Constantin Noica, despre lăutărism în cultura română

Editura Humanitas a editat de curând un grup de trei texte aparţinând lui Constantin Noica (Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Humanitas, 2007) şi scrise în perioada lui Ceauşescu, în care ne vorbeşte despre cultura română, despre situaţia în care se află aceasta şi despre posibilele schimbări în bine - în cultura de performanţă.

Primul text, inedit din câte am înţeles, are un titlu pe modelul unuia din vechime: Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti. Acesta ne interesează în mod special, deoarece face referire la Cantemir. Noica era de părere că Dimitrie Cantemir a dat “un fel de model” al omului de cultură român, model care “are o contraparte tare proastă”: omul de cultură român e slăbit de “deschiderea sa către mai multe lucruri deodată”. Vrea să facă multe şi, zic eu, asta îl măguleşte. Nu e românul mândru că e omul bun la toate? Această împărţire intelectuală, cu aer de enciclopedism sau chiar de dilentantism, a omului de cultură român, a fost denumită de Noica “lăutărism”. Spune el, cu o expresivă exagerare, despre “reuşita de a spune lucrurile oarecum <<după ureche>>”, asemeni lui Barbu Lăutaru. Şi trece la exemple.

Iorga e caz de lăutărism. La fel şi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Apoi îndeamnă la evitarea elaborării de eseuri dacă nu suntem specialişti în domeniul abordat: “Nu faci eseu de jos în sus, de la ignoranţă spre cultură, ci de sus în jos, de la cultură spre joacă şi graţie, precum şi spre cititorul mai puţin avizat” (p.33). Aşadar, eseuri să facem la bătrâneţe (şi doar dacă în timpul tinereţii nu am dormit). Noica pe urmă scoate din pălărie trei personalităţi care marchează anti-lăutărismul: Emil Cioran, Alexandru Dragomir, Alexandru Elian.

O afirmaţie radicală precum “dacă prin imposibil ar dispărea România din lume, atunci nici măcar o filă întreagă din istoria culturii europene nu s-ar rupe” e insoţită de ironia privindu-l din nou pe Cantemir: “dacă din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată  şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, acestea îl absolvă de de lăutărism la propriu.”(p.42-43)

Totuşi, Noica e un om al unor vremuri diferite de cele ale lui Cantemir. El, după contactele cu Germania şi după, am putea spune, “aculturaţia metodologică” germană, e cuprins de idealul său privind o cultură românească de performanţă, luându-l pe Cantemir din epoca sa, caracterizată prin tocmai enciclopedismul şi diletantismul pozitiv de care domnitorul român dă dovadă, şi operând asupra lui aproape în maniera lui Procust. Sunt convins că Noica s-o fi săturat de propaganda comunistă cu privire la “marele cărturar iluminist” şi a scris acest text cu o oarecare mânie. Cantemir, în cele din urmă, l-a ajutat să sublinieze o realitate a României moderne: lăutărismul.

Orhan Pamuk îşi va întâlni cititorii români pe 23 aprilie, la Ateneul Român

sursa: Mediafax

Orhan Pamuk îşi va întâlni cititorii români pe 23 aprilie, la Ateneul Român (Imagine: Mediafax Foto)

Scriitorul turc Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006, îşi va întâlni cititorii români, pe 23 aprilie, la Ateneul Român, în public aflându-se, printre alţii, Emil Hurezeanu, Mihaela Rădulescu şi Răzvan Exarhu, transmite editura Curtea Veche.

La întâlnirea cu cititorii români de miercuri, 23 aprilie, de la Ateneul Român, vor mai participa Carmen Muşat, Daniela Zeca - Buzura, Marius Chivu, Alexandru Bălăşescu, Cristina Simion, Cătălin Tolontan, Dan Silviu Boerescu, Ioan Stanomir, Tudor Octavian, Dragoş Bucurenci, Cătălin Avramescu, potrivit editurii.

“Venirea lui Orhan Pamuk în România este cu siguranţă evenimentul cultural al anului 2008, fiind prima dată când un câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură vizitează România, după 1990. Este un autor excepţional, pe care publicul îl aştepta de multă vreme. În plus, în acest an, editura Curtea Veche împlineşte 10 ani de prezenţă pe piaţa de carte şi doream să oferim cititorilor noştri un astfel de cadou”, a declarat Irén Arsene, directorul editurii Curtea Veche.

În aceeaşi zi, Universitatea din Bucureşti îi va decerna lui Orhan Pamuk titlul de Doctor Honoris Causa, în cadrul unui ceremonii care va avea loc în Sala Senatului Universităţii.

Programul scriitorului turc în România va continua, în 24 aprilie, când Orhan Pamuk va acorda autografe tuturor celor prezenţii în magazinul Diverta Magheru. După sesiunea de autografe, Pamuk va participa alături de invitaţii editurii Curtea Veche la cocktailul care va avea loc la Clubul Ţăranului, din incinta Muzeului Ţăranului Român.

Curtea Veche a început editarea unei serii de autor Orhan Pamuk în 2006, înainte ca scriitorul să câştige Premiul Nobel pentru Literatură. Faimos în Turcia prin scrierile sale, Orhan Pamuk şi-a sporit notorietatea în 2005, în întreaga lume, după ce a criticat dur câteva păcate neispăşite ale ţării lui: genocidul armenilor din 1915 şi o suprimare similară a minorităţii kurde. Din cauza reacţiilor grupurilor naţionaliste, scriitorul în vârstă de 53 de ani a fugit din Turcia pentru o perioadă, iar când s-a întors, statul s-a pregătit să-l judece pentru “insultarea” Turciei şi a identităţii naţionale. Organizaţii de protecţie a drepturilor omului şi asociaţii ale scriitorilor din toată lumea s-au arătat solidare cu Pamuk. Până la urmă, procesul a fost abandonat, în mod oficial, din cauza unei probleme de procedură.

Orhan Pamuk a fost tradus în aproape 40 de limbi şi a primit o mulţime de distincţii, inclusiv premiul Médicis étranger 2005 pentru “Zăpada” şi premiul Impac 2003, obţinut cu “Mă numesc Roşu”. În 2005, la Târgul de Carte de la Frankfurt, scriitorul a primit prestigiosul Friedenspreis (Premiul Păcii), numele său alăturându-se unor laureaţi celebri: Vaclav Havel, Mario Vargas Llosa, Susan Sontag, Peter Esterhazy şi alţii.

 

Dincolo de graniţe

Datorită lui Herodot am auzit despre alteritate, crezând în acelaşi timp că asimilez un concept legat de nişte realităţi cu totul necunoscute: modul cum priveau grecii antici “restul lumii”. De atunci, alteritatea a devenit o obsesie personală, realizând că este un element indispensabil pentru identitate. De multe ori răspundem la întrebarea “Cine suntem?” prin nevoia de a răspunde la o a doua întrebare: “Cine sunt ceilalţi?”.

Normalitatea o deţine fiecare. Pe a sa. Există mai multe tipuri de normalitate, la fel cum există mai multe tipuri de entităţi purtătoare. Normalitatea mea se raportează la cultura europeană, la religia creştină şi la setul de valori care descind din sinteza primelor două. A încerca să înţeleg culturile asiatice (în special cele islamice, semite sau turcice) este echivalent cu a încerca să înţeleg un Străin deplin. Pericolul în faţa căruia mă aflu - de a nu fi capabil să înţeleg şi să respect ceea ce descopăr la Străin, riscul de a generaliza şi desconsidera, s-ar putea să obtureze neputinţa de a-mi percepe cu claritate tocmai propria cultură. De câte ori nu ni se întâmplă să ne înşelăm în privinţa propriului românism, propriului balcanism, propriului europenism, propriului creştinism? Obiectivismul istoric e un fluture pe care îl strângi în palmă cu atâta entuziasm încât nu mai rămân decât fărâme. A scrie istoria Străinului e o responsabilitate cu probabilitate mare de a produce un rateu.

Athena cea cu ochi de bufniţă

Bufniţa prezentă pe monedele antice ale Atenei m-a trimis repede cu gândul la desenele animate în care profesorul era reprezentat de o bufniţă. Asocierea acestei păsări-simbol cu înţelepciunea este o consecinţă a modului în care atenienii o reprezentau pe zeiţa eponimă Athena, cunoscută ca divinitate a Înţelepciunii şi a Războiului, pe unităţile monetare. În Odiseea, zeiţa Athena este numită glaukpis - cea cu ochi de bufniţă -, datorită ochilor ei mari şi rotunzi. Atributul înţelepciunii a fost transferat, aşadar, către bufniţă, pornindu-se de la fizionomia Athenei. Aspectul ochilor, precum şi legătura sufletului/spiritului cu ochii, sunt două lucruri cărora lumea greco-romană, continuând cu lumea creştină, le acordă o foarte mare importanţă.