“Pâinea noastră cea de toate zilele” – ambiguitatea în religios
Gabriel Liiceanu, în Despre seducţie (Bucureşti, Humanitas, 2008) subliniază următoarele în legătură cu rugăciunea Tatăl Nostru:
“Păinea noastră hyperoúsion dă-ne-o nouă astăzi”. Am păstrat cuvântul în original pentru că în greacă “hyperoúsios” înseamnă deopotrivă “cotidian” şi “suprasubstanţial” (“de ordin spiritual”, “mai presus de materie”). Dacă creştinismul este, prin întruparea lui Dumnezeu, prin intrarea lui în lume, o pneumatologie, o îmbibare a lumii de “duh sfânt”, o spiritualizare completă a ei, atunci pâinea pe care credinciosul creştin o cere în suprema lui rugăciune nu poate fi “cea cotidiană” (…), nu poate fi hrana cotidiană care asigură supravieţuirea trupului şi conservarea cărnii, ci tocmai pâinea supra-materială, hrana cerului ca hrană spirituală divină. Credinciosul creştin îi cere lui Dumnezeu, tatălui său ceresc, porţia lui de nemurire. (p. 66-67)
Acesta este un exemplu al modului în care fiecare traducere devine o interpretare. Dacă europenii au tradus din greacă sau latină, traduceri la rândul lor din ebraică sau aramaică, ce mai rămâne din Cuvântul lui Dumnezeu ? Mă gândesc că ceea ce fac membrii multor culte neoprotestante – anume să se limiteze strict la textul Bibliei – este doar o formă de ignoranţă. A te limita strict la o sursă “canonică” şi la o variantă de interpretare mi se pare o dispreţuire a libertăţii pe care însuşi creştinismul o conferă.
