Spre Levant, monşer!

Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, (trad. Maria Berza), București, Humanitas, 2011.

Sir Sacheverell Sitwell (1897 – 1988) a fost unul dintre puținii englezi de sânge albastru care au vizitat România înaintea  prințului moștenitor Charles. Educat la Eton și Oxford, experimentat în arta scrisului și în arta criticii… de artă – cultivată în numeroasele călătorii prin Europa, Sacheverell Sitwell a primit în 1937 invitația familiei (boierești) Callimachi (Anne-Marie și Jean Callimachi) de a vizita România Mare. După patru săptămâni (septembrie 1937) petrecute pe meleagurile României, Sitwell a publicat impresiile la Londra, în 1938, într-un volum bogat ilustrat (pe care ediția de față le conține).

Curiozitatea demnă de un turist activ l-a determinat pe autor să caute pitorescul oamenilor și locurilor. Într-o incursiune aproape etnografică, a reușit să întâlnească, să observe și să fotografieze țiganii lăieți și pe cei căldărari, birjarii muscali din București și Galați, lipovenii din Delta Dunării, turcii, tătarii și găgăuzii din Dobrogea, evreii, rutenii și huțulii din Bucovina, nemaipunându-i la socoteală pe români, cu costumele lor fermecătoare. A avut norocul să întâlnească în călătoria sa o nuntă din Rucăr, un bâlci la Mănești, iar în București a sfârșit prin a fredona „Ionel, Ionelule”, prins de la grădinile de vară aglomerate.

Se poate cultiva absolut orice, oriunde în România. Iar subsolul mai are pe lângă petrol și însemnate zăcăminte de cărbune și fier. Cartea de față nu se preocupă însă de aceste lucruri, ci de oamenii care trăiesc în țara aceasta și de trecutul lor, așa cum este exprimat prin clădiri și opere de artă. (p. 17)

Sensibilitatea lui Sitwell pentru artă l-a determinat să acorde o mai mare importanță scoarțelor oltenești, costumelor tradiționale, portretelor de fanarioți, dar mai ales arhitecturii și picturii bisericilor. Pentru el, biserica de la Curtea de Argeș era „lucrul cel mai nereușit din România”, fiind o „fanfaronadă armenească”, dar mănăstirile Hurezi/Horezu, Sucevița și Voroneț (cărora le face un lung elogiu, comparându-le cu schiturile de la Meteora, Mistra și Muntele Athos) l-au impresionat cu adevărat. Când e vorba  de obiectivele din orașe, devine expeditiv.

Față de evreii așchenazi din Bucovina, Sacheverell Sitwel nu a arătat prea multă condescendență, considerându-i mai degrabă o problemă pentru viitor (datorită numărului crescând și mizeriei în care trăiau; poate că și costumul lor anost, negru, nu mulțumea ochiul criticului de artă), referindu-se chiar  la planul Madagascar.

Mai importantă, pentru România și pentru lume, este păstrarea caracterului său autentic. România e încă nealterată. (…) Mai mult decât atât, sub o guvernare inteligentă, ea are posibilități nelimitate datorită vitalității neamului său, care a traversat secolul al XIX-lea în starea sa originară. Să sperăm că România nu va avea niciodată orașe de peste un milion de locuitori. (p. 21)

Călătorul britanic a încercat să guste câte puțin din toate zonele, fiecare cu specificul ei. Având parte numai de timp frumos, a ajuns la următoarele destinații (vizitându-le pe regina Maria și pe Martha Bibescu), urmând să părăsească România pentru a continua drumul prin Polonia:

Sighișoara, Sibiu, valea Oltului
Cozia, Govora, Horezu, cula Duca
Curtea de Argeș, Câmpulung, Rucăr
Brașov, Bran, Sinaia, Mănești
București, Mogoșoaia
Galați, Vâlcov, Dobrogea, Balcic
Bucovina, Hotin, Sighetu Marmației

Cartea are peste 50 de fotografii și traducerea într-o română despuiată de neologisme oferă netezimea unei lecturi-frescă, cu gândurile recuperând  meleaguri și timpuri pierdute.

Un oraș pe care îl vedeam pentru prima oară inevitabil mi-a devenit obiect de observație. Până la urmă, această stare continuă de privire scrutătoare și critică îi este proprie unui „turist cultural”, care e preocupat de „odihna activă” (până la extenuare) pe care o oferă destinația, și nu de oferta de lâncezeală prezentă în pliante. În ipostaza mea de observator am fost constrâns să văd totul prin intermediul umilei mele experiențe citadine și anume prin referire la singura metropolă prin care am trecut: București. Veți spune – nu-i așa? – că o comparație între Viena și București e neîndreptățită, din diverse motive, determinisme și fatalisme, și ați avea dreptate dacă ne-am rezuma la trecutul lor. În schimb, mi-am ațintit privirea cu gândul la viitor. A fost – să zicem – un schimb de experiență, cam ceea ce fac toți birocrații care vor să aducă struți să-i împerecheze cu cămile autohtone. Mi-am alimentat idealismul cu încă un set de idei eficiente (ale lor) și mi s-a reconfirmat că în Vest, chiar dacă nu au câinii covrigi în coadă, purecii lor sunt mai curati decât cei dâmbovițeni.

Mi s-ar părea patetic să înșir liste de binefaceri ale civilizației occidentale, pentru că noi toți știm. Știm ce înseamnă Occident și continuăm să păstrăm distanța de teamă să nu dispară Occidentul odată cu occidentalizarea noastră. Vă dați seama? Dacă noi am ajunge occidentalizați, Occidentul ca idee absolută a civilizației s-ar dizolva, iar noi, comozi în starea noastră de cârteală, am fi în continuare nemulțumiți, eventual ne-am și întoarce împotriva „eh, Occidentului”, nerecunoscători și autodistructivi. Dar uite că mă îndepărtez de la subiect și ajung să îi cataloghez pe cca 70% dintre români drept imaturi leneși pretins nihiliști.

Viena, așadar, doamnelor și domnilor, este pentru un central-european, spațiul destinderii culturale și al angoasei postimperiale. Prin Viena bântuie fantoma Imperiului, pe care agențiile de turism te îmbie să o pândești la fiecare colț de stradă, dar care localnicilor le poate șopti oricând „austriecii au fost mari cândva, purtați măreția mai departe, cu modestie”. Circuitul turistic se învârte în jurul secolelor 18-19 îmbibate de cultura elitelor, în timp ce spațiul contemporan e un imens balansoar pe care se dau social-democrația și consumerismul. Câteva zile nu au fost suficiente pentru a observa polarizările sociale, lumea părându-mi senină, armonioasă, zâmbitoare, binevoitoare, cu excepția foarte vizibilă a imigrației balcano-orientale. Micile ajustări de civilizație urbană (și nu semirurală prăfuită a Bucureștiului), însă, le-am putut vedea la tot pasul, începând cu tehnologia „handicapation friendly”, care m-a sensibilizat cel mai mult, în comparație cu cinismul bucureștean (mi-ar plăcea să experimentez o săptămână în cărucior în capitala României democrate; dacă ești orb, nu mai vezi mizeria și inesteticul, dar cu putoarea tot trebuie să te obișnuiești). Sunt ajustări care au luat ceva timp și la ei, și cred că nimeni nu are pretenția ca primenirea orașului București să se facă în intervalul unui mandat de primar. Iată ce am văzut în Viena și ce am considerat potrivit și realizabil (în paralel cu o campanie permanentă de educare a populației, de schimbare a mentalității) pentru București în deceniul ce urmează:

• acces liber în majoritatea punctelor de interes pentru persoanele cu handicap
• generalizarea îngrijirii fațadelor de clădiri (publice și private) și reglementări arhitecturale; reglementarea formelor de „huliganism pictural”: tags, stencil, grafitti.
• lume mai îngrijit îmbrăcată și mai spălată
• dispariția câinilor vagabonzi
• dispariția căcățeilor de câini cu stăpân
• dispariția cablajelor dintre stâlpi
• piste serioase pentru bicicliști și reglementarea relațiilor șofer-biciclist-pieton
• claxonatul doar în ultimă instanță
• parcarea doar în locuri permise, fără a fi nevoie de constrângeri (piloni, borduri înalte și alte obstacole)
• deplasarea la serviciu cu mjloace alternative automobilului, sau măcar dispariția gândirii de tipul „un om, o mașină”; carpooling
• reglementarea eficientă a afișajului publicitar
• diminuarea poluării sonore și a poluării cu praf
• dispariția cazinourilor, a chioșcurilor și a maghernițelor de tot felul; un regim uniform al chioșcurilor.
• dispariția „industriei” firmelor de pază și protecție, o dată cu de-banalizarea infracționalității
• regimul aparatelor de aer condiționat și a antenelor parabolice cocoțate pe fațade
• soluții pentru folosirea forței de muncă masculină (în București sunt foarte mulți bărbați de 40-50 de ani care stau degeaba pe străzi)

Sunt mult mai multe, dar îmi dau seama că schimbarea nu depinde de autoritățile municipale cât de mentalul colectiv și de autoritățile statului. Așadar, vorba cuiva, avem o Românie (reflectată în mare parte în București), cum procedăm?

În revista Comerțul modern. Supliment de reclamă și tehnică comercială, nr. 4 / 1969, apărea următoarea notă cu privire la nou-înființatul hipermarket Carrefour din orașul francez Grenoble:

După supermagazine și hipermagazine, un nou tip de magazin își dispută întâietatea în ierarhia marilor magazine cu autoservire. Denumit „cargo”, noul tip de magazin se caracterizează în primul rând prin dimensiunile sale foarte mari (peste 4000 mp) și un înalt grad de despecializare. Orice produs poate fi găsit într-un astfel de hiper-supermagazin. Parkingul este obligatoriu la un asemenea gen de magazin.

Un exemplu de asemenea magazin îl constituie implantarea la Grenoble a unui mare complex special denumit „Carrefour”, dat recent în exploatare. Cu o suprafață comercială de 12 000 mp, fapt ce îl situează printre cele mai mari magazine din Europa. Carrefour dispune de o suprafață de vânzare de cca 7 000 mp. Raioanele cele mai importante dispun de următoarele suprafețe: textile – 2600 mp; alimentare – 2500 mp; bazar – 1200 mp. Complexul este prevăzut, de asemenea, cu un „snack-bar” care ocupă o suprafață de 650 mp. La ieșire sunt amplasate 36 case de tip N.C.R.

Locul de parcaj are o capacitate de 1500 locuri și este prevăzut cu o stație de benzină, cu 8 pompe, care vinde benzina cu o reducere de 3-4% față de prețul obișnuit.

La dreapta intrării în magazin se găsește bazarul care cuprinde articole electro-menajere, radio-televizoare, librărie, sticlărie, veselă, accesorii auto, articole specifice magazinelor de tip „drugstore” (discuri, foto-muzică etc.).

Un amplasament special a fost rezervat serviciilor „de după vânzare” și unui „auditorium” pentru emisiuni radio și televiziune.

Un important raion de încălțăminte cu autoservire a fost prevăzut în partea posterioară a magazinului, în vecinătatea bazarului și a restaurantului. Acesta din urmă dispune de 320 locuri, o masă completă servindu-se la preț fix de 6 franci.

În mijlocul magazinului a fost implantat sectorul de „noutăți” prevăzut cu cabine de probă. Diferite articole de îmbrăcăminte sunt aliniate pe un sistem de stendere mobile. Ele sunt grupate pe modele, talii, poziții coloristice și preț.

Personalul magazinului variază între 280-300, din care 50 de casieriși 10 șefi de raioane.

Rezultatele economice dobândite până în prezent, apreciate ca mulțumitoare,fac pe conducătorii magazinului să spere într-o depășire a prevederilor inițiale. La aceasta a contribuit și programul de lucru care constituie o atracție în plus. Cu excepția duminicii și dimineții zilei de luni, magazinul este deschis în permanență de la orele 9 la 21:45.

În prezent, urmează să intre în funcțiune la Bordeaux un alt „cargo” Carrefour, cu o suprafață de vânzare de 15 500 mp și cu un parcaj de 2 000 locuri.

Deschiderea magazinului a fost precedată de o largă campanie de publicitate: presă, afișaj, trenulețe de tip „Far-West”, plus un program de circ și loterie cu câștiguri, printre care și autoturisme. Campania publicitară a avut ca obiectiv principal crearea unei atmosfere de carnaval, care să atragă clientela încă din primele zile de funcționare.

Azi am putea spune că știrea nu e decât o banalitate scrisă într-un limbaj tehnic, despre unul din nenumăratele hipermarket-uri ce se înalță ca niște porți la intrarea în orașele contemporane. Dar în 1969, în Republica Socialistă România, un astfel de „magazin universal” cu autoservire era un deziderat care – totuși – dat fiind „dezghețul” și legăturile economice cu Occidentul din acei ani, cred că ar fi fost realizabil. Mă întreb care ar fi fost atmosfera într-un fictiv hipermarket românesc de la acel an, probabil purtând uzatul nume „Favorit” ?

SAUL BELLOW, Iarna decanului (The Dean’s December), trad. Antoaneta Ralian, Iași, Polirom, 2005 (1982).

Un roman cenușiu, cu o întretăiere curioasă a celor două planuri – București = middle of nowhere, și Chicago = acasă – (zic curioasă deoarece ambele sunt sumbre). Pentru Saul Bellow, faptul că a venit în România împreună cu soția lui de origine română constituie un act de curaj, chiar un sacrificiu, dar și un prilej să reflecteze la problemele de acasă (un Chicago corupt, poluat, mizer). Punând pe hârtie textul, Saul Bellow face din punct de vedere cultural/istoric un exercițiu de reprezentare a celuilalt - fie el orașul – din celălalt bloc. În roman, contactul personajului principal cu lumea bucureșteană e minimă (dar poate suficientă?), iar acțiunea se concentrează în prima parte în jurul spitalului Elias (spital al nomenklaturii, din câte am înțeles). Cum romanul a fost lansat în 1982 (dar care o fi data manuscrisului?), e posibil ca unele descrieri ale Bucureștiului să-i fi fost date de soția lui după venirea lor în România în decembrie 1977. Anul 1982 oricum e relativ apropiat de momentul narațiunii, și încă poate da siguranța unor ridicări din sprâncene (de exemplu, penuria de bunuri de consum – nu numai alimentar – este sesizată în repetate rânduri; să înțeleg că fenomenul galantarelor goale a durat aproape un deceniu? sau exagerează – involuntar, uimit fiind – autorul?). O carte bine scrisă (până la urmă e Saul Bellow, laureat cu premiul Nobel – pentru cei care nu cred în „politizarea” premiilor Nobel), care ar trebui să își găsească cititori mai ales printre români.

Orașul era oribil! (p. 32)

- Ce țară bogată și minunată avem, îi spunea. Dacă ai putea cunoaște adevărata Românie! [recunoașteți acest tip de retorică?] (p. 32)

Cei de aici au mare interes să fie în relații bune cu Washington-ul. Sunt foarte preocupați de tratatele comerciale. și apoi, trebuie să-și întrețină în presă imaginea de liberalism. Independența față de patronii sovietici, câte un vot împotriva blocului, când și când, la Națiunile Unite. Toate niște prefăcătorii, bineînțeles. (p.160) – spune un amic al lui Corde (personajul principal), sosit și el în România.

- Da, orașul ăsta trebuie să fie cumplit văzut dinăuntru. Tu îl vezi dinăuntru. Eu nu sunt decât un VIP în trecere. Dar, din cât am putut vedea, mi-am dat seama că viața oamenilor de aici trebuie să fie mizerabilă, lipsită de confort, plină de amenințări și totodată plicticoasă. (…) Imaginează-ți ce însușiri sunt necesare ca să ajungi aici la putere, îți dai seama ce fel de oameni promovează Kremlinul. Niște câini. (p. 167) – spune același amic.

Blocurile de locuințe muncitorești și clădirile oficiale erau acoperite cu portrete uriașe ale președintelui. Fața lui înaltă de două-trei etaje flutura și dârdâia în rafalele de ploaie. Probabil că acesta era felul lui de a se opune stării de spirit prilejuite de Crăciun. Se interpunea. (p. 234-235)

De câte ori mă pregătesc să vin în România, mănânc mai mult. Anul trecut n-am reușit să găsesc în alimentarele din București decât cutii cu sare, borcane cu murături și varză acră. Din când în când apar pui. Pentru ouă trebuie să stai la coadă. Carnea e greu de obținut chiar și pe piața neagră. Pește, nici gând. Alte țări din blocul de răsărit s-au mai îndepărtat de planul agricol al lui Stalin. Aici însă, nici o abatere. Și cartofii sunt o problemă. Totdeauna când mă întorc sunt mai slabă. (p. 303-304) – spune soția lui Corde.

Vremea urâtă din Braşov m-a făcut să îmi aduc aminte de ziua în care am fost “sus, la castel”, la fel de mohorâtă. După ce imaginea deprimantă a unui oraş [Hunedoara, pentru cei care nu ştiu] în agonie (fără extaz) ni s-a desfăşurat prin faţa ochilor, am purces către bijuteria arhitectonică ce lucea doar palid în acea zi: castelul Huniazilor. Importante faze de construcţie au fost executate în timpul lui Iancu de Hunedoara, rezultând o masivă fortăreaţă medievală. Ulterior, Gabriel Bethlen a iniţiat o serie de adăugiri şi modificări în sec. al XVII-lea, iar aspectul de astăzi, cu turnuleţe în stil neogotic, e rezultatul restaurărilor din secolul al XIX-lea (iniţiativa guvernului maghiar). După 1950 a avut loc repetate operaţiuni de restaurare. Chiar şi în vara aceasta se lucra în două porţiuni. Cum arăta castelul în timpul Corvineştilor, habar nu mai avem. Găsiţi mai multe detalii despre construcţie şi restaurare pe site-ul muzeului. Castelul este, într-adevăr, impresionant (mai ales din exterior), dacă facem abstracţie de melanjul arhitectural. Interioarele, în schimb, în afara unor tavane din lemn cu decoraţiuni, sunt sărăcăcioase, şi aici e vina muzeului. În afară de câteva piese de mobilier şi de câteva arme, restul suna a gol. Etichetele exponatelor erau laconice sau “lipseau cu desăvârşire”. Cu alte cuvinte, transpunerea în atmosfera acelor vremuri cerea un efort de imaginaţie suplimentar. Am ieşit în parte nelămuriţi, dar am fi putut contrabalansa minusurile muzeului măcar printr-o informare preliminară.

Clujul este plin de statui, plăcuţe şi monumente de tot felul. Fiind prezent pentru prima oară în acest oraş, am remarcat cum puzderia de monumente poartă marca unor iniţiative mai mult decât fireşti. Venită puternic din spate, iniţiativa românească a fost de aşa natură încât să înnăbuşe urmele unui trecut maghiar. O întrecere naţională nu în săbii, ci în statui. Maghiarii, de data aceasta jucând “în deplasare” ba cu regimul monarhic, ba cu regimul comunist, ba cu regimul democratic al lui Gheorghe Funar (primar al Clujului în perioada 1992-2004), au fost reduşi la o tăcere “monumentală”. Iată cum stau lucrurile (atenţie la nume):

• În Piaţa Unirii (fostă Libertăţii) se află Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail (sec. XIV-XV) şi grupul statuar al regelui Matei Corvin (1902), pe care nu l-am putut privi de aproape, pentru că se afla în proces de restaurare (oare o să-l facă auriu şi pe acesta, cum e Mihai Viteazul din Bucureşti?). Se spune totuşi că inscripţia “Matthias Rex Hungarorum ” a fost redusă la “Matthias Rex” în timpul unui mandat al lui Gheorghe Funar. Aici asistăm la o interpretare modernă a naţiunii, care lui Matei Corvin îi era străină (identitatea lui Matei Corvin era de rege a Ungariei, nu a ungurilor).
• Paralel cu Piaţa Unirii se află româneasca Piaţă Avram Iancu. Iată ce întâlnim aici, în linie: bustul lui Alexandru Ioan Cuza, monumentul “Glorie Ostaşului Român”, Catedrala Mitropolitană Ortodoxă (1923-1933), monumentul lui Avram Iancu (1993), susţinut de trei tulnicaşe stilizate. Peste drum se înalţă clădirea Operei şi Teatrului Naţional, flancată de statuile făcute la bandă ale lui Lucian Blaga şi Mihai Eminescu.
• În Piaţa Baba Novac se situează, evident,  statuia lui Baba Novac (1975), pe soclul căreia scrie: “Baba Novac. Căpitan al lui Mihai Viteazul, ucis în chinuri groaznice de către unguri în data de 5 februarie 1601″. Demascare irevocabilă, tovarăşi! Într-o carte din 1983 (nr. 2 din bibliografie) este trecut neutru: “ucis în ziua de…”. Textul ori a fost cenzurat la publicare, ori a fost dezvoltat ulterior, la o restaurare, numai un clujean ne-ar putea lămuri.
• Pe strada Mihail Kogălniceanu se află Biserica Reformată “Ştefan cel Sfânt” (al regatului Ungariei) (sec. XV-XVI), în faţa căreia este amplasată superba statuie a ecvestră a Sf. Gheorghe omorând balaurul (copie după cea din Praga, originalul fiind executat în 1373).
• Cum ieşi din Piaţa Unirii pe str. Eroilor, dai de un monument-clopotniţă închinat aniversării a 100 de ani de la Procesul memorandiştilor (1894-1994), cu un citat din Ioan Raţiu (“Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”, Cluj, 23 mai 1894).
• Pe dealul fostei cetăţui austriece, un loc de plimbare şi de belvedere, se înalţă un monument în forma hibridă de cruce-bisericuţă (1997) dedicat unor luptători din tabăra română şi sasă în timpul revoluţiei din 1848/1849. Textul de pe plăcuţă zice: “În această înălţime numită Cetăţuia şi în alte locuri din zona Clujului au fost executaţi un mare număr de români în campania de reprimare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania. IN MEMORIAM Prefectul Alexandru Bătrânescu, tribunii Vasile Simonis, Vasile Turcu, Alexandru Ţicudi, marele istoric şi gânditor german Ştefan Ludwig Roth şi mulţi alţii. Unii, care au fost pomeniţi în documentele vremii, alţii, cei mai mulţi, ale căror nume au rămas necunoscute”.
• Pe faţada presupusei case în care s-a născut Matei Corvin sunt aplicate două plăci memoriale: una scrisă în maghiară (dezvelită în 1888), iar alta în română şi în engleză. Pe a doua placă se subliniază că “românul Matei Corvin” este “fiul marelui oştean Iancu de Hunedoara” şi “cel mai mare rege al Ungariei”. Transferul a reuşit!
• În Piaţa Mihai Viteazu, se află, v-aţi prins, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul (1976), cu o înălţime de 7 metri.
• În piaţeta din faţa bisericii Franciscane se află Obeliscul Carolina (amplasat în acest loc din 1898), ridicat în 1831 în amintirea vizitei efectuate de împărăteasa Carolina şi împăratul Francisc I în 1817, fiind primul monument public laic al oraşului. Astăzi, basoreliefurile sale sunt parţial distruse.

Concluzia pe care o pot trage în urma acestei treceri în reviste (mai sunt multe monumente ridicate de români în ultimul secol) se împarte în două subpuncte:

1. În ansamblul arhitectonic al oraşului, monumentele din secolul al XIX şi începutul secolului al XX-lea, ridicate de autorităţile austriece sau maghiare, se încadrează armonios. În schimb, monumentele româneşti arată de cele mai multe ori ca nuca în perete, pe lângă faptul că nu dau dovada unei măiestrii artistice.

2. Mă bucur, ca tânăr istoric wannabe, că există materiale de discuţii şi de analiză, dar mă întristează faptul că autorităţile române de la sfârşitul secolului al XX-lea au adoptat o poziţie de tipul celei ungare de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Găsiţi imagini şi aici.

Surse bibliografice:
1. Broşura Biserici şi grupuri statuare din Municipiul Cluj-Napoca, editată de primăria oraşului.
2. Florian Tucă, Mircea Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi de jertfă, Bucureşti, Editura Militară, 1983, p. 142-151.

[Continuare de aici.]

Alternanţa alb-negru am găsit-o în două cazuri privitoare la turcii otomani. În primul caz este vorba despre haremul sultanului, în care eunucii erau împărţiţi în două categorii: eunucii negri, care se ocupau de legăturile Sultanei-Valide (cea mai importantă “soţie” a sultanului) şi a cadânelor cu exteriorul, şi eunucii albi, care se ocupau de relaţiile sultanului cu Haremul (vezi şi Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 201). Dacă am considera sultanul persoana centrală a imperiului, albul şi negrul formează în mod simbolic două cercuri concentrice în jurul lui, cercul alb fiind cel mai apropiat. Astfel, albul şi negrul sugerează apropierea, respectiv depărtarea de sultan.

Al doilea exemplu se referă la alternanţa de nume a celor două mări circumscrise Imperiului Otoman: Marea Neagră (Karadeniz) şi Marea Albă (Akdeniz)=Marea Mediterană (cel mai probabil doar partea orientală, cu Marea Egee). Chiar apele Mării Negre sunt mai închise la culoare decât cele ale Mării Egee, dar cred că denumirile nu se rezumă doar la aspect. Se poate ca denumirea de Marea Albă să fie dată zonei mai sigure, în care patrulau galere otomane, iar Marea Neagră să fie zona în care conflictele erau dese (cu genovezi, în special) şi condiţiile de navigaţie erau mai dificile. Totuşi, în Marea Mediterană au fost purtate mai multe bătălii navale. Mai trebuie scotocit prin istorie. Alături de aceste două mări, denumirea de Marea Roşie invită de asemenea la căutarea unui răspuns.

Un lucru interesant despre care ne spunea Tudor Teoteoi în anul I se referea la alternanţa toponimică a popoarelor de origine turcică sau turanică – (proto-)bulgari, pecenegi, cumani, turci osmanlîi, unguri – între alb şi negru. Poate cea mai folosită antonimie de ordin cromatic, dualismul alb-negru este prezent în aproape toate culturile (exemple figurative celebre sunt taijitu – monograma yin-yang -, tabla de şah) şi este cu atât mai puternic simbolic cu cât antrenează extremele într-un conflict etern sau într-un mutualism etern.

În cazul neamurilor turcice şi turanice, observaţia noastră porneşte de la câteva toponime. Fiind vorba de migratori, mişcarea lor presupune un loc de origine şi o destinaţie. Aşezarea bulgarilor, cumanilor, turcilor în spaţiul care acoperă nordul Peninsulei Balcanice (cu zonele circumscrise ei) presupune de asemenea un sediu al puterii şi ţinuturi tributare. Apropiindu-se tot mai mult de Imperiul Bizantin şi de Regatul Maghiar, cumanii au intrat în atenţia acestor două state în secolele XI-XIII, când cronicile maghiare consemnau Cumania Neagră, teritorii supuse de cumanii veniţi de mai la est, din Cumania Albă, între Don şi Nipru (probabil un punct intermediar în avansul lor către vest, dar care în momentul consemnării reprezenta locul de origine). Ipoteza istoricilor e următoarea: un teritoriu care poartă numele de “negru” este un teritoriu supus la un anumit moment, iar cel “alb” este un teritoriu iniţial, de origine.

Numele oraşelor în care stăpânirea îşi avea sediul sunt şi mai relevante: Fehervar şi Gyulafehervar (Alba-Iulia) la unguri, Belgrad (anticul Singidunum) la bulgari, cu sensul de “Cetatea Albă”. Prin constrast, zone tributare, cum ar chiar cele din Valahia, au dobândit nume precum Caracal (“Cetate Neagră”, din cumană). Înseşi provinciile Ţara Românească şi Moldova erau denumite de către turcii otomani Kara-ulak/Kara-Iflak, respectiv Kara-Boğdan, unde adjectivul kara înseamnă “negru“. În limbile populaţiilor balcanice, toponimul Ţării Româneşti a fost preluat cu acelaşi sens: Kara-Vlaşka (bulgară şi sârbă), Mauro-Vlahia (greacă).

Cetatea Albă din sudul Basarabiei, mai cunoscută românilor, se pare că a fost denumită în felul acesta de romani (Album Castrum), cu denumirile mai târzii de Asperon Castron (locuită de pecenegi şi denumită aşa de către bizantini), Akkerman (în turco-osmană: “piatra albă”), Belgorod (în rusă), Bilhorod (în ucraineană, cum se numeşte şi azi). Din moment ce romanii au folosit şi ei asemenea nume, se pare că folosirea atributelor alb-negru în toponimie nu este doar specifică migratorilor dinspre est. Totuşi, alternanţa aceasta rezidă în conturarea unei zone cunoscute, sigure, contrastând cu o zonă mai puţin cunoscută, chiar străină, supusă dar nu asimilată. Din acest punct de vedere, numele de Album Castrum se poate integra în această schemă dacă am considera că denumirea o dădeau locuitorii ei în raport cu teritoriul din afara ei, şi nu autorităţile din Roma.

În imagine: asediul cetăţii Belgrad (1456) de către otomani, miniatură din 1584.

Acum o lună, constrans de o serie de situatii, am păsit si eu in Biblioteca Academiei Române. Inarmat cu bani si cu adeverinta de student, mancat de cu dimineata, am intrat spasit in cladirea careia ii ziceam acum vreo trei ani, cand faceam cunostinta cu Bucurestiul, “Mamutu’ “. “O cladire atat de mare, depozitara a nu-stiu-cate bogatii” zic eu, “trebuie sa fie mai strasnica decat BCU”. De fapt, aici a fost problema. BCU (Biblioteca Centrala Universitara) m-a rafatat prea tare; designul modern, ergonomic, serviciile prompte, atmosfera vesela, colorata. Acum veneam la Academie, mult mai dotata cu materiale de studiu (de fapt, cea mai dotata din Romania, din moment ce Biblioteca Nationala, inghesuita in fostul Palat al Bursei, ofera cu parcimonie carti publicului cititor), dar cu surprize contrarii asteptarilor mele. Fisa mentala de observatie avea doua rubrici, dintre care una deja completata: ce are BCU, ce are Biblioteca Academiei. Pornind de la ridicatul sprancenelor cand mi s-a inmanat “permisul” (o bucata de carton cu o stampila pe care sunt scrise de mana datele despre cititor) si continuand cu indignarea pe care o aveam in sala de lectura fata de naturaletea cu care unele cucoane si unii domni cu agenda incarcata deschideau convorbirile la telefon, ziua aceea a fost una cu gust amarui. Tunam si fulgeram in sinea mea. Nu intelegeam ce se petrecea: pe toate fetele vizibile din cladire era lipite afise cu regulamente si abtibilduri cu telefonul mobil taiat, dar toata lumea “uita” sa-si puna mobilul pe un mod silentios. Regulamentul stipula cum ca nu e voie cu apa si mancare in sala, iar din toate partile fasaiau acidulatele. O cardasie tacita intre vechii cititori (batrani care cer respect fara sa respecte la randul lor) si custozi era capabila sa “treaca”  peste multe lucruri. “Ei, lasa…”

Biblioteca Academiei si-a modernizat cladirea, dar naravul ba. O institutie putreda intr-un cofraj impunator. Niciodata Academia nu a fost de toata lauda, de aplauze admirative. Intotdeauna a fost loc de reforme interne. Iesita tare ciufulita din comunism, Biblioteca a ramas de fapt victima nepasarii, asa cum s-a intamplat si cu Biblioteca Nationala. Nu am de unde sa stiu daca nepasarea vine din interior sau din exterior. As vrea sa cred ca vine doar din exterior, ca nu sunt bani suficienti pentru o modernizare ca la carte. Ori o vizita la toaleta imi spune ca e vorba de mai mult de atat. Lipsa hartiei igienice si a sapunului, mirosul de “buda de gara” sunt rezultatul unor fisuri in insasi politica acestei institutii care se vrea de prestigiu. Daca faptul ca o carte soseste de la comanda in 40 de minute e unul care forteaza rabdarea cititorului, dar care e scuzabil, datorita complexitatii unei eventuale reforme logistice, micile trucuri de genul toaletei sau a bufetului inchis, a depozitelor blocate pe neasteptate sunt cinice si demoralizante. Prinsi intr-o situatie fara iesire, nevoiti sa apeleze la materiale unice in Romania, studentii si cercetatorii tineri (batranii sunt deja “vaccinati” si intretin acest sistem) inghit in sec si continua sa apeleze la “Mamutul” macinat de o boala cronica. Am aplicat la randu-mi o gandire defectuoasa: efortul de adaptare e mai mic decat efortul de a schimba ceva in Romania. Comoditatea invinge din nou!