De ce n-au cucerit otomanii Țările Române? în viziunea lui Petre P. Panaitescu
Înainte de Mihai Maxim, această întrebare a fost pusă de istoricul român Petre P. Panaitescu în perioada interbelică. Studiul său se numea De ce n-au cucerit turcii Țările Române și a apărut în volum în Intepretări românești. Studii de istorie economică și socială, București, Universul, 1947 (o colecție de articole semnate de istoric, apărute în Revista Istorică Română și Revista Fundațiilor Regale). Spuneam că Mihai Maxim a luat în considerare și argumentele prezentate de P.P. Panaitescu și anume:
- Armata otomană izgonită la Călugăreni (Theodor Aman)
1. Țările Române nu s-au aflat pe drumul ofensivei Imperiului Otoman.
2. A fost de preferat un regim de dominație indirectă, prin intermediul unor domnitori creștini (români, greci) obedienți.
Cum sunt întărite aceste argumente? Înainte de aceasta, e de remarcat modul în care își pune P.P. Panaitescu întrebarea din titlu, reflectând o retorică specifică unei perioade de exaltare națională: ”Cum se face că noi românii avem dreptul să afirmăm cu mândrie că niciodată în decursul veacurilor nu ne-am pierdut autonomia politică, am trăit sub domnii noștri cu cârmuire românească, pe când vecinii noștri, unguri, bulgari și sârbi, au fost robii padișahului și țara lor a fost proprietatea lor?” (p. 152). Păi, pentru că:
1. Otomanii au folosit vechea rută tradițională Istanbul-Adrianopol-Belgrad-Buda-Viena, care trecea prin ”poarta” deschisă de Câmpia Ungariei și care era ”paralelă” cu Dunărea. Din cauză că navigația în porțiunea Cazanelor (Porțile de Fier) trebuia întreruptă până în secolul al XIX-lea, dându-se astfel discontinuitate exploatării militare a Dunării, ”principatele române rămâneau alături de drum”. (p. 157-159)
2. P.P. Panaitescu afirma că ”turcii n-au avut niciodată calități de coloniști și de organizatori în domeniul economic”, că ”ei nu îmbogățeau provinciile cucerite prin introducerea unei tehnice superioare //ca romanii// , ci secătuiau bogățiile , fără a crea izvoare noi de bunuri”. Se face chiar o analogie cu Imperiul Spaniol. În schimb, românii ”eau specialiști în agricultură și creșterea vitelor, profesiune pe care o aveau în sânge” (!!!) (p. 154-156). Deci ”era în interesul împărăției ca grânarul ei //?//, fără de care ar fi murit de foame oștirea și capitala //?//, să fie bine gospodărit și gospodăria bună o asigura numai administrația românească” (p. 156). Cum rămâne cu fanarioții?
Facem un apel umanitar Ahivelor din Istanbul să publice mai repede documentele otomane!
Cred ca atata vreme cat vom continua sa privim mai mult din perspectiva noastra (adica de ce credem noi ca nu au fost Principatele anexate (prefer anexare, sau atasare, in locul cuceririi, mai ales in cazul otomanilor), si nu intelegem modul de “constructie” (imaginara) al Istanbulului, nu vom intelege nimic.
Personal, cred ca nici factorii geografici, gen Panaitescu (traseul via Belgrad spre vest, adica Viena), si nici factorii “vitejiei interne (Maxim) nu ne ajuta.
Cred ca o explicatie plauzibila rezida in optiunea strategica a Istanbulului in ceea ce privea extinderea matricei imperiale proprii din punct de vedere institutional. Nu trebuie uitat ca otomanii au preluat multe elemente de “guvernare”, sau “management imperial” de la bizantini si preferau, acolo unde se putea, generarea unor state-clientelare in locul anexarii propriu-zise. O aparitie recenta, Karen Barkey, Empire of Difference. Ottomans in Comparative Perspective (Cambridge University Press, 2008) aduce argumente fundamentale.
Oricum, felicitarile mele pentru calitatea si tinuta blogului si comentariilor!
P.S. Personal, sunt in faza de redactare a tezei de doctorat avand ca tema evaluarea comparata a loialitatilor militare supranationale si nationale la romani in sec. XIX. As aprecia enorm daca mi-ati putea furniza date referitoare la ofiteri de origine romana (sau structuri militare comandate de romani) in armata otomana in a doua jum[tate a sec. XIX. personal, eu nu am gasit nimic.
Sebastian
ianuarie 15, 2010 at 1:46 am
Mulțumesc!
Până acum nici nu mi-a trecut prin minte că românii ar fi putut servi în armata otomană (istoria militară mi-e una din necunoscute), deși e foarte posibil să fi existat cazuri. Blogul „Levantul” v-ar fi recunoscător dacă ne-ați comunica vreo eventuală descoperire.
Vlad Paşca
ianuarie 21, 2010 at 4:34 pm
de ce nu au cucerit turcii tarile romane?
cineva
martie 20, 2010 at 12:41 am
Imi cer scuze ca nu m-am mai uitat peste comentarii, asadar nu am vazut reactia din 21.01. Intre timp am gasit si romani care au servit in armata otomana ca si irregulars/forțe neregulate, incepând cu razboiul austro-ruso-turc din 1789-1792 si mergand pana la razboiul din Crimeea (!!!), cand unii romani au fost incadrati in regimentul cazac crestin (un nume ciudat) al armatei otomane impotriva armatei ruse. Regimentul cazacesc crestin era preponderent format din polonezi si unguri (fosti revolutionari pasoptisti), si e posibil ca si elementul valah/romanesc sa fi fost de aceeasi extractie pasoptista. Aceasta informatie a fost recent publciata in cea mai completa istorie militara a otomanilor, aparuta anul acesta la Praeger.
Sebastian
septembrie 23, 2010 at 9:47 am