Spre Levant, monşer!

              Prin 1994-1995 apăruseră și reclamele la batoanele de ciocolată de la Mars, Inc.: Mars, Twix, Snickers, Bounty. Crema de caramel semitopită și dezvăluirea conținutului stratificat prin frângerea batoanelor erau niște imagini crude pentru publicul de-abia ieșit din comunism, confruntându-se cu inflația și cu un nivel de trai sub media europeană. Cu toate acestea, puteam măcar să visăm cu ochii deschiși. Și ne potoleam pofta cu produse autohtone, ieșite din întreprinderile proaspăt privatizate (Africana, Americana, apoi Poiana), sau cu tablete de ciocolată din Turcia, din acelea subțiri, care îți lăsau o mâzgă de surogat de cacao în cerul gurii. Dintre ciocolatele anilor ’90, cele de la Kandia (din Timișoara) încă păstrau savoarea care le-a făcut celebre în perioada comunistă. Sortimentele de Africana se diversificaseră cu timpul, și țin minte că făcusem o pasiune prin 1998 pentru tableta cu cocos, în timp ce Bounty era prohibit prin prețul ridicat. Totuși, am fost printre puținii care au avut șansa să savureze un Bounty sau un Mars, o dată pentru că soseau pachet via Germania, și încă o dată pentru că tanti Oara de la cabana Diham ne răsfăța când ajungeam pe-acolo. De fapt, la cabana Diham am mâncat pentru prima oară cremă Finetti din cutie mare și am băut Coca Cola de ne pișca acidul pe nas. Interesant cum, probabil din motive fiziologice și ținând de asemenea de modul de îmbuteliere, doar în anii copilăriei revenea acidul prin nas. Cred că gradul de efervescență era mai mare decât este azi, pentru că întotdeauna se revărsa spuma din sticlă când trăgeam repede o dușcă.

            Paralel cu avalanșa de dulciuri a avut lor și asaltul sucurilor. Mania Coca Cola a fost dublată în cartierele de blocuri de mania sucurilor de dozator, mult mai ieftine. În condiții total insalubre, vreun precupeț sau vreun proprietar de sifonărie vindea la pahar (de sticlă sau de plastic – cu toate că erau de unică folosință, unii vânzători le cereau înapoi pentru refolosire). Prafuri de toate gusturile și culorile erau amestecate cu apă în binecunoscutul dozator TEC, iar sucul era atât de diluat încât gustul de-abia se simțea. Într-o ierarhie după calitatea lor, sucurile erau în ordine crescătoare 1) cele de dozator, 2) cele de la European Drinks (Frutti Fresh, American Cola), care făceau niște campanii spectaculoase cu premii (pentru care trebuiau adunate etichetele), 3) cele produse de Coca Cola Company și de Pepsi Co. (Pepsi, Mirinda, 7Up, etc.). În mediul rural mai ales, luaseră naștere mici întreprinderi care îmbuteliau un suc care circula sub denumirea generică de brifcor și care continua destinul socialistului Cico. La chioșcurile de cartier apăruseră și sucuri fără acid, dintre care succes avea Tropicana, care se bea cu paiul din niște cotii de carton piramidale, urmat de unele sortimente de la European Drinks (Trompi, etc.). Alte manii temporare au fost date de siropurile Frucade și de Pepsi la sticlă de un litru, returnabilă (pentru care să făcea o reclamă haioasă, cu un dialog al surzilor).

            După ce în fabrica de dulciuri de la Brașov a fost pompat capital (și am impresia că sub aceeași firmă – Kraft Jacobs Suchard – se dezvoltase și la București o fabrică), ciocolata Poiana a monopolizat piața tabletelor de ciocolată (pe vremea când Heidi, Milka și Schogetten erau prea scumpe pentru bugetul majorității românilor, sau nu aveau distribuire largă), în timp ce batonul Smash – „pentru oameni(,) dintr-o bucată” – se dorea a fi varianta de succes românească a lui Snickers. Jeleurile erau cele cu gust de căpșuni – Babyfruct -, care dădeau o greață cumplită la exces. Copilărind în Brașov, am fost martor și la transformarea producției la fosta întreprindere de industrializare a laptelui Prodlacta. De aici erau distribuite noile înghețate pe băț. Prin 1994 mai existau câteva gherete unde se vindea înghețată vafă, foarte bună (respectând rețeta întrutotul) (în 1992, când mi-au fost extrase amigdalele, părinții mei mă linișteau că de-acum încolo voi putea mânca înghețată câtă voi dori – gândul îmi zbura exclusiv la vafă), dar prin 1995 știu că, dacă nu cumva ajungeam în Piața Sfatului la dozatorul de înghețată la cornet, ne fugeau ochii numai după înghețată pe băț, Tango (cu înveliș de ciocolată) și Pinnochio  (cu formă specifică). La Năvodari, în 1995, făcusem cunoștință și cu produsele Napolact (Napoca, Panda) și cu o înghețată în formă de cocoș (cu părți de frișcă și părți cu gust de vișine), al cărei nume nu mi-l mai amintesc (să fi fost „Cucurigu”? :))). Și la înghețatele Delta pofteam, dar doar prin vitrina combinelor frigorifice.

            Cine a fost la grădinița cu program prelungit își poate aduce aminte că după somnul de prânz luam gustarea, care – dacă nu erau grișulețul, tăițeii sau orezul cu lapte, de care nu mă atingeam – puteau fi ori o napolitană, ori o ciocolată de casă, ori o eugenie etc. Printre primele amintiri cu dulciuri de la grădiniță este o imagine cu mine strâmbându-mă la gustul de stafide și rom dintr-o ciocolată mică în genul „Puișor” (poate chiar asta era), prin 1990. Sărbătorilor de iarnă le erau rezervate portocalele și bananele, pe care le aducea Moșul la grădiniță sau prietenii – în vizite. Câteodată aveam norocul și de un kiwi, care era exotic și la figurat.

            Până la urmă, dacă nu erau bani pentru mărfuri din comerț, exista întotdeauna dragostea mamei și cea a bunicilor pentru nepoții lor, dar și generozitatea naturii Transilvaniei. Prăjiturile de casă (arici, ișlere, arlechin, foi lika, háioș, chec etc.), compoturile, budincile, înghețatele de casă și porumbul fiert erau combinate cu fructele verzi din pomii de pe ulițe, lubenița și semințele crude de floarea-soarelui servite direct de pe „rondelă” (sau cum i-o spune). În vacanțele de la bunicii din partea mamei, dacă nu ne jucam, mâncam mere verzi, pere verzi, struguri verzi, corcodușe verzi, până ne căcam pe noi. Dar niciodată nu le mâncam coapte. Adevărul e că acreala lor ne mai răcorea după atâta alergătură prin căldură pe ulița săsească. Toamna ne înarmam cu bucăți de lemn cu care desfiguram un nuc bătrân, ale cărui crengi se aplecau deasupra zidului de casă săsească părăsită. Mâncam apoi satisfăcuți miez de nucă verde cu degețelele noastre înnegrite de la coaja lor.

            Cromatismul memoriei copilăriei nu ar fi complet fără pigmentul dat de bombonelele multicolore. Înainte de Bonibon, erau niște bombonele mărunte-mărunte în cutii de tipul tic-tac, care aveau un gust dulce-aromat indescriptibil, dar memorabil. Pe la vreo pomenire a morților, copiii de la bloc (cu excepția mea, care eram un mofturos) lăsau pufarinele pentru cele două-trei bomboane decorative de pe coliva pe care o primeau cu un „bo’daproste” automat.

            Când vine vorba despre bunătăți, internetul geme de astfel de amintiri. Impactul social și cultural uluitor pe care l-au avut dulciurile apărute după decembrie 1989 cred că se explică mai puțin prin relativa penurie anterioară (nevoile = cererea > oferta) și mai mult prin transformarea consumeristă (nevoile < cererea < = oferta) a societății postsocialiste, facilitată de așteptarea a tot ceea ce este/sună occidental în imaginarul unei mari porțiuni din populația României.