Spre Levant, monşer!

[Continuare de aici.]

Alternanţa alb-negru am găsit-o în două cazuri privitoare la turcii otomani. În primul caz este vorba despre haremul sultanului, în care eunucii erau împărţiţi în două categorii: eunucii negri, care se ocupau de legăturile Sultanei-Valide (cea mai importantă “soţie” a sultanului) şi a cadânelor cu exteriorul, şi eunucii albi, care se ocupau de relaţiile sultanului cu Haremul (vezi şi Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 201). Dacă am considera sultanul persoana centrală a imperiului, albul şi negrul formează în mod simbolic două cercuri concentrice în jurul lui, cercul alb fiind cel mai apropiat. Astfel, albul şi negrul sugerează apropierea, respectiv depărtarea de sultan.

Al doilea exemplu se referă la alternanţa de nume a celor două mări circumscrise Imperiului Otoman: Marea Neagră (Karadeniz) şi Marea Albă (Akdeniz)=Marea Mediterană (cel mai probabil doar partea orientală, cu Marea Egee). Chiar apele Mării Negre sunt mai închise la culoare decât cele ale Mării Egee, dar cred că denumirile nu se rezumă doar la aspect. Se poate ca denumirea de Marea Albă să fie dată zonei mai sigure, în care patrulau galere otomane, iar Marea Neagră să fie zona în care conflictele erau dese (cu genovezi, în special) şi condiţiile de navigaţie erau mai dificile. Totuşi, în Marea Mediterană au fost purtate mai multe bătălii navale. Mai trebuie scotocit prin istorie. Alături de aceste două mări, denumirea de Marea Roşie invită de asemenea la căutarea unui răspuns.