Spre Levant, monşer!

Fără Dumnezeu, omul mai poate fi virtuos? (Dmitri Karamazov)

Am început aşa, într-o notă negativă, pentru că mi-am dat seama că, dacă nu cunoşti viaţa lui Dostoievski, împreună cu ideologiile sale, crezurile şi visele sale, sau dacă nu ştii ce a însemnat el pentru poporul rus, poţi foarte uşor să încurci borcanele când dai citire unui roman al său. Unde e ironie, poţi vedea patetism şi “viţeversa”; unde e o voce raţională, s-ar putea ca ea să nu se desprindă de personajul care o poartă.  Cu alte cuvinte, unde e Dostoievski între zecile de personaje? Prin vocea cărui personaj este rostit adevărul? Poate că autorul nu se dezvăluie, lăsându-ne special pe noi să descâlcim labirinturile sale dilematice. De partea cărei păreri sau a cărui personaj să fiu în fiecare situaţie? Pornesc, după cum se vede, de la premisa că Dostoievski nu a fost niciodată un autor/narator – inocent.

Să zicem că Fraţii Karamazov (1878-1880) e un mega-roman (deşi textul e lung, subiectul nu se întinde decât pe o perioadă de câteva luni) realist, de tip burghez, cu accente pe psihologia (în sensul de atunci) personajelor. O adevărată obsesie a atacurilor şi crizelor de nervi, a febrei cerebrale ca simptom al sufletului bolnav, reiese din text (mai ales din a doua jumătate). De asemenea, femeia leşină şi are crize de isterie, dar din nou nu îmi dau seama dacă Dostoievski le-a isterizat “cu premeditare” sau era doar rezultatul imaginarului epocii sale.

Câteodată m-am întrebat dacă nu cumva se supralicitează romanul lui Dostoievski. Dincolo de faptul că e un extraordinar povestitor şi că are nişte idei interesante (care pot fi socotite tabu pentru societatea rusă de atunci), ale căror origini pot fi depistate la intelighenţia eterogenă rusă, Dostoievski nu cred că se vrea un gânditor. Romanul acesta a fost scris în foileton, ceea ce înseamnă că fiecare episod devenea la rândul lui o poveste (cum le-a îmbinat în marea poveste, în asta constă măiestria lui Dostoievski) şi nu trebuia să depăşească exigenţele unui public de revistă literară. Personal, cred că autorul a pus mai mult din mesajul lui în personajul Alioşa Karamazov, fratele cel mic, novice la o mănăstire, apoi martor la evenimentele furtunoase dinspre final. E singurul dintre fraţi împotriva căruia nu poţi avea ceva.

Legenda marelui Inchizitor e un excurs filozofic despre care s-au scris cărţi separat şi după care s-a jucat teatru. Despre acest fragment voi vorbi cu altă ocazie, pentru că am memoria scurtă şi nu am notat nimic când citisem.