Spre Levant, monşer!

Limba română nu a făcut excepţie de la dinamismul lexical al limbilor, poate chiar prin numeroasele valuri de împrumuturi (slave, turceşti, greceşti, franceze, germane, engleze) este un exemplu convingător al proceselor de “malaxare” lingvistică. Schimbări semantice, apariţii de neologisme şi extinderea unei limbi “oficiale” în dauna regionalismelor şi arhaismelor sunt câteva aspecte ale îmbogăţirii limbii (în unele cazuri putem vorbi şi de o sărăcire a limbilor, dar în gmod normal, împrumuturile nu anihilează arhaismele ci le sunt complementare).

Se pare că în secolele XIV-XV în Ţara Românească numele Vlad era des întâlnit. Putem vorbi chiar de un trend onomastic. Bogdan Petriceicu Haşdeu era de părere că numele acesta “glorios” s-a trivializat odată cu extinderea lui şi a ajuns să capete un sens peiorativ. Haşdeu folosea argumentul expresiilor “După ce-i prost, îl cheamă şi Vlad”, “Vorbi şi nenea Vlad, că-i şi el din sat” etc., însă el nu ţinea cont şi de faptul că însuşi cuvântul “prost” îşi schimbase de-a lungul timpului sensul. În aceste expresii, adjectivul prost avea sensul de “simplu, modest, comun”, aşa cum sublinia şi Iorgu Iordan într-un studiu (Vlăduţu’ mamei, în În amintirea lui Constantin Giurescu la 25 de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944). Tot Haşdeu punea raritatea numelui Vlad începând cu secolul al XVII-lea pe seama sensului peiorativ, dar Iordan combate: “cauza este moda, factor decisiv în domeniul onomasticii” (ibidem, p. 297).

Numele de Vlad s-a format prin contragere din numele slave Vladimir şi Vladislav şi a dobândit notorietate în spaţiul românesc prin Vlad Dracul şi fiul său, Vlad Ţepeş. Problema supranumelor (Dracul/Dracula, turcescul Kazîklî=Ţepeş) celor doi domnitori munteni (valahi) este tratată în detaliu de către Emil Stoian în cea mai bună biografie a lui Vlad Ţepeş scrisă până acum (aceasta e opinia mea şi e temperată de unele rezerve): Vlad Ţepeş. Mit şi realitate istorică, Bucureşti, Editura Albatros, 1989, cca 200 p.