„Românii în armata habsburgică”, între imperiu și națiune
Liviu Maior, Românii în armata habsburgică. Soldați și ofițeri uitați, București, Editura Enciclopedică, 2004.
Cu această lucrare, Liviu Maior și-a propus să lămurească problema relației identitare dintre românii din Transilvania, Banat, Crișana, Bucovina, și statul din care făceau parte aceștia – adică Imperiul Habsburgic / Austro-Ungar. Identitatea soldaților și a ofițerilor români din armata imperială putea ocupa două poziții aparent divergente: loialitatea față de Imperiu, adică față de împărat, respectiv loialitatea față de națiunea română. Spun aparent, deoarece nu întotdeauna naționalismul român a trecut granițele (fiind înțeles ca un tip de federalism), dar în cele din urmă, în situația în care Austro-Ungaria și România erau angajate în conflictul din Primul Război Mondial, a triumfat loialitatea față de națiunea extinsă (adică cea a tuturor românilor), una din dovezi fiind zecile de mii de dezertări ale românilor din armata austro-ungară.
Problema identității și a loialității militarilor români nu a fost studiată istoriografic, noi fiind totuși acomodați cu tema prin intermediul literaturii ficționale („Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu, e unul dintre exemple). Liviu Maior discută cronologic chestiunea începând cu regimentele românești de graniță – Orlat și Năsăud, în prima fază – înființate în timpul Mariei Tereza (începând cu 1761), care au asigurat loialitatea dinastică a satelor din regiunile Sibiului, Năsăudului și Caransebeșului, funcționând până la 1851. Loialitatea românilor față de împărat nu este atât de unitară în timpul debandadei revoluționare din anii 1848-1849, militarii români continuând însă până în 1915/1916 (când intrarea României în război este motivată și de „eliberarea fraților români din Transilvania”) să își facă datoria de militari disciplinați și să își exprime loialitatea față de împăratul Franz Iosef pe câmpurile de luptă, cu speranța că acest gest va servi drept argument în favoarea românilor în disputele dintre Curtea imperială și elita politică maghiară. (și cu scopul împiedicării compromisului astro-ungar din 1867, militarii români devin mai zeloși în războiul dintre Imperiu și Prusia). Tradiția „patriotismului dinastic” al militarilor români a fost invocată cu orice prilej de elita politică și bisericească românească din Transilvania, în speranța îmbunătățirii situației românilor din regatul ungar, „bunul împărat” fiind văzut ca un arbitru drept.
Pentru mine, cartea aceasta a fost și manual, și lucrare de specialitate. Chiar dacă aportul documentelor inedite este mic, perspectiva și tonul autorului contribuie la îmbogățirea istoriografiei noi a Transilvaniei moderne.
