăţii, care curgea prin dreapta barajului. De atunci nu mi-am mai lansat “Gaiţa” în aer, nu numai pentru că aveam nevoie de o înălţime, dar şi pentru că mi-era frică să nu mi se strice în vreo apă sau lovindu-se de vreo strâncă. După ce a stat câţiva ani prin casă, i-am redat libertatea lansându-l de pe Dealul Melcilor (de pe carieră), doar că l-a dus curentul direct în stâncă, la prima întoarcere.

Cel mai mult m-am jucat cu zmeul, pe terenul ierbos din faţa blocului. Pentru că avea o suprafaţă cât a unui teren de fotbal, îl lansam alergând, dar curenţii nu erau suficient de puternici şi, cum mă opream, cădea şi el, trosnind. Era făcut din stinghii şi hârtie maro, şi îl trăgeam de sfoară de cânepă, şi e drept că era şi puţin descentrat, aşa că uneori zbura în spirală.

De ce o fi ajuns Tiberiu Constantinescu să aibă un atelier tocmai la şcoala 4, în vremuri postcomuniste? Poate că era unul dintre cercurile de modelism la care era alternativ maestru. Sau poate că şcoala 4 se putea lăuda cu existenţa unicul cerc de modelism din Braşov? Oricum ar fi fost, Tiberiu Constantinescu pentru mine a fost unicul expert în modelism, răbdător şi plin de căldură.

M-am trezit azi cu ditamai panoul publicitar pe strada mea în care mi se spunea să fiu mândru, pentru că locuiesc într-un oraş de vis al românilor, conform rezultatelor unei campanii duse primăvara şi vara acestui an de ziarul Evenimentul Zilei. Bine, zic, îmi place oraşul în care m-am născut, de acord că e printre cele mai frumoase şi “locuibile” din ţară, dar… “de vis”? “Oraşul care oferă cele mai mari avantaje”? După ce criterii se calculează valoarea unui oraş, dacă îşi permite să scornească cineva un asemenea proiect axiologic?

Parcă nici nu a trecut mult timp de la aberantele şi snoabele gale “Zece pentru România”, unde Cluj-Napoca şi Constanţa au fost declarate (după standardul de viaţă, calculat probabil de  “nişte cercetători americani”) câştigătoare la categoria “Oraşe” (gala asta parcă era un fel de “Flori, fete sau băieţi, melodii sau cântăreţi”), fiind urmate bineînţeles de Braşov.

Campania de la “Evenimentul Zilei”, pe lângă motivele evidente de marketing, s-a dorit a fi una completă. La sfârşitul acesteia, în urma unei obiectivităţi (afirmate) ce nu putea fi contestată, ierarhia ar fi trebuit – după ei -  să fie absolută, irevocabilă. Ce mai, după combinarea celor “50 de elemente secundare” cu votul publicului (cu o pondere de 50%) – întărit de asemenea cu 25% pentru evaluări pe ramuri – Braşovul ne-a ajuns oraş de vis. Nimic nou sub soarele ţării! Totuşi, se simte în aer o prospeţime a veştii; românii, datorită metodelor socio-economice de investigare aplicate cu succes de către cotidianul lor preferat, au găsit o soluţie intra muros pentru petrecerea concediilor.

Dincolo de sentimentul redescoperirii roţii care îmi este indus de această campanie, scepticismul meu faţă de această campanie (de presă, de publicitate, de branding, etc.) porneşte de la următoarele observaţii:

1. Sistemul de click-voting (cu pondere de 50%) prezintă riscul concentrărilor de auto-voturi (fiecare îşi votează oraşul).
2. Cine votează? Cititorii EVZ şi persoane care acordă credibilitate acestei campanii? Ce target are EVZ în general? Reprezintă aceştia întreaga populaţie, sau măcar întreaga opinie publică a României?
3. Au fost eligibile doar cele mai populate (probabil) 15 oraşe din ţară. Pot răstălmăci această iniţiativă ca fiind rodul aroganţei unora care ar exclude oraşe precum Târgu Mureş, Alba-Iulia sau Piatra-Neamţ de pe listă. În plus, voturile orăşenilor excluşi (nemaipunând la socoteală locuitorii de la sat, care or avea internet) unde se vor duce decât cel mult către oraşe pe care le-au vizitat? Ori Braşovul e unul dintre cele mai vizitate oraşe din România, iar pentru o asemenea evidenţă nu e nevoie de o campanie de presă.
4. Dacă de votat cu un click pe poză e simplu, în prima fază, în faza evaluării pe ramuri, cum mi-aş putea exprima eu opinia, ca braşovean, – să zicem – despre administraţia oraşului Piteşti? Ar trebui ca fiecare dintre votanţi să cunoască diferite aspecte ale tuturor oraşelor intrate în competiţie, pentru o clasificare mai în regulă.
5. Cu toate cunoştinţele despre fiecare oraş în parte, opinia e de cele mai multe ori deformată. Una e să te plimbi prin centrul Craiovei câteva ore, ca turist, şi alta e să trăieşti acolo, eventual şi pe la marginea oraşului. Cred că majoritatea opiniilor au fost de natură turistică (şi acestea în funcţie de nivelul de educaţie şi cultură, de mentalitate, de simţ critic) sau formate prin apelul la mass-media. Ori ambele sunt incomplete, deci deformate sau măcar apropiate de imaginarul fiecăruia.
6. Trebuie ţinut cont de identităţile locale puternice. Oltenia şi Banatul au putut concentra mai multe voturi pentru Craiova şi Timişoara.
7. Categoriile pentru care s-a dat o notă au avut aceeaşi pondere. Pentru nişte note mai apropiate de realitate era nevoie de cât mai mulţi votanţi, ori cum să votez despre sănătatea din Bacău dacă nici despre cea din Braşov nu am avut nenorocirea să o cunosc?
8. La categoria “cultură şi educaţie”, de exemplu, se evaluează numărul sau existenţa anumitor instituţii, nu calitatea acestora. La ce bun o Universitate în Piteşti, dacă argeşenii tot la Bucureşti trag? La fel e şi cu sănătatea.
9. În fine, marea bubă a acestui sistem de ierarhizare e că angrenează jocul alterităţilor în încercarea de a da un tablou foarte sumar (15 puncte) al calităţii vieţii la nivelul întregii ţări. Nu sunt convins că metodologia aplicată de EVZ ar fi fost bună măcar pentru luarea pulsului imaginarului cu privire la ierarhia oraşelor ţării. Totuşi, Piteşti?!

Am fost curios de ce Sibiul nu s-a apropiat de Braşov în viziunea votanţilor. Din punctul de vedere al juriului EVZ, Sibiul e deficitar la capitolul infrastructură, iar Braşovul e deficitar la capitolele: siguranţă, administraţie, cultură şi educaţie, sănătate, mediu. Ambele oraşe stau cam la fel la capitolul dezvoltare economică. Nota finală din partea EVZ  pentru Sibiu e 5,39, în timp ce pentru Braşov e 4,64. Publicul, în schimb, nu a scos Sibiul din note de 3 şi 4, dar Braşovul a fost răsfăţat cu note de 5 şi 6. Tot de către public (cu puterea de 75% la media finală), Sibiul (cu doar 2419 voturi) a fost îngenunchiat la capitolul popularitate de Braşov, cu copleşitorul număr de 19860 click-uri! La o asemenea diferenţă, se pare că românii cititori de EVZ chiar au o problemă cu Sibiul. Poate din cauză că Sibiul se vrea prea civilizat?…

Şi uite aşa m-am mai jucat şi eu de-a analistul. Mă întorc pe străzile din cetate, să mă înghesui cu braşovenii umflaţi în pene printre români, italieni, spanioli, germani, japonezi, toţi cu ochii-n obiectiv şi cu gândul la oraşele lor de vis.

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” a editat în 2008 studiul de caz despre Lazăr Şăineanu scris de George Voicu. Doar după ce am scris referatul prezentat mai jos am aflat de acest studiu, pe care aştept să îl găsesc mai bine documentat şi mai bine scris, în fond, decât ce am scris eu.

George VOICU, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Nr. 3/2008.

De-a lungul secolului al XIX-lea asistăm la o deplasare a unui număr mare de evrei din spațiul central și est-european în Țările și viitoare Principate Române. O să ne limităm doar la cazul nostru, plasat în orașul București, în care locuiau în anul 1820 doar 127 de familii de evrei (grosso modo, în jur de 600 de persoane), pentru ca în 1899 să locuiască în același oraș peste 40 000 de evrei, un număr care forma 14,7% din totalul populației Bucureștiului[1]. Nu o să ne ocupăm de factorii care au contribuit la deplasarea și stabilirea evreilor în spațiul românesc, ne vom mulțumi doar să sesizăm că în Principatele Române și apoi în România se formează comunități importante de evrei, atât sefarzi, cât și așkhenazi, care vor intra în atenția populației creștine autohtone.

Contextul social și politic românesc în care își fac apariția familiile de evrei este extrem de fragil. Mișcarea națională (o mișcare creștină, mai ales în spațiul românesc), dublată în practică de o politică națională, va adopta ușor o atitudine xenofobă, evidențiată chiar în Constituția din 1866. Modificarea articolului 7 din Constituție, impusă de Marile Puteri statului român în schimbul recunoașterii internaționale a independenței, va genera o întreagă serie de dezbateri politice și conflicte de stradă care nu dezvăluiau altceva decât antisemitismul adoptat în special de reprezentanți ai elitei politice românești și caracteristic unei lungi perioade de timp, până după Al Doilea Război mondial (cu manifestările extremiste ale grupărilor legionare).

În acest context, evreii, care puteau deveni cetățeni ai statului român doar pe calea naturalizării, își găsesc locul în societatea românească relativ ușor, în ciuda presiunilor ideologice. Vorbim în special de grupul evreilor modernizați, reformați, care au renunțat la traiul în ghetou și au adoptat un mod de viață cu accente laice. Printre aceștia se numără persoane care s-au integrat în sistemul universitar, atât în calitate de studenți, cât și în calitate de profesori. De la 1864, anul înființării Universității din București, până la 1900, cei mai mulți evrei absolvenți ai Universității erau de la Facultatea de Medicină (183) și de la Școala de Farmacie (73)[2], rezultat al unei orientări a tinerilor evrei către o carieră medico-farmaceutică. Un număr foarte mic de evrei erau absolvenți ai Facultății de Litere și Filosofie[3]. Printre aceștia se număra și Lazăr Șăineanu, care în 1901 părăsea România pentru a se muta în Paris, încheindu-și astfel ”etapa românească” a vieții sale. Vom vedea în continuare în ce a constat această perioadă și ce l-a determinat pe Lazăr Șăineanu să emigreze.

Pentru început, vom schița principalele momente din tinerețea lui Lazăr Șăineanu. El s-a născut într-o familie de evrei la Ploiești în anul 1859[4], cu numele Schein. În 1882 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, legea Instrucțiunii Publice din 1864 permițându-i acest lucru[5]. Frecventează în special cursurile de lingvistică ale lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, precum și cursurile lui Titu Maiorescu și ale lui Alexandru Odobescu, la care a participat încă din liceu (fiind cursuri publice)[6]. Interesat fiind de filologie, a publicat, în timpul cât a fost student, câteva studii în “Revista pentru Istorie, Filologie și Arheologie” și în revista “Convorbiri literare”[7]. Greutățile din familie l-au obligat să întrerupă studiile, însă va reveni, iar în 1887 va susține lucrarea de licență cu titlul Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre transițiunea sensurilor, un studiu de pionierat referitor la semantica limbii române[8]. Efortul său este răsplătit prin acordarea premiului Hillel, cel mai important premiu al Universității din București, care consta în suma de 5000 de franci aur. În consecință, Lazăr Șăineanu și-a permis să își continue studiile la Paris (1888), apoi la Leipzig (1889), unde va obține și titlul de doctor în litere cu lucrarea Les jours d’emprunt ou les jours de la vieille, tradusă în română în 1896 cu titlul Zilele Babei și legenda Dochiei[9].

Revenind în țară în 1889, tânărul filolog este numit suplinitor onorific al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu la catedra de filologie comparată din cadrul Facultății de Litere și Filosofie[10]. În paralel, pentru a se susține financiar, va face o cerere pentru ocuparea unui post de profesor în învățământul secundar, cerere care a întâmpinat opoziții, dar care a fost acceptată în cele din urmă la insistențele lui Alexandru Odobescu,  după cum mărturisește însuși Lazăr Șăineanu[11]. Este numit, așadar, profesor de limba latină la gimnaziul Lazăr, cu începerea activității de la 1 septembrie 1890, dar în același an, la 4 iunie, primește o altă adresă, care îl informează despre numirea lui la Universitate[12]. Tot Lazăr Șăineanu ne va lămuri asupra acestui aspect: “D. V.A. Urechia ocupa de mulți ani catedra de generală de istoria și literatura română și d-sa fuse acela care propuse separațiunea catedrei sale în două: una de istoria și literatura română după Mihai-Viteazul pe care continua s-o ocupe, și alta de istoria și literatura română înainte de Mihai-Viteazul și pe care aspira s-o suplinească”[13]. A doua catedră urma să fie ocupată de Șăineanu, în calitate de profesor suplinitor, în conformitate cu numirea sa de către ministrul Instrucțiunii Publice, C.C. Arion[14], din 4 iunie. Cu privire la colegul său, V.A. Urechia, Lazăr Șăineanu afirma în 1901 că “în asemenea condițiuni, numirea mea nu putea fi pe placul d-lui Urechia, care din acest moment mi se făcu dușman de moarte”, urmând să conchidă: “Acum începe un șir de mizerabile uneltiri, de intrigi nedemne, de agitațiuni meschine, cari nu-și au perechea în analele școlei”[15].

Să ne oprim puțin asupra acestui moment. În primul rând, trebuie să specificăm faptul, de o deosebită importanță pentru acea perioadă, că Lazăr Șăineanu nu era un evreu naturalizat în 1890, deci nu avea cetățenia română, necesară pentru ocuparea unei funcții în stat. Încă din 1889, conștient de acest fapt, face demersuri pentru obținerea naturalizării[16], proces care în 1901 nu se va încheia, după cum vom vedea. În al doilea rând, curentul de opinie antisemit, în strânsă legătură cu intensificarea manifestărilor cu caracter național, va influența acțiunile cu caracter politic sau administrativ[17]. Istoria românilor intra bineînțeles în sfera ideologiei naționale, ca atare predarea ei în Universitate avea nevoie, cel puțin principial, de reprezentanți ai națiunii române, deci profesori români. Lazăr Șăineanu ilustrează această dilemă în memoriul său: “[Profesorii Facultății de Litere și Filosofie] Cu toții recunosc că titlul nenorocit al noii catedre (și aceasta tot o creațiune a d-lui Urechia) e cauza unică a agitațiunii și că separând istoria și literatura [s.n.], se va da tuturor dreptate. În consecință, d. Tocilescu se oferă a face gratuit până la concurs cursul de istorie, iar cursul de limbă și literatură să rămâie în sarcina mea”[18].

În cazul lui Lazăr Șăineanu asistăm la o confruntare între reglementare și practică, între o situație de jure și o situație de facto. Pe de o parte, Lazăr Șăineanu era un merituos filolog, motiv care a stat la baza numirii lui la Universitate[19], iar pe de altă parte, el era un evreu nenaturalizat care, deși ocupa ca suplinitor catedra lui Hașdeu, nu putea ocupa o catedră universitară de istorie și literatură română. Din această situație încurcată filologul a încercat să iasă prin demisia din noiembrie 1890, înaintată ministrului Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu[20]. La finele anului, Lazăr Șăineanu pierduse și catedra de la gimnaziul Lazăr – unde nu apucase să funcționeze -, și pe cea de la Universitate. Conflictul personal, concretizându-l pe cel ideologic, nu a dispărut însă, ci a fost transferat în plan politic, în Parlament, acolo unde s-a dezbătut în continuare naturalizarea.

În Parlament, datorită faptului că profesori universitari erau și reprezentanți politici, problema naturalizării filologului a fost dezbătută cu exces de zel. Marele adversar continuă să fie V.A. Urechia, care își atribuie un rol național. Argumentele sale alcătuiesc un discurs ideologic: „nu este de ajuns să scrii cărți cari ți se plătesc, pentru ca să fii de o naționalitate oarecare, trebuie să simți cu neamul acela în sânul căruia vrei să fii primit!”[21], urmând să condamne lipsa preocupării politice a lui Lazăr Șăineanu, în timp ce „lupta pentru cauza națiunii” exprima dezideratele academice[22]. Cu alte cuvinte, Lazăr Șăineanu nu respecta direcția pe care o adoptase viața universitară, și anume politicianismul. În plus, antisemitismul a ajuns să constituie o eficace „trambulină de parvenire” pentru universitari[23].

Această veritabilă epopee zadarnică a naturalizării lui Lazăr Șăineanu a durat o lungă perioadă de timp, din 1889 până în 1900, ceea ce înseamnă repetate respingeri. Scandalul a căpătat proporții semnificative. În afara Universității, de această dată s-au înmulțit argumentele taberei adverse (reprezentată de V.A. Urechia, Iacob Negruzzi, D.A. Sturdza și alții). Au fost invocate atât argumente ce aparțineau de așa-zisul „sindrom al cetății asediate”[24], cât și argumente desprinse din acuze de scrieri „contra țării”[25]. Aplicarea preferențială a legilor[26], precum și fraudarea voturilor din Camera Deputaților sau din Senat (prin influență, intervenții și dublarea unui număr de voturi), sunt doar doi din factorii care au obstrucționat procesul obținerii cetățeniei române, în situația în care Lazăr Șăineanu îndeplinea condițiile de naturalizare[27].

În paralel cu acest proces, Lazăr Șăineanu continuă să publice studii de lexicologie și folclor, demonstrând astfel calitățile sale științifice. Lucrarea Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice a fost premiată de către Academia Română în 1895, în schimb, lucrarea mai cunoscută astăzi, Influența orientală asupra limbii și culturii române, este respinsă în anul 1900 de la premiul aceleiași instituții. Pe lângă aceasta, mișcările antisemite studențești, precum și suprimarea catedrei de filologie comparată după retragerea lui Hașdeu – catedră al cărei unic pretendent era Lazăr Șăineanu[28] -, au arătat modul în care politica se infiltra în instituțiile de cultură.

În anul 1901, cererea de încetățenire îi este respinsă din nou la Senat, de această dată în unanimitate[29]. În aceste condiții, Lazăr Șăineanu se hotărăște să părăsească definitiv România, pentru a se stabili în Franța, unde va continua să publice studii de lingvistică franceză. Profund marcat de această „agonie” a naturalizării, el va publica memoriul O carieră filologică. Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic atât în București, cât și în Paris. Problema acestui evreu filolog e mai mult decât una personală. Ea privește întreaga societate românească din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.

[1] Eliyahu Feldan, Lucian-Zeev Herscovici, Bucharest, în ***, Encyclopaedia Judaica, ed. II, vol. IV, p. 239.

[2] Jehiel Michael Șorer, La răspântie de veacuri. Evreii în 1900-1901, București, 2004, p. 277.

[3] Până la 1900 era un singur licențiat evreu la facultatea din București, cf. ibidem, p. 277. Punem însă la îndoială acest număr, având cel puțin exemplul lui Lazăr Șăineanu (absolvent în 1887) și al lui Ion Aurel Candrea (absolvent în 1896).

[4] Lucia Wald, Lingviști și filologi evrei din România, București, Hasefer, 1996, p. 57.

[5] ***, Ministerul Instrucțiunei Publice și al Cultelor. Colecțiunea legilor, regulamentelor, programelor și diferitelor decisiuni și disposițiuni generale ale acestui departament (1864-1901), București, Imprimeria Statului, 1901, p. 23: “(art.264) Vor fi primiți ca studenți regulați în facultăți acei cari vor fi terminat cursul învățăturilor de liceu și vor fi trecut examenul general.” În textul legii nu se face nicio referire la confesiunea elevului sau studentului.

[6] Luca Vornea, Lazăr Șăineanu: schiță biografică, București, Adevărul, 1928, p. 9.

[7] Ibidem, p. 18.

[8] Lucia Wald, op.cit., p. 58.

[9] Ibidem, p. 58.

[10] Cf. Lazăr Șăineanu, O carieră filologică (1885-1900). Istoricul unei împământeniri. Memoriu auto-biografic, București, Emil Storck, 1901, p. 3-4, acest post era “gratuit”, deci fără plata unui salariu.

[11] Ibidem, p. 4.

[12] Ibidem, p. 5.

[13] Ibidem, p. 6-7.

[14] Lucia Wald, op.cit., p. 59.

[15] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7.

[16] Ibidem, p. 4.

[17] Se manifestă o politică școlară discriminantă față de evrei, care va culmina cu Legea Învățământului Primar din 1893. Vezi și Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 289-295; Liviu Rotman, Școala Israelito-Română (1851-1914), București, Hasefer, 1999, p. 88.

[18] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 7-8.

[19] Cf. Constantin Șăineanu, Lazăr Șăineanu (1859-1934). O activitate de o jumătate de secol în serviciul științei, București, Editura “Cultura Poporului”, 1935, p. 11, în adresa de numire se specifica “în vederea cunoștințelor sale întinse în filologia română”.

[20] Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 8.

[21] Ibidem, p. 67.

[22] Ibidem, p. 63-67.

[23] Jehiel Michael Șorer, op.cit., p. 278-279.

[24] D.A. Sturdza: „Noi suntem o țară mică. Trebuie să ne apărăm Plevna internă de dușmani. Și apoi nu ne trebuie învățați străini”, apud Lazăr Șăineanu, op.cit., p. 20.

[25] Ibidem, p. 17-18.

[26] Ibidem, p. 24: „toți bancherii, cari au cerut naturalizarea, au obținut-o fără cea mai mică dificultate”. Totodată, el constata că „Art. VII din Constituțiune, foarte frumos în teorie, se află îngrădit în practică cu o serie de dispozițiuni anticonstituționale, care îngreunează peste măsură aplicarea-i.”, în ibidem, p. 43.

[27] Ibidem, p. 13-14.

[28] Constantin Șăineanu, Amintiri, București, Tipografia „Universul”, 1947, p. 68-69.

[29] Cf. ibidem, p. 72-73.