Pentru o istorie recentă a românilor prin muzică
Americanii se laudă cu Woodstock-ul, retrospectiv, când participarea a 500 000 de cetățeni rebeli dintr-o populație de 200 de milioane însemna procentul de 0,25, cât ar da și în cazul participării a 60 000 de români nirvanizați la concertul lui Michael Jackson la București, în 1992. După o îndelungată perioadă de înregimentare a muzicii în rețeaua ideologico-totalitară compusă din politruci, compozitori și artiști mimând o seninătate tâmpă a „epocii de aur”, muzica a renăscut – întocmai ca celelalte arte – în focurile Revoluției, derutată dar cu energii acumulate în mizerie. Dezlănțuirea acestor energii muzicale nu numai că a coincis cu entuziasmul libertății, dar i-a fost și bun camarad expresiv tranziției. Când să apară arta cu mesaj dacă nu în vremuri de transformări sociale însoțite de redirecționări ale frustrărilor și valorilor ? Din punctul meu de vedere, muzica românească a fost un fidel barometru al stării nației în postcomunism. Și nu e vorba aici doar de grupurile rap răsărite dintre blocurile bucureștene sau de rockerii sarcastici de la Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. Ci și de nașterea industriei muzicii pop/dance și parcurgerea unor etape în stil autohton către sincronizarea cu piața occidentală (indie, electro, rapcore) și/sau cu piața balcanică (manelele, dance). Astăzi, tematica muzicală s-a volatilizat în clișee transnaționale, iar critica locală e mai degrabă jucăușă decât încruntată (vezi Fără Zahăr). Evident, există „trupe de asalt”, dar este vorba de un protest fancy, cu iphone în buzunar și Heineken în mână, nu atât de simbiotic cu problemele societății ca acum 10-15 ani. Căștile pe urechi și să trecem la scris istoria! Valeriu Sterian, pentru tine!
