Spre Levant, monşer!

Personalitatea lui Mircea Eliade a fascinat dintotdeauna, atât în vremurile contemporane lui cât şi după Revoluţie. În a doua perioadă, în care opera sa a fost din plin oferită cititorilor români, mitul lui Eliade a fost îmbogăţit cu noi sensuri şi figura lui şi-a făcut loc în panteonul cultural românesc. Din literatura ficţională, cu accente biografice puternice, romanul care l-a făcut faimos în epoca interbelică şi care probabil e încă bestseller-ul său a fost Maitreyi. Alte două romane dintr-o proiectată trilogie, Întoarcerea din rai şi Huliganii, fac parte din etapa să zicem “premagică”. În Huliganii, despre care am să vorbesc, autorul nu face apel la fantastic. E un roman realist, citadin, cu intelectuali, ar spune unii în trei cuvinte. Scris în 1935, într-o perioadă în care Eliade avea nevoie de bani (de fapt, niciodată nu a dus-o bine cu banii în România), romanul e o sursă bogată a atitudinii lui Eliade faţă de societatea românească în perioada tulbure a presiunilor legionare. În acest roman el ia poziţie împotriva politicii, împotriva esprit de corps, şi în special împotriva mişcărilor de tip fascist (în cazul românesc – legionarii). Până în 1937, când a aderat în final la mişcarea legionară, Mircea Eliade părea singur împotriva tuturor în apărarea atitudinii apolitice a intelectualului. Decepţiile trăite după întoarcerea sa din India într-o Românie schimbată i-au dat impulsul scrierii romanului Huliganii. Iată câteva citate (din ediţia Humanitas, 2008):

Părerea mea, însă este că femeia care te iubeşte absolut e stăpânită de o forţă demoniacă, puternică, obscură, care sfârşeşte prin a te strivi. O asemenea femeie te anulează, te descompune. Este o forţă mult mai tare decât tine. Şi tu crezi că a evita asemenea forţe demoniace e o dovadă de laşitate, sau de prudenţă? (p. 35-36)

Nu vezi cât se opintesc oamenii de la noi, îi scrisese atunci, ca să facă ceva? Sunt obsedaţi de acţiune, şi totuşi nu fac nimic. Mi se pare că lucrul esenţial nu e acţiunea, ci găsirea de sine. Când vei înţelege cât de departe se întind hotarele fiinţei tale, atunci poţi face totul, şi într-un chip mult mai uşor. (p. 56)

Nu observaţi că în nicio literatură din lume nu s-a pus atât de stăruitor şi de dezastruos ca în literatura românească problema aceasta a oraşului de provincie, cimitir al iluziilor, baltă fără fund şi mai ştiu eu cum? [...] Deci, nu oraşul de provincie e de vină, ci insuficienţa tânărului care sucombă după doi-trei ani de luptă. Provincia e un mijloc de selecţie; oamenii adevăraţi, oamenii vii şi întregi, rezistă, rămân ei înşişi, şi-şi realizează viaţa lor – ceilalţi, mediocri şi atenuaţi, dispar… (p. 152)

Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi “opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura… (p. 169)

Există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, sa nu crezi decât în tine, în tinereţea ta, în biologia ta dacă vrei…Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic, va rămâne sterp, timorat, copleşit de adevăruri. Să poţi uita adevărurile, să ai atâta viaţă în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocaţia de huligan… (p. 186)

Primatul colectivului pur, împotriva oricărei elite, înseamnă reîntoarcerea la zoologie. [...] Cunosc de mult arma aceasta a voastră; de a socoti inteligenţa, cultura, geniul, ca mijloace subversive, de dispreţ şi opresiune a celorlalţi. [...] Noi, intelectualii, cum îţi place ţie să ne cataloghezi, suntem izolaţi şi puţini prin destinul nostru. Cine nu poate suporta o asemenea singurătate, n-are decât să intre într-un batalion de asalt… (p. 216)

De ce luptă vorbeşti? Unde vezi tu luptă într-un partid sau o formaţie politică? Pentru că vorbiţi la tribună sau pe câmp, în loc să vorbiţi într-o cafenea sau într-o sală de cursuri, numiţi asta luptă? Pentru că faceţi marşuri în grup, în loc să le faceţi singuri, şi răbdaţi de foame cincizeci deodată în loc să rabzi de foame singur, într-o mansardă – asta înseamnă acţiune? Unde vă este acţiunea? Orice se întâmplă în viaţa unui om este acţiune, este faptă. Acţiunea politică se deosebeşte numai prin caracterul ei colectiv. Dar nu e mai puţin eroică suferinţa unui om singur, în cămara lui, în nopţile lui de studiu – nu e mai puţin eroică decât suferinţa unui om bătut pentru o credinţă politică. Lupta unui om împotriva destinului său, împotriva morţii, este mult mai grandioasă decât orice luptă politică de pe pământ. (p. 217-218)

Cred că tot nae Ionescu are dreptate, adăogă el ca să curme discuţia. Omul e singurul animal care-şi poate rata viaţa… Raţa rămâne raţă orice ar face, dar omul poate ajunge şi neom, se poate pierde… (p. 258)

O bună carte care surprinde “istoria intelectuală” a acelei epoci (anii 1920-1940) în România este biografia Mircea Eliade, prizonierul istoriei, scrisă de istoricul Florin Ţurcanu. Apărută iniţial în limba franceză în 2003, volumul a fost tradus în limba română la Editura Humanitas, în 2006. Astăzi se vinde la jumătate de preţ, dacă aveţi norocul să o mai prindeţi pe raft.  Autorul parcurge viaţa lui Eliade într-un stil accesibil, fluid, îmbietor. Firul biografiei principale e flancat permanent de tablete biografice ale oamenilor din viaţa lui Eliade, fie aceştia persoane din proximitatea lui fizică – prieteni, colegi de redacţie, profesori, familie – sau oameni a căror personalitate sau operă l-au influenţat. Incursiunile în opera sa dau dovada erudiţiei şi vizează mai ales scrierile sale nonficţionale. Istoricii literari poate nu ar fi mulţumiţi de abordarea lui Florin Ţurcanu, care pare să excludă cu răceală analiza literară în avantajul investigaţiei biografice. Accesul la sursele din SUA şi din România, numeroasele interviuri luate contemporanilor lui Mircea Eliade şi bibliografia consistentă l-au ajutat pe autor să ofere o lăudabilă viziune de ansamblu asupra vieţii istoricului religiilor. O introducere în lumea pământeană a lui Eliade strânsă în 600 de pagini.