Spre Levant, monşer!

Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007.

„Dacă istoriografia epocii staliniste a stat sub semnul lui Leonte Răutu și Mihail Roller, istoriografia epocii Ceaușescu a stat sub semnul lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, Răutu și Roller, instrumentele ocupantului sovietic, Mușat și Ardeleanu, expresie a mediocrității și rapacității nomenclaturii comuniste, au reprezentat cele două mari plăgi ale istoriografiei române în anii regimului comunist”. (p. 293)

Îmbinând memorialistica profesională cu eseistica istoriografică, regretatul istoric Florin Constantiniu a lăsat cu această carte imaginea mai fidelă realității a unor episoade dramatice din istoriografia română postbelică. Cele trei mari tranziții ale marii istoriografii:

1. trecerea de la istoriografia naționalistă la interpretările în cheie marxist-leninistă și falsificări de inspirație sovietică în anii 1948-1958;

2. distanțarea de modelul sovietic și rusofil (revoluționar) și recuperarea unor elemente ale istoriografiei naționaliste, îmbogățite cu elemente protocroniste și autohtoniste („lupta întregului popor” pentru independență, continuitatea) aflate în simbioză cu programul ideologic;

3. recuperarea elementelor / simbolurilor cu orientare antisovietică (Basarabia, mareșalul Ion Antonescu, pactul Ribbentrop-Molotov, etc.), în paralel cu domolirea naționalismului în urma sciziunii grupului istoricilor și cu ascensiunea modelului de istoriografie critică (și, odată cu ea, critica naționalismului)

sunt prezentate de autor din perspectiva omului direct implicat în procesele de elaborare a marilor tratate de istorie a românilor/României – lucrări care se doreau a reprezenta o autoritate în domeniu și un vademecum ideologic.

Ieșit de pe băncile facultății de istorie la mijlocul anilor ‘50, cu elementare cunoștințe dobândite din lecturile tratatelor ruse/sovietice de istorie (care s-au dovedit, evident, insuficiente chiar și pentru un debutant), tânărul Florin Constantiniu – la început cochetând cu o carieră de bizantinolog – a fost luat sub protecția istoricului Andrei Oțetea (din tabăra potrivnică „rolleriștilor”) și adus la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” de azi (1957).

Intrat în plina scenă a intrigilor, clientelismelor, rivalităților și ranchiunilor jucate de istoricii agreați de regim(uri), Florin Constantiniu a relatat pe larg episoade – organizate cu misivă de la partid – precum: elaborarea noului tratat de istorie a R.P.R. (1959-1964), apariția revistei „Magazin istoric” (1967), congresul internațional de istorie de la București din 1980 (când „avangarda” istoricilor a fost însărcinată cu aniversarea împlinirii a 2050 de la întemeierea „statului centralizat dac”), controlul producției istoriografice de către Mușat și Ardeleanu și de către Institutul de Istorie de pe lângă CC al PCR, punând astfel în evidență compromisurile (aspru judecate în anii postdecembriști de către oameni cu un îndoielnic parcurs moral), situațiile absurde sau dilemele care l-ar fi putut încerca pe orice intelectual într-un regim în care libertatea de expresie era prohibită și în care, mai mult decât atât, erau impuse mesajele care trebuiau exprimate/simulate ca venind din propria conștiință a emițătorilor-intelectuali.

La capătul cărții, nu pot să nu remarc că Florin Constantiniu, prin atitudini, selecții și activitate științifică a rămas fidel unui mod de a scrie istorie care astăzi tinde să fie desconsiderat (mai ales de către criticii de tradiție liberală), fiind construit pe o bază națională(/istă) (premisa că tot ce e românesc e bun și tot ce e străin/sovietic/rus/evreiesc e rău sau cel puțin suspect) și cu influențe marxiste (de exemplu, implicarea în disputa privind „a doua iobăgie”, etc.).

În cazul volumului de față, reiese faptul că nu atât sistemul, cât oamenii angrenați în sistem (orgolioși, meschini, cabotini, orbiți de invidii) au fost elementul decisiv; aceștia au compromis (voluntar sau cu circumstanțe atenuante) istoria oficială (în condițiile în care cineva mai susține că nu orice istoriografie susținută de stat este compromisă; ceea ce nu exclude faptul că istoriografia „neoficială” nu se poate compromite – dimpotrivă, luați cazul tracomanilor, care a devenit un exemplu clasic de impostură și manipulare cu mijloace pseudo-științifice).

„Așa cum s-a văzut, în paginile cărții de față, după începutul distanțării de Moscova, marxism-leninismul a dispărut treptat ca fundament ideologic al cercetării istorice, istoriografia română îndreptându-se spre un pozitivism nemărturisit. Repet aceasta pentru că, în absența unor puternice constrângeri ideologice, este de neînțeles totala respingere de astăzi a oricărei discuții despre fundamentele teoretice ale cunoașterii istorice. Cine se aventurează în domeniul ontologiei sau gnoseologiei istorice este suspectat pe loc de dorința de a reînvia marxismul. Lăsând la o parte faptul că falimentul socialismului de tip sovietic nu anulează automat valoarea de instrument cognitiv a materialismului istoric întrucât așa-zisul socialism real a fost un pseudosocialism, lăsând, așadar, la o parte această problemă, este evident că investigația istorică are nevoie de un set de principii teoretice și metodologice, în absența cărora ea este amenințată să devină o simplă narație factologică.” (p. 443)

.

În intervalul 25-27 aprilie a avut loc la Timișoara conferința internațională Towards a Conceptual History of Central and Eastern Europe in Comparative Perspectives: Cultures, Ideologies, Identities, Politics, a cărei principal organizator a fost Școala Doctorală de Istorie Conceptuală „Reinhart Koselleck”, condusă de cunoscutul istoric Victor Neumann, din cadrul Universității de Vest din Timișoara.

Pentru o temă așa de generoasă, paleta comunicărilor a fost multicoloră, în acord cu interdisciplinaritatea și cu multiculturalitatea încurajate de organizatori și subliniate chiar în prelegerile figurilor de seamă (keynote speakers) ale conferinței: Marcel Corniș-Pop (Virginia Commonwealth University, Richmond), Hans-Erich Bödeker (Institutul Max Planck, Göttingen), Victor Neumann (Universitatea de Vest din Timișoara).

Din diversitatea tematică s-a putut desprinde totuși o predominantă perspectivă teoretică, însoțită de discuții privind metodologia (Hans-Eric Bödeker, Javier Fernandez-Sebastian) sau modelele consacrate în istoria conceptuală (Constantin Iordachi, Armin Heinen, Dietmar Müller, Sorin Antohi). Referințele repetate către opera lui Reinhart Koselleck – cel mai prolific istoric al conceptelor – au creat în definitiv un eveniment omagial, care a reunit intelectuali atât din aria studiilor culturale și literare, cât și din aria istorică hard, interesați de concepte precum: națiune, cetățenie, genocid, revoluție, constituție, timp, moderație, borderland, memorie colectivă, civilizație.

În calitate de doctorand în istorie, invitat de organizatori pentru a audia aceste prelegeri, am câștigat cel puțin două lucruri pe plan profesional (pe lângă faptul că am vizitat un oraș frumos și că am avut parte de o companie plăcută):

1) Am avut ocazia să îi ascult pe niște istorici care sunt ancorați în modernitatea profesiei noastre, provenind din Rusia și până în Statele Unite via Europa. Faptul că unor doctoranzi li s-a dat șansa să participe gratuit la un veritabil curs de istorie conceptuală (și de istorie a ideilor) e lăudabil și se datorează întrutotul unui grup restrâns de oameni (profesorii Victor Neumann și Armin Heinen sunt în prima linie) care doresc o schimbare în bine și o ridicare la standarde occidentale a istoriografiei românești postsocialiste.

2) Am mai eliminat din deficiența metodologică de care suferă – și eu alături de ei – o mare parte dintre istoricii din România. Istoria socială / descriptivă nu trebuie să facă abstracție de istoria conceptelor, așa cum Reinhart Koselleck a insistat să transmită prin lucrările sale, ori, din acest punct de vedere, școala doctorală de istorie conceptuală de la Timișoara este o premieră în România la nivel instituțional/universitar și, din păcate, singura. Nu e totuși cazul să ne îngrijorăm. De Koselleck aud tot mai mulți tineri istorici[1], iar istoria conceptelor a fost deja inserată în mediul intelectual din România prin traduceri și prin apariția volumului de studii coordonat de Victor Neumann și de Armin Heinen, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (Iași, Polirom, 2010).

Iată titlurile comunicărilor:

• Prof. Dr. Victor NEUMANN (West University of Timisoara) – Reinhart Koselleck and the Timişoara’s School of Conceptual History
• Prof. Dr. Marcel CORNIS-POPE (Virginia Commonwealth University, Richmond, USA) – Theoretical and Methodological Challenges in Writing Intercultural Literary History: Reflections on Two Recent International Projects
• Prof. Dr. Hans-Erich BÖDEKER (Max-Planck-Institute for the History of Science, Göttingen) – The Circulation of Concepts: Reasons, Modes, Consequences
• Prof. Dr. Javier FERNÁNDEZ-SEBASTIÁN (University of the Basque Country, Bilbao) – Conceptual Change in an Age of Revolutions. Entering a New Regime of Conceptuality
• Dr. Zoltán Gábor SZÜCS (Hungarian Academy of Sciences, Budapest) – Two ’Sattelzeiten’ of the Hungarian Political Thought
• Prof. Dr. Magnus ILMJÄRV (Tallinn University) – Collective Memory in the Post-Soviet Estonia
• Prof. Dr. Armin HEINEN (University of Aachen) – The Historicity of Time. Path-Dependence of Time Concepts in Western Europe and Romania
• Dr. Mihaela VLĂSCEANU (West University of Timişoara) – The Concepts of Time and Space Reflected by the Baroque Art from Banat
• Assistant Prof. Dr. Vera DUBINA (Russian State University for the Humanities, Moscow) – Lost in Translation: History of Concept in Russia and on Russian History
• Dr. Felicia WALDMAN (University of Bucharest) – Conceptualizing the Holocaust in Romanian and Other East and Central European Public Policies
• Dr. Mihai CHIOVEANU (University of Bucharest) – Into the Danger Zone. The Tapestry and Sophistry of Cleansing Nation Statism in Interwar Romania.
• Prof. Dr. Grozdanka GOJKOV (Belgrade University) – European Identity and Cross-Cultural Sensitivity
• Prof. Dr. Miodrag MATICKI (Institute of History and Literary Theory in Belgrade, Serbia) – The Idea of Illyrism in a Literary-historical Context
• Prof. Dr. Gerhard-Dieter SEEWANN (University of Pécs) – Problems of Minority Historiography
• Prof. Dr. Victor NEUMANN – Multi- and Interculturality – Key Concepts Defining East-Central Europe. The Cases of Banat and Transylvania as Border Regions
• Prof. Dr. Galina ZVEREVA (Russian State University for the Humanities, Moscow) – “Civilization” as a Tool of Shaping the Nation State: a Comparative Analysis of Public Discourse Practices in Russia and Ukraine in the 2000s
• Prof. Sorin ANTOHI (Bucharest) – The Concept of Nation in Central and Eastern Europe from National Palingenesis to Ethnic Ontology (1840s-1940s)
• Dr. Andrei CUSCO (State University of Moldova, Chişinău) – The ‘Language of the Nation’ in Early 20th-Century Bessarabia: Defining an Elusive Concept in a Contested Borderland
• Prof. Dr. Constantin IORDACHI (Central European University, Budapest) – The Political Language of Citizenship in Post-Ottoman Balkans
• Prof. Dr. Dietmar MÜLLER (Imre Kertész Kolleg, Jena) – Citizenship in Southeastern Europe. Orientalism and Ethnonationalism vs. the Political Nation
• Assistant Prof. Dr. Aurelian CRĂIUŢU (Indiana University, Bloomington) – Moderation and Liberalism: a Historical Perspective
• Prof. Dr. Michael METZELTIN (University of Vienna) – Thoughts on the Formation of the Concept < Constitution >
• Valeska BOPP-FILIMONOV (University of Aachen) – Semantics of the Socialist Past in Romania and the GDR. Different Approaches in Dialogue

To be part of the history of philosophy an idea must be of intrinsic philosophical significance, capable of awakening the spirit of enquiry in a contemporary man, and representing itself as something that might be arguable and even true.

To be part of the history of ideas an idea need only have a historical influence in the affairs of men.

It may happen that an historian of ideas and an historian of philosophy study the same system of thoughts; but it will be with conflicting interests, demanding different intellectual expertise.

(Roger Scruton, From Descartes to Wittgenstein. A short history of modern philosophy, New York, Harper & Row, 1982, p. 10-11 – sublinierile mele)

…să se ştie, când va ajunge să fie studiată această lamentabilă perioadă din dezvoltarea noastră, că erau oameni care nu credeau că totul este cât se poate de bine, care mai erau încă în stare să simtă o durere pentru ceea ce vedeau în România de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. (Nicolae Iorga)

Nicolae Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, trad. din franceză, introducere şi note de Andrei Pippidi, Bucureşti, Humanitas, 2008.

După atâtea clişee şi formulări exaltate despre Nicolae Iorga de-a lungul secolului trecut, nici nu ştiu cum să încep. Marele cărtu-, ba nu… Nicolae Iorga, despre care, până să-i citesc cărţile (târziu), ştiam din auzite că e un fel de bau-bau ,  mi-a apărut ca o personalitate originală. Originalitatea lui rezidă în echilibrul (în limitele acelei epoci, totuşi) pe care a încercat să îl menţină combinând o minte care ştia valoarea lucrurilor cu un naţionalism pertinent, valid, reformator (nu mă refer aici la Iorga – omul politic). Din dorinţa de a schimba lucrurile în bine în domeniul cultural (câmp ale cărui lipsuri îl afectau direct) s-a născut suita de articole critice scrise la sfârşiul secolului al XIX-lea pentru ziarul de limbă franceză L’Indépendance Roumaine. Dacă textul nu ar fi purtat o amprentă subiectivă, care pe alocuri era mai puternic imprimată de o revoltare firească, am putea considera pe bună dreptate că primele articole alcătuiau un raport comandat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, aşa de clare şi de cuprinzătoare sunt. Gazetarul Iorga caracterizează instituţiile de cultură (Academia Română, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Ateneul Român, bibliotecile publice, arhivele, muzeele şi teatrele), mişcarea literară şi ştiinţifică, presa. În a doua parte a volumului sunt strânse articole cu privire la mediul istoriografic din acea vreme.
Din textele acestor colecţii  reiese foarte uşor antipatia (justificată, ţine să arate autorul) faţă de Vasile Alexandrescu-Urechia şi Grigore Tocilescu, ambii fiind colegi cu Iorga la Universitatea din Bucureşti, între primii doi şi al treilea fiind conturat un conflict de generaţii (mai ales în istoriografie).

Nimeni nu îşi mai face iluzii că istoria ar putea da titluri de bestseller, poate doar în cazul în care exigenţele privind definiţia unei lucrări de istorie se relaxează până la admiterea scrierilor speculative şi stropite cu parfum de conspiraţie în câmpul istoriografiei; sau în urma unei bune strategii de marketing. Tirajele care figurează în broşura editată de Humanitas cu prilejul aniversării sale (Cele mai citite cărţi, cei mai iubiţi autori. 20 de ani Humanitas, 2010, de unde am şi extras datele pentru grafice), arată că publicul cititor român, atunci când citeşte istorie, se orientează spre volumele de sinteză, după ce înainte de aceasta a devorat vreo trei romane şi un volum de eseuri. Nimic surprinzător, ierarhia preferinţelor marelui public este, cu mici diferenţe, aceeaşi în toată Europa, cred eu. Graficele de mai jos au în vedere titluri scoase în mai multe ediţii, numărul de exemplare exprimând tirajul total.

Cea mai vândută carte scrisă de Lucian Boia este şi cea care a iscat aprinse discuţii la prima lansare (în 1997), Istorie şi mit în conştiinţa românească, o explorare în imaginarul faţă de identitate şi istorie. Neagu Djuvara, din punctul meu de vedere, este citit datorită tonusului care îi caracterizează opera şi prezenţa publică. Ambii autori au armonizat textul de popularizare cu cercetarea de specialitate, reuşind astfel să fie în acelaşi timp convingători şi accesibili.

La editura Tritonic au apărut în colecția Istorie trei cărți scrise de cadre universitare de la Facultatea de Istorie a Universității din București. Carol Căpiță, specialist în antropologie și preistorie, a pus în cele din urmă pe hârtie dilemele, descoperirile și ipotezele în legătură cu civilizația miceniană, reunite sub titlul Bordeiul și palatul. Meșteșugari în lumea miceniană. Ceilalți doi autori, Alin Ciupală și Cristina Gudin, au publicat două suporturi de curs universitar privind istoria modernă a românilor, cu titlurile: Istoria modernă a românilor. Organizarea statului și a sistemului instituțional, respectiv Istoria modernă a românilor. Cultură și modernizare. Dimensiunile reduse ale acestor două cursuri nu trebuie să vă descurajeze, textul este foarte concentrat și în același timp accesibil.

Înainte de Mihai Maxim, această întrebare a fost pusă de istoricul român Petre P. Panaitescu în perioada interbelică. Studiul său se numea De ce n-au cucerit turcii Țările Române și a apărut în volum în Intepretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, Universul, 1947 (o colecție de articole semnate de istoric, apărute în Revista Istorică Română și Revista Fundațiilor Regale). Spuneam că Mihai Maxim a luat în considerare și argumentele prezentate de P.P. Panaitescu și anume: 

1. Țările Române nu s-au aflat pe drumul ofensivei Imperiului Otoman.
2. A fost de preferat un regim de dominație indirectă, prin intermediul unor domnitori creștini (români, greci) obedienți.

Cum sunt întărite aceste argumente?  Înainte de aceasta, e de remarcat modul în care își pune P.P. Panaitescu întrebarea din titlu, reflectând o retorică specifică unei perioade de exaltare națională: ”Cum se face că noi românii avem dreptul să afirmăm cu mândrie că niciodată în decursul veacurilor nu ne-am pierdut autonomia politică, am trăit sub domnii noștri cu cârmuire românească, pe când vecinii noștri, unguri, bulgari și sârbi, au fost robii padișahului și țara lor a fost proprietatea lor?” (p. 152). Păi, pentru că:

1. Otomanii au folosit vechea rută tradițională Istanbul-Adrianopol-Belgrad-Buda-Viena, care trecea prin ”poarta”  deschisă de Câmpia Ungariei și care era ”paralelă” cu Dunărea. Din cauză că navigația în porțiunea Cazanelor (Porțile de Fier) trebuia întreruptă până în secolul al XIX-lea, dându-se astfel discontinuitate exploatării militare a Dunării, ”principatele române rămâneau alături de drum”. (p. 157-159)
2. P.P. Panaitescu afirma că ”turcii n-au avut niciodată calități de coloniști și de organizatori în domeniul economic”, că ”ei nu îmbogățeau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnice superioare //ca romanii// , ci secătuiau bogățiile , fără a crea izvoare noi de bunuri”. Se face chiar o analogie cu Imperiul Spaniol. În schimb, românii ”eau specialiști în agricultură și creșterea vitelor, profesiune pe care o aveau în sânge” (!!!) (p. 154-156). Deci ”era în interesul împărăției ca grânarul ei //?//, fără de care ar fi murit de foame oștirea și capitala //?//, să fie bine gospodărit și gospodăria bună o asigura numai administrația românească” (p. 156). Cum rămâne cu fanarioții? 

Facem un apel umanitar Ahivelor din Istanbul să publice mai repede documentele otomane!

La sfârşitul lunii octombrie a fost organizată la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” conferinţa cu tema Minorităţile etnice în România în secolul al XIX-lea. La acest eveniment au participat în jur de 25 de profesori şi cercetători din ţară, cu o paletă mai largă de comunicări decât mă aşteptam. S-a vorbit cu precădere despre evrei, în acord cu importanţa acestora în rândul minorităţilor din România lui Carol I, dar şi despre armeni, ceangăi, turci, bulgari, greci, ţigani, germani. Iată mai jos lista celor prezenţi:

• Mihail Ioan Opriţescu
• Vasile Ciobanu
• Sorin Iftimi
• Constantin Ardeleanu (ocupându-se de sudiţii britanici – persoane protejate de Marea Britanie – din Galaţi, a subliniat faptul că aceştia erau greci în proporţie de 90%, organizaţi în reţele complexe)
• Delia Pohrib
• Dan-Nagy Pienaru (a prezentat comunitatea turcă din insula – acum dispărută sub lacul de la Porţile de Fier – Ada Kaleh)
• Mihai-Răzvan Ungureanu, care doar a citit comunicarea lui Dumitru Ivănescu, absent.
• Victor Neumann (care a repus în discuţie problema reconceptualizării naţiunii în istoriografia română)
• Sorin Antohi (a făcut o incursiune în istoria ideilor pornind de la scrierile lui Alecu Russo)
• Apostol Stan
• Raluca Tomi
• Silviu Văcaru
• Andrea Varga
• Elena Siupiur
• Ştefan Petrescu
• Radu Tudorancea
• Viorel Achim (cu lucruri interesante despre ţigani şi aboliţioniştii români)
• Silvana Rachieru
• Florin Anghel
• Costin Scurtu
• Liviu Rotman
• Lya Benjamin
• Cătălin Turliuc
• Dietmar Müller
• Dumitru Vitcu
• Ana-Maria Vele

.

Pe 13-14 noiembrie, la Colegiul “Noua Europă”, a avut loc conferinţa cu titlul Imitatio-Inventio: The  Rise of ‘Literature’ From Early to Classic Modernity. Aşa cum reiese de aici, această întrunire cu participare internaţională a atins probleme de istorie a literaturii în manieră interdisciplinară. Cu toată bunăvoinţa de care am dat dovadă, recunosc că subiectele m-au depăşit, fiind ultraspecializate. De exemplu, faimosul istoric Carlo Ginzburg (teoreticianul microistoriei, profesor la universităţile din Pisa şi Los Angeles) a avut o comunicare cu tema The Artist as Counterfeiter, o plimbare prin filosofie, semiotică, alchimie, teologie şi alte discipline. S-a putut observa cât de relaxaţi erau cercetătorii străini şi cât de încordaţi, cei români – marcaţi fiind, probabil, de un complex de inferioritate “culturală”, să-i zic aşa. Am mai audiat prezentarea lui Patricia Parker (de la Stanford University), Constructing Shakespeare in the Eighteenth Century (and Beyond), ajungând la concluzia că opera lui Shakespeare pe care o citim azi nu prea mai este originala operă de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Alţi participanţi: Gordon Campbell, Sorana Corneanu, Dennis Costa, Gabriela Dragnea-Horváth, Christoph Ehland, Herbert Grabes, Flavio Gregori, Mihaela Irimia, Dragoş Ivana, Ludmilla Kostova, Ivan Lupić, Stefania Montecalvo, Michael McKeon, Mirosława Modrzewska, Stefania Montecalvo, Andrea Nagy, Petruţa Năiduţ, Mădălina Nicolaescu, Naji Oueijan, Stephen Prickett, Martin Procházka, Ignazio del Punta, John Roe, Trevor Ross, Raffaele Ruggiero, Jukka Tiusanen, Margit Sichert, Jorge Bastos da Silva, Lubomir Terziev, Jukka Tiusanen, Stefan Uhlig.

Şi la Facultatea de Istorie am participat, tot ca spectator, la conferinţa organizată de Centrul de Istorie a Imaginarului, numită Imaginarul Alterităţii (3-4 decembrie). Au participat studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cercetători tineri, de la Istorie şi de la Litere. Iată titlurile secţiunilor:

• Abordări conceptuale ale imaginarului alterităţii
• Imaginarul alterităţii în Antichitate
• Ipostaze ale alterităţii etnice
• Ipostaze ale alterităţii medicale
• Exilul ca literatură a alterităţii
• Ipostaze ale alterităţii religioase
• “Germanii” în imaginarul românesc
• Simboluri ale alterităţii în comunism şi postcomunism

Trecutul României e într-o mică măsură dat la iveală. Din cât e dat la iveală, o mare parte e spoială trecută prin ideologii de tot felul, diletantism, prostie aplicată cu zel. Dincolo de noianul de deşeuri istoriografice se ivesc întotdeauna, pure şi promiţătoare, documentele de arhivă. Dacă se ivesc…De cele mai multe ori arhivele nu ni se dezvăluie aşa cum am dori. Problema nr. 1 ţine de informare. Cercetătorul e nevoit încă sa caute acul în carul cu fân. Şi pe lângă el cade fânul din căruţă. Fonduri blocate, deteriorate, aruncate cu sacii din lipsă de spaţiu de depozitare. Şi aici avem problema nr. 2, lipsa spaţiului. Ajungând în sala de lectură, tot entuziasmul cercetătorului e temperat de sistemul de funcţionare a arhivelor, la rândul lor instituţii ale statului român (aşadar, ştim la ce să ne aşteptăm, dar tot naivi intrăm). Deci, problema nr. 3: sistemul învechit de gestionare. Faptul că documentele sunt împrăştiate pe la diverse direcţii judeţene fac imposibilă o istorie serioasă a Transilvaniei scrisă de un istoric din Tulcea atâta timp cât documentele care zac într-un depozit de arhivă nu sunt scoase la lumină în mod organizat prin publicare. Aşadar, problema nr. 4: lipsa logisticii pentru publicarea documentelor. Una dintre “buboaiele” purulente ale românilor e lipsa de interes pentru cultură. Într-o ţară în care economia e o problemă, cum să te aştepţi să-i fie mai bine culturii? E şi normal ca spiritul să stea la coadă după stomac. În plus, spiritul mai stă la coadă şi după ignoranţa care ucide multe posibilităţi de revigorare culturală. Să fim mândri că am dat un Brâncuşi, un Eliade sau un Cioran e prostie curată. Plecarea lor a fost zborul de pe o baltă puturoasă.

Revenind la arhive, lumina se zăreşte la Bucureşti. În ultimele luni, oameni din Arhivele Naţionale ale României au pus la punct site-ul instituţiei pe care o reprezintă. Listele cu fonduri date în cercetare în fiecare direcţie judeţeană, unele inventare de  fond şi colecţie de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, unele numere din “Revista Arhivelor” şi alte publicaţii au fost făcute publice şi pe internet, marele partener al “liberalismului informaţional”. Iniţiativa e tardivă şi mai sunt multe de făcut, dar e un început promiţător. Informaţia trebuie lăsată să circule. Asta e menirea ei, altfel îşi pierde valoarea. La sălile de lectură cel mai bine stă tot sediul central din Bucureşti (Arhivele Naţionale Istorice Centrale), cu intervale de satisfacere a cererii de 1-2 zile. Nu ştiu cum stau filialele judeţene în privinţa promptitudinii, dar ştiu că la Direcţia Municipiului Bucureşti (DMBAN) a durat 7 zile să mi se aducă – parţial! – documentele. Dacă Arhivele Naţionale sunt, să zicem, în convalescenţă, Arhivele Militare sunt bolnave rău. Cum e armata, aşa îi sunt şi anexele. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cred că e bine organizată, din moment ce este cea mai “fierbinte” arhivă din ţară astăzi. Nu am ajuns în ea, aşa că cine a fost e rugat să ne împărtăşească din experienţa sa acolo.

Comorile arhivistice rămân îngropate (ţin să precizez că în unele cazuri ele îşi pierd menirea – aceea de a fi date posterităţii – cu ajutorul persoanelor angajate să le gestioneze, persoane care se transformă în nişte paznici zeloşi, suspicioşi şi exclusivişti ai fondurilor ce le-au fost date în păstrare) în muzee, biblioteci, instituţii de învăţământ. Conţinutul acestora e cu atât mai puţin accesibil cu cât nu sunt puse în aplicare modalităţi de promovare a acestora. De cele mai multe ori, aceste instituţii ne lasă să mirosim plăcinta, dar nu ne dau voie să o gustăm. Munca de cercetare a unui istoric se ciocneşte, prin urmare, de aceste drumuri oneroase şi demoralizante, la capătul cărora puţin mai ajung. Restul se transformă pe parcurs în compilatori: cărţi sunt destule.