Spre Levant, monşer!

          Orice copilărie a fost petrecută savurând, adulmecând sau doar salivând după bunătăți, de la dulciuri până la „sărături”. În oraș, tentația era de două ori mai puternică: pe lângă consumul ritualizat al bunătăților de casă (de sărbători, de zile de naștere, sau când avea mama chef, timp și bani), cu greu puteai rezista ofertei de pe piață. La începutul anilor ’90 chioșcurile au apărut ca ciupercile, vindeau aproximativ aceeași marfă (dulciuri ambalate aduse din Turcia, băutură de contrabandă etc.), dar erau plasate în locuri strategice, în fiecare intersecție, în fiecare cvartal de blocuri, în fiecare curte de școală. Afacerile mergeau strună, unse și cu niscaiva evaziune fiscală, mușterii cei mai fideli fiind copiii pofticioși și muncitorii bețivi.

            În curtea școlii noastre de cartier exista un asemenea chioșc din tablă, la vitrina căruia vânzătoarea expunea produse de patiserie și o gamă săracă de dulciuri cu ambalaje lucioase. Eu preferam cornul cu vanilie și gumele „Turbo”. Ei, da, acestea din urmă au devenit deja un topos al copilăriei din anii ‘90. Guma „Turbo” a trecut prin două etape de-a lungul acestor 20 de ani. În primii zece ani (să spunem), ea era moale, aromată, și surprizele erau niște fotografii cu automobile pe hârtie chimică lucioasă, foarte rezistentă. Colecția de mașini era impresionantă, iar unii copii chiar și-au cheltuit micile lor averi doar pentru ține în mână un teanc de peste 100 de „surprize”. Pe urmă, noua gumă „Turbo” a devenit tare, își pierdea aroma în câteva minute, iar abțibildurile (mai mici, mai proaste calitativ și cu mai puține informații despre automobilele prezentate) au luat locul „surprizelor”. Eu am prins prima generație a gumei „Turbo”. Devenise atât de populară printre băieți, că odată, cumpărându-mi zece, vânzătoarea m-a întrebat cu un zâmbet complice dacă este ziua mea. Bucuria copilului din 1994, să-și cumpere cât mai multe gume! Apropo de asta, tot în clasa întâi, după ce am extras din buzunarul unui coleg de clasă o bancnotă de 5000 de lei (din aceea cu Avram Iancu), am „spart” 500 de lei pe 10 gume, din care pe cinci le-am băgat imediat în gură (acest guguloi fiind și cel care o va face pe mama suspicioasă), dar acestea erau gume cu „The Flintstones” (sau „The Simpsons” ? și unele și altele existau, fără îndoială), cubice și portocalii (spre deosebire de „Turbo”, care era paralelipipedică și albă, cu striații longitudinale). Judecând după culori, guma „Hubba-Bubba” (verde – cu aromă puternică de măr, sau roșie – cu aromă de vișine?) era un obiect de prestigiu, rezervată doar celor care aveau mai mulți bani de buzunar și care știau să facă baloane.

            Revenind la „surprize”, trebuie spus că în cercul meu de copii acest termen era specific imaginilor pe hârtie, autocolantele de mai târziu, cu fotbaliști, mașini, vedete, denumindu-se „abțibilde/acțibilde”. Schimbul de „surprize” și compararea colecțiilor se făcea cu fervoare, iar calicul de azi putea deveni eroul de mâine datorită unui joc pe care îl preluasem (sau inventasem?) noi: se forma un teanc din „surprize” ale adversarilor, presat pe asfalt cu o piatră, iar cel căruia îi venea rândul se străduia să spulbere de la o oarecare distanță teancul cu un disc (era un soi de curling de asfalt cu mișcări de frisbee), iar dacă reușea, „surprizele” spulberate deveneau ale lui. „Surprizele” s-au uzat, s-au împrăștiat și s-au pierdut în cele din urmă, dar abțibildurile au rămas stăpâne pe vechea mobilă din dormitor. Chiar și azi, după 15 ani, mai am două abțibilduri „Saray” lipite în camera copilăriei: un avion U13 și un Alfa Romeo. Indiferent de destinație (din câte am văzut până acum pe la alții, caietele/agendele și mobila au rămas locurile preferate), abțibildurile trebuiau musai lipite. Iar oferta era pentru toate gusturile: păpuși Sindy/Cindy/Barbie etc. și vedete pentru fete, mașini, fotbaliști și actori din filmele de acțiune – pentru băieți.

            Varietatea gumelor era amplă, dar per ansamblu am sesizat o deteriorare în privința calității. Ultimele gume pe care mi le cumpăram de dragul colecționării erau prin a șasea – a șaptea, când fotbaliștii erau la modă. Fiind încă la grădiniță am mestecat și lame, care erau relativ scumpe la noi (Orbit încă nu apăruse), aduse de rude din Germania (Wrigley’s) și din Franța (acestea aveau „surprize”). Mestecatul de gumă devenise așa de obișnuit, că părinții uneori își făceau griji cu privire la sănătatea digestiei noastre, a celor care înghițeam guma.

            Când începeau să ne doară fălcile de la atâta mestecat degeaba, treceam pe bomboane, de la dropsuri „Silvana” sau „vărsate”, până la tot felul de acadele, dintre care „Chupa Chups” era cea mai râvnită (dar și cea mai scumpă). Jeleurile erau prohibite copiilor de muncitori, cu bani puțini de cheltuială (ce mare era bucuria când găseam pe jos monede de 100 de lei cu Mihai Viteazul!), eu având norocul mătușii care mă răsfăța cu „Haribo” din Germania (dar mă îndopam cu atât de multe, încât de fiecare dată vomitam). La ciocolată nu ne înghesuiam, țin minte însă că ne mulțumeam cu surogate cum ar fi glucoza și praful de cacao (pt. lapte). Pufarinele și pufuleții au fost întotdeauna soluția de criză, iar semințele nu au apărut în viața noastră serios decât în pubertate, când lăsam joaca pentru a sprijini gardul la discuții în fața blocului. Nu am fost niciodată un spărgător performant de semințe și aveam o oarecare prețiozitate citadină prin modul în care extrăgeam miezul și depuneam cojile în pungă sau buzunar (așa cum fac și azi).

            Din momentul în care banii de buzunar au început să vină cu o oarecare logică și în funcție de modul în care mă comportam, am avut asigurată o porție dacă nu zilnică, măcar la două zile, de biscuiți sau de napolitane. Printre primele napolitane îmi aduc aminte că erau „Kukuruku” (probabil tot turcești), care aveau abțibild surpriză cu The Flintstones, parcă. La biscuiți nu am fost pretențios, am mâncat „RoStar” ca patriotul. De la biscuiții simpli (petit beure), am trecut la biscuiții cu cremă, apoi înapoi la biscuiții simpli, șprițați sau digestivi (de care încă îmi cumpăram în liceu de la un magazin de pâine). Sticksuri nu prea ronțăiam, decât la sărăcie.

            Am spus că la ciocolată nu ne prea înghesuiam, dar de când scriu textul ăsta s-au mai destupat niște canale ale memoriei. Au fost trei produse care au avut succes în rândul copiilor generației mele: ciocolata cu cremă de banane sau de căpșuni „Kiss” (ala turca și asta), crema „Finetti” și ouăle „Kinder”. Cum să nu! Crema „Finetti” se vindea pe jumătate albă în forme mici, de câteva grame, și se mânca cu o linguriță de plastic atașată. Dintre dulciurile copilăriei, ouăle „Kinder” au continuat până azi să îi țină pe copii cu sufletul la gură când desfac capsula galbenă din interior (care chiar vrea să fie un „gălbenuș” ?). Pornind de la ideea de ou, într-una din clasele primare, „iepurașul” ne-a adus mie și surorii mele câte cinci ouă „Kinder”, iar bucuria a fost exagerată, dar în totală consonanță cu senzația pe care o produceau în România aceste dulciuri venite din vest. În acea perioadă de început am colecționat părți din seriile de figurine cu leii safari, cu Flintstones, cu ștrumfii etc. și cu care mi-am petrecut jucându-mă o sumedenie de zile văratice.