Spre Levant, monşer!

Editura Humanitas a editat de curând un grup de trei texte aparţinând lui Constantin Noica (Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Humanitas, 2007) şi scrise în perioada lui Ceauşescu, în care ne vorbeşte despre cultura română, despre situaţia în care se află aceasta şi despre posibilele schimbări în bine – în cultura de performanţă.

Primul text, inedit din câte am înţeles, are un titlu pe modelul unuia din vechime: Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti. Acesta ne interesează în mod special, deoarece face referire la Cantemir. Noica era de părere că Dimitrie Cantemir a dat “un fel de model” al omului de cultură român, model care “are o contraparte tare proastă”: omul de cultură român e slăbit de “deschiderea sa către mai multe lucruri deodată”. Vrea să facă multe şi, zic eu, asta îl măguleşte. Nu e românul mândru că e omul bun la toate? Această împărţire intelectuală, cu aer de enciclopedism sau chiar de dilentantism, a omului de cultură român, a fost denumită de Noica “lăutărism”. Spune el, cu o expresivă exagerare, despre “reuşita de a spune lucrurile oarecum <<după ureche>>”, asemeni lui Barbu Lăutaru. Şi trece la exemple.

Iorga e caz de lăutărism. La fel şi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Apoi îndeamnă la evitarea elaborării de eseuri dacă nu suntem specialişti în domeniul abordat: “Nu faci eseu de jos în sus, de la ignoranţă spre cultură, ci de sus în jos, de la cultură spre joacă şi graţie, precum şi spre cititorul mai puţin avizat” (p.33). Aşadar, eseuri să facem la bătrâneţe (şi doar dacă în timpul tinereţii nu am dormit). Noica pe urmă scoate din pălărie trei personalităţi care marchează anti-lăutărismul: Emil Cioran, Alexandru Dragomir, Alexandru Elian.

O afirmaţie radicală precum “dacă prin imposibil ar dispărea România din lume, atunci nici măcar o filă întreagă din istoria culturii europene nu s-ar rupe” e insoţită de ironia privindu-l din nou pe Cantemir: “dacă din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată  şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, acestea îl absolvă de de lăutărism la propriu.”(p.42-43)

Totuşi, Noica e un om al unor vremuri diferite de cele ale lui Cantemir. El, după contactele cu Germania şi după, am putea spune, “aculturaţia metodologică” germană, e cuprins de idealul său privind o cultură românească de performanţă, luându-l pe Cantemir din epoca sa, caracterizată prin tocmai enciclopedismul şi diletantismul pozitiv de care domnitorul român dă dovadă, şi operând asupra lui aproape în maniera lui Procust. Sunt convins că Noica s-o fi săturat de propaganda comunistă cu privire la “marele cărturar iluminist” şi a scris acest text cu o oarecare mânie. Cantemir, în cele din urmă, l-a ajutat să sublinieze o realitate a României moderne: lăutărismul.