Spre Levant, monşer!

Dacă Patapievici, Antohi sau Tismăneanu s-ar putea lăuda că au dat gata o mare parte din lista de opere „canonice” pentru a accede la Bildung încă din timpul liceului, în condiții istorice favorabile lecturii individuale și datorită unei discipline severe, lucrurile nu sunt atât de negre nici pentru un tânăr trecut de 20 de ani în secolul al XXI-lea, care, cu „puțintică” voință și disciplină, și-ar putea forma o cultură generală pe care instituțiile de educație (familia, liceul, universitatea) au uitat/refuzat să o transmită (cu foarte mici excepții). De obicei, motivele eșecului sunt proasta organizare a lecturilor, lipsa unui îndrumar, activitățile cronofage în lumea postmodernă, lenea și demotivarea. Eu voi porni prin a acorda încredere listei propuse de echipa școlii de la Bunești în 2010, urmând ca pe parcurs să o completez. În listă o să își facă apariția și Lenin, Hitler sau Mao, dar ce cale este mai legitimă pentru a dezaproba un autor decât cunoașterea operei aceluia ?

Lista școlii de la Bunești

Lista cărţilor din perioada antichităţii şi a evului mediu

Se respectă următoarele condiții:

1. Se ia o zonă cât mai îndepărtată de cultura publicului cititor și a autorilor.
2. Se pun informații despre acea zonă cât mai interesante pentru potențialul public ignorant.
3. Informațiile se culeg necritic din 10-12 sinteze și din buletinele de știri controversate.
4. Li se dă o formă de prezentare atrăgătoare – în cazul nostru: benzi desenate.

Și iată ce a ieșit în pagina despre Nicolae Ceaușescu din cărțulia The History of Eastern Europe for Beginners, Writers & Readers, 1997: un dictator care și-a instalat la guvernare cam toată familia (informații probabil via Brucan), care a luat măsuri de stăvilire a natalității (poate în China), care și-a creat o armată de fanatici (in stil nord-coreean), care a înfometat populația timp de 20 de ani (literally!) și care și-a construit statui prin țară (eu nu am habar de niciuna, săriți cu nume de piețe!). Un exemplu mărunt al modului în care opinia publică occidentală este informată (nu se informează) cu privire la România asta plină de țigani și cu capitala la Budapesta.

Horia Creangă  e mai puțin cunoscut prin opera sa arhitecturală decât prin faptul că a fost nepotul lui Ion Creangă. Pentru marele public, filiația a fost întotdeauna interesantă și a servit drept argument pentru a fi emise judecăți de valoare (vezi mai proaspătul caz Vladimir Tismăneanu). În privința arhitectului modernist Horia Creangă, cel care a proiectat în perioada interbelică imobile recunoscute de bucureșteni (ex. blocul Aro/cinema Patria de azi) și de brașoveni (hotelul Aro/Carpați/Aro Palace), ni s-a ivit un incident care confirmă vorba românească „așchia nu sare departe de trunchi”.

În mai 1907, la 26 de ani de la scrierea „Amintirilor din copilărie”, Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor comunica Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice (condus pe atunci de Spiru Haret) un raport în care se făcea următoarea reclamație:

În ziua de 17 mai curent, elevii s-au adunat la Arenele Romane și, în loc de a face repetițiile de gimnastică în liniște, s-au dedat la adevărate devastări, au spart geamuri, au zgâriat clădirile și fântâna din parc pentru a-și săpa numele, au rupt bănci, în fine au făcut totul pentru a aduce pagube bunei întrețineri a parcului și a clădirilor.

Serbarea școlară anuală de gimnastică era programată pentru ziua de 21 mai în interiorul Arenelor Romane, inaugurate cu un an în urmă în cadrul Expoziției jubiliare din București, organizate cu prilejul împlinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I (ansamblul arhitectural și peisagistic a rămas ulterior cu denumirea de Parcul Carol, fiind în perioada comunistă modificat prin construirea mausoleului „eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”).

Revenind, așadar, în timpul repetițiilor cu elevii de la liceele bucureștene, câțiva dintre aceștia au vandalizat noua construcție, rezultatul unei anchete inițiate de însuși ministrul Spiru Haret fiind următorul: mai mulți elevi (printre care unul de la Sf. Sava) furaseră becuri, bucăți de sârmă și lanțuri, un elev de la Șincai a spart niște dale de marmură, iar doi „au scos bucăți de ciment din lojile de sus și aruncau cu ele în elevii ce se aflau jos în arene”. Făptașii au fost sancționați cu exmatricularea pe 6 luni și chiar cu repetenția.

În grupul școlarilor vandali se afla și Horia Creangă, elev în clasa a II-a (echivalentul clasei a VI-a de azi) la liceul Cantemir, acuzat de furtul unor „lămpi electrice” (obiecte a căror prezență nu era firească în casele bucureștenilor de atunci) și pedepsit cu exmatricularea (bunicul său probabil că ar fi râs nostalgic la auzul faptei condamnate). Tatăl incriminatului (deci fiul lui Ion Creangă), căpitanul Constantin I. Creangă, a intervenit prompt direct la ministru, luând iritat apărarea odraslei sale: „Resping însă cu cea din urmă indignare învinuirea ce i se aduce copilului meu, de hoț și devastator sălbatec! (…) Soiul și firea lui, temperamentul lui artistic și creșterea pe care i-am dat-o îl pun la adăpostul oricărei învinuiri de asemenea natură”. Și pe vremea aceea (mai bine zis „și azi, ca pe vremea aceea”), un părinte cu un statut de luat în seamă în societate putea influența actele de educație. Răspunsul dat a fost pe măsură: dacă va plăti dauna, va fi reprimit imediat în școală.

Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, dosar nr. 2038 / 1907.

În revista „Comerțul socialist”, an XIII, nr. 19 (667), 11 mai 1968 a apărut o notă cu privire la noul magazin Carrefour construit la Lyon. Se pare că în 1968 creatorii Carrefour au fost suficient de inteligenți și inventivi pentru ca peste 40 de ani principiile după care funcționa acest hypermarket să rămână aceleași.

Primul magazin francez de dimensiuni gigantice

În apropierea orașului Lyon funcționează de puțin timp primul mare magazin de proporții neobișnuite „Carrefour Venissieux”. Ocupând o suprafață de 73.200 m.p. (14.000 m.p. de construcție cu un singur nivel și 59.000 m.p. loc de parcare pentru 2.000 mașini), magazinul respectiv practică în ansamblu prețuri sub nivelul obișnuit.

            Pentru a fi considerat un magazin cu adevărat economic, firma urmărește reducerea tuturor cheltuielilor fixe sau proporționale. Orientarea la realizarea construcțiilor, la amenajări și la dotarea cu echipament a fost în sensul creării tuturor condițiilor pentru ca productivitatea să fie cât mai ridicată la locurile de vânzare ca și în depozitele magazinului.

            O prezentare masivă (40.000 articole), utilizarea autoservirii și oferirea câtorva servicii mult apreciate (stații de aprovizionare cu ulei și benzină, bar, ghișeu bancar, curățătorie chimică), constituie „argumente” puternice pentru atragerea cumpărătorilor.

            Din cei 14.000 m.p. cât are magazinul propriu-zis, doar 9.000 m.p. îi ocupă hala de desfacere, 5.000 m.p. fiind folosiți pentru recepția mărfurilor, încăperi frigorifice, ateliere și laboratoare, bucătării, birouri, încăperi pentru personal etc.

            Merită scos în evidență faptul că întreaga construcție a costat circa 14.000.000 franci, în timp ce amenajarea altor mari magazine cu suprafață și rezerve comparative a costat în aceeași perioadă câteva miliarde de franci.

            Simplitatea magazinului conține pe lângă faptul că s-au realizat economii la construcție, și un factor psihologic important: clientul are impresia că și cumpărăturile sale vor fi mai economice decât în alte magazine, unde s-a făcut mai multă risipă la construcție și amenajări.

            Deși vast ca un mare hangar, magazinul nu este glacial datorită în primul rând culorilor, plafonului fals, alcătuit din fibre lungi de lemn aglomerate printr-o rășină sintetică, fibre separate prin fâșii cu tuburi fluorescente distanțate. Reflectoarele dirijează lumina în jos, adică spre mărfuri, culorile mergând de la alb la brun, galben porfiriu și galben  uni.

            Raioanele de produse proaspete, situate în fundul magazinului, au pereții din ceramică multicoloră. Ingenios a fost rezolvată problema stocului de biciclete care, atârnate de plafon în ghirlande, strălucesc datorită pieselor cromate și aduc o notă de veselie.

            Șirurile lungi de gondole masive încărcate cu mărfuri pierd din rigiditate, grație jocului de lumini și decorărilor nepretențioase, dar inteligent concepute.

            Având interesul să desfacă mari cantități de produse proaspete, unitatea e dotată cu echipament de mare capacitate și cu încăperi frigorifice, toate atelierele și laboratoarele necesare pentru prepararea și condiționarea mărfurilor.

            În ateliere și laboratoare funcționează un aparataj modern și de mare randament. Astfel, de pildă, în sectorul preambalări, cântarele sunt cuplate electronic cu o mașină calculatoare și de imprimat care emite etichete purtând denumirea mărfii, greutatea și prețul. Un ferăstrău electric permite tranșarea rapidă a bucăților mari de carne, iar la raionul cu păsări, un aparat cu trei rulouri telescopice permite ambalarea rapidă a acestora.

            Construcția se compune dintr-un planșeu de plăci de ciment, o osatură metalică și un acoperiș terasă. Acoperișul are o pantă clasică de 1 la sută, apa fiind evacuată în totalitatea ei spre exterior. Zidurile sunt din materiale aglomerate îmbrăcate cu un înveliș de ciment și vopsea, cu excepția locurilor din spatele raioanelor de produse proaspete, unde sunt îmbrăcate în ceramică emailată și lemn.

            Magazinul dispune de o instalație complexă de condiționare a aerului. Reînnoirea aerului este de ordinul a 240.000 m.c. pe oră.

Despre magazinul Carrefour din Grenoble, vezi articolul extras din revista Comerțul modern. Supliment de reclamă și tehnică comercială.

Ştire din 2005, în “Monitorul Expres”:
„Braşovul se pregăteşte să devină un oraş european, fără poluare, cu multe parcuri, belşug de verdeaţă şi magazine. Un oraş în care să le fie bine şi braşovenilor, şi turiştilor. Primăria a întocmit deja un plan prin care fabricile din centru, dar şi căile ferate industriale vor fi mutate în afara oraşului. Iar braşovenilor ideea le-a fost pe plac. Nici patronii nu se împotrivesc, deşi pe ei acţiunea îi va costa între 500.000 şi două milioane de euro. „Hidromecanica, Lemexim, fabrica de mobilă deţinută de Ioan Neculaie, fabrica de uleiuri Lubrifin, Întreprinderea de Unelte şi Scule, fabrica de pielărie Tamiv, dar şi calea ferata care taie oraşul nu mai apar în noul Plan Urbanistic General al Braşovului“, a declarat primarul George Scripcaru [în funcţie şi astăzi - V.P.]. După ce va muta fabricile, proces care va dura între trei şi cinci ani, Primăria va demola vechile clădiri, pe locul lor urmînd să se facă parcuri sau supermarketuri”[1].

I.U.S. a continuat – sub regimul comunist, cu alte construcţii şi cu alte scopuri – tradiţia pe care a lansat-o vestitul industriaş metalurg Iulius Teutsch, care în 1908 a achiziţionat pentru noile ateliere terenul ce azi, după o sută de ani, aşteaptă sub pătura de pietriş apăsarea noilor construcţii (am o exprimare de proletcultist…)[2]. Privatizată în 1998, I.U.S. şi-a încetat activitatea pe platforma de pe str. Hărmanului în 2005, mutându-şi locul de activitate în afara oraşului[3]. Exista deja în 2009, în jurul vechii fabrici IUS, un teren viran rezultat în urma demolării rafinăriei Lubrifin şi Combinatului de prelucrare a lemnului (Lemexim) – în 2006[4].

O ultimă vedere cu faţada inestetică a întreprinderii Hidromecanica.

Hidromecanica s-a dezvoltat pe structurile vechii fabrici Schiel (datând de la 1880)[5], corpul administrativ de la bulevard fiind o prezenţă cotidiană şi un reper pentru majoritatea braşovenilor. Când ne referim la acel nod de comunicaţie din faţă, încă îl numim „la Hidro”.

Ce a mai rămas, pentru câteva zile, din Hidromecanica - Braşov (vedere de pe str. Nicolae Titulescu).

Dincolo de uşi este molozul...

Iată de cine depinde viitorul terenurilor virane[6]:

• IUS → Immoeast
• Hidromecanica → Cora
• Tractorul → Auchan
• Fartec → Korona (mall)[7]
• Lubrifin → Pegasus Real Estate

Pentru că Braşovul a fost în perioada comunistă al doilea mare centru industrial al ţării, memoria multor locuitori declanşează nostalgii. Până şi eu, cu mâinile mele fine de om nemuncit prin fabrici, am simţit o scurtă părere de rău în faţa acestor demolări. Un soi de animism industrial şi un ataşament faţă de peisajul urban cu care am trăit stau la originea acesteia. Există undeva în memoria mea afectivă, dacă nu chiar în cea a întregii comunităţi, ideea că fabricile acelea aveau potenţial, că, dacă ar fi fost administrate cum trebuia, ar fi continuat să fie productive şi să asigure locuri de muncă (când, de fapt, erau încă de la sfârşitul anilor ’90 în agonie). Totuşi, companiile încă există, privatizate şi reformate, mutate în afara oraşului, lângă noile făbricuţe ridicate de investitori străini. Centrul va reveni serviciilor, iar hypermarket-urile nu pot decât să ateste creşterea nivelului de trai al braşovenilor. Numai că nici nu a început construirea lor…

Spy Game (2001) este un film cu spioni realizat în bine cunoscutul tandem cu dosare secrete şi jargon CIA, pe de o parte, şi  operaţiuni hi-tech în condiţii imposibile, pe cealaltă. Regizorul Tony Scott şi scenaristul Michael Frost Beckner au construit un puzzle cinematografic din piese colorate cu momente ale istoriei postbelice: jungla din Vietnam, cortina de fier din Berlin, praful din Beirut şi umezeala de închisoare chineză. În final a ieşit un tablou frumuşel, asamblat de personajele jucate de Robert Redford şi Brad Pitt. Dragostea învinge, iar cinismului cu care CIA se debarasează de agenţii săi i se contrapune exemplul unui pensionar, care nu-şi va lăsa discipolul de izbelişte. Bine realizat, filmul rămâne totuşi încadrat în exigenţele genului “film de acţiune, cu soluţiile ieşind de unde te aştepţi mai puţin”.

The Countess (Franţa-Germania, 2009, r. Julie Delpy)

Trăim nişte vremuri în care producţiile de film istoric, de la seriale până la blockbuster-e, sunt suficiente, dacă nu stridente, prin ceea ce trebuie să arate în materie de costume, decoruri şi imagine. Dar tehnologia a cam lăsat în urmă scenariile şi capacităţile regizorale, mai ales în acest film, în care, atenţionaţi fiind de la început că istoria au scris-o bărbaţii cum au vrut ei, ni se prezintă o palidă poveste feministă, frivolă şi schematică, din care contesa maghiară Elisabeta Bathory, în urma căreia a rămas legenda cruzimii ei sangrofile, ar fi fost de fapt victima unui complot masculin.

This slideshow requires JavaScript.

Se pare că și în 1907 doamnele distinse ale Bucureștiului erau impresionate cu inele, lănțucuri și cercei de 1 Martie. Cel puțin așa ne arată reclamele de pe paginile mirosind a zambile din ziarul „Universul”.

Am făcut un colaj cu portretele scriitorilor care au semnat în primul an de apariție a revistei Flacăra, publicație „literară, artistică și socială” săptămânală fondată de Constantin Banu. Revista comunistă „Flacăra” de mai târziu nu are nicio legătură cu cea de la începutul secolului 20, nici măcar în ceea ce privește sensul titlului.

Există, în România actuală, alţi lideri care ar putea intra în tipologia Salvatorului? Poate Traian Băsescu sau Adrian Năstase să ajungă, cândva, într-o asemenea poziţie, dacă vor candida la următoarele prezidenţiale. Figura amândorura mi se pare însă destul de periculoasă pentru fantasmele politice (şi contra-fantasmele) ale inconştientului colectiv românesc, tocmai fiindcă cei doi reprezintă o antiteză, respectiv polii opuşi ai aşa-zisului “bun român”: “golanul” şi “aristocratul”; primul este relativ simpatic şi cinic-ironic, pe înţelesul tuturor, un actor argotic al politicii româneşti; cel de-al doilea (un intelectual relativ rafinat) are deja vizibile tendinţe dictatoriale şi, în plus, propulsându-şi mereu soţia în plan mediatic, reeditează poziţia cuplului Ceauşescu.

(Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 198)